77 de poeme

Cele 77 de poeme sunt scrise de la „răsăritul până la apusul soarelui” – ne mărturisește autorul, Ion Deaconescu, în Argument. Răsăritul și asfințitul sunt metafore pentru începutul și apusul vieții. Cuvintele sunt aspecte ale logosului care a înființat universul: de aceea, ele au abilitatea subtilă de a ne dojeni „pentru răul făcut”, dar și de a ne mângâia pe frunte, pentru îmblânzirea ecoului aceluiași rău. Care sunt cauzele pentru care propriile cuvinte ne pot evita: 1) „am inventat timpul și vârsta”, 2) nu mai socotim mister al creației apariția bobocilor de trandafiri, 3) „nu mai știm să atingem cu talpa goală / răcoarea bobului de rouă”.

Teama de a mai păcătui este atât de intensă, încât „inima mea să mai bată nu mai vrea” (Biserica din suflet), întrucât „sfinții s-au ferecat” în biserica interioară, iar a trăi pe mai departe, la fel ca până în prezent, cu bune și rele, fapte ale imboldului, înseamnă a depopula propria ființă de rezidenții aceștia evlavioși. Când s-a împăcat cu divinitatea, preocuparea primordială a poetului a devenit aceea de „a găsi, în sfârșit, / Drumul ce va duce / De la inima mea, / La a ta” (Rătăcitorul).

Unul dintre laitmotivele cărții este „ecoul”: la început, valența acestuia este de a face să răsune dublu orice eroare comisă și este meritul poetului că îl limitează, apoi, pentru a-și crea culoar și a se desăvârși în lupta cu lumea mercantilă, versurile. precum „niște baionete / Ori săbii de Toledo, / Așteptând doar un semn, să învingă această viață, / Plagiată și vândută / Pe câteva bancnote”, cheamă ecoul în ajutor – Lună indiferentă.

77 de poeme este și un volum de previziune. Astfel, la anul, când va împlini 77 de ani, Ion Deaconescu se vede sub avalanșa cuvintelor, care ajung independente. Față de o asemenea ipostază, de a îndura o eventuală dictatură, chiar dacă numai de ordin lingvistic, poetul se decide a reveni la sine însuși, fără zestrea lexicală presupusă de un sentiment pe care l-a consfințit o viață în lirică, anume iubirea. Și în această situație (de abandonare a unor câmpuri semantice), tot nu i-ar fi mai lesne să scrie, întrucât vocabulele au aflat că demiurgul lor, care le-a potrivit într-un edificiu fundamental, propria-i operă, a inventat vârsta, fapt pentru care l-au tot certat.

Finalul volumului este shakespearian, prin aluzia că lumea este o scenă. Disponibilitatea de a renunța la condiția de poet în mod fățiș este, deopotrivă, nostalgică și liberatoare („La o anumită vârstă pare desuet / Să mai scrii poeme de dragoste / Este ca și când un cântăreț bătrân / Se mișcă împleticit pe scenă”).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *