Cartea mea despre Caragiale, în librăria Cărturești, București
Arhive lunare: decembrie 2023
Tema religioasă în literatură
Tema religioasă este o prezență semnificativă în literatură, influențând adesea personaje, conflicte și teme. Scriitorii au explorat credințele, dilemele și întrebările legate de religie în operele lor, adesea abordând subiecte precum credința, spiritualitatea, moralitatea, și relația omului cu divinitatea sau cu ideile religioase. De-a lungul istoriei, opere literare precum „Divina Comedie” a lui Dante, „Crimă și pedeapsă” a lui Dostoievski sau „Biblia” însăși au explorat teme religioase profunde și complexe.
Tema religioasă în literatură este vastă și diversă. Unele opere se concentrează pe explorarea credinței și a relației individului cu divinitatea sau spiritualitatea, evidențiind conflictele interne și dilemele morale. Altele pun sub lupă instituțiile religioase și impactul lor asupra societății sau indivizilor. Uneori, scriitorii folosesc simboluri și metafore religioase pentru a sublinia mesajele morale sau filozofice din operele lor. În esență, tema religioasă în literatură oferă o platformă complexă pentru explorarea profundă a aspectelor umane, morale și spirituale.
Există mulți poeți remarcabili care au explorat tema religioasă în creațiile lor. Câteva nume notabile includ:
- John Donne: Cunoscut pentru poezia sa metafizică, Donne a abordat teme religioase precum credința, relația cu Dumnezeu și aspectele spirituale ale vieții.
- George Herbert: Poeziile lui Herbert explorează credința, rugăciunea și relația personală cu divinitatea într-un mod profund și introspectiv.
- Gerard Manley Hopkins: Hopkins a adus în poezia sa explorări complexe ale credinței, frumuseții naturii și a spiritualității, reflectând adesea asupra contradicțiilor și încercărilor interne.
- T.S. Eliot: Eliot a abordat teme religioase în poezia sa, inclusiv în lucrarea sa monumentală, „Țara golului” („The Waste Land”), evidențiind criza spirituală și căutarea sensului în lumea modernă.
- Emily Dickinson: Chiar dacă nu este exclusiv dedicată temei religioase, poeziile lui Dickinson explorează frecvent aspecte ale credinței, vieții spirituale și a relației cu divinitatea.
Acești poeți au abordat subiectul religios în moduri diverse și complexe, oferind perspective unice și profunde asupra experienței umane în raport cu credința și spiritualitatea.
Despre Max Weber în religie
Max Weber a avut contribuții semnificative în analiza rolului religiei în societate. Una dintre lucrările sale celebre, „Etica protestantă și spiritul capitalismului”, examinează relația dintre religie și dezvoltarea capitalismului în Europa.
Weber a susținut că etica protestantă, în special în ramurile sale calviniste și pietiste, a influențat semnificativ spiritul și practicile economice. El a subliniat ideea că anumite trăsături ale credinței protestante, precum austeritatea, munca asiduă și conceptul de datorie morală față de propria vocație sau ocupație, au jucat un rol important în formarea mentalității capitaliste. Aceste valori religioase au promovat o atitudine favorabilă muncii și acumulării de capital.
De asemenea, Weber a analizat modul în care diferite religii și credințe au influențat structurile sociale și politice, arătând cum ideile religioase și sistemele de credințe au avut impact asupra formării instituțiilor sociale și a autorității în societate.
Paradisul din Divina Comedie de Dante Alighieri
Divina Comedie este o capodoperă a literaturii italiene scrise de Dante Alighieri în secolul al XIV-lea. În această operă epică, Dante călătorește prin Infern, Purgatoriu și Paradis, căutând înțelepciune și îndrumare spirituală în căutarea lui Dumnezeu.
Paradisul din „Divina Comedie” reprezintă partea finală a călătoriei lui Dante și descrie călătoria sa către locul de puritate divină, unde sufletele dreptcredincioase și sfinții se află în comuniune cu Dumnezeu.
Paradisul este organizat în nouă ceruri, fiecare cer reprezentând o sferă sau o sferă planetară și fiind asociat cu o anumită virtute teologică sau cu o virtute creștină. Sfinții și sufletele care trăiesc în aceste ceruri sunt ilustrați prin simboluri și discursuri alegorice, reflectând virtuți precum credința, speranța, dragostea divină și înțelepciunea.
Dante este ghidat în călătoria sa prin Paradis de Beatrice, dragostea sa idealizată și un simbol al harului divin. În cele din urmă, el ajunge să vadă însuși Dumnezeu într-o experiență copleșitoare de lumină divină.
„Divina Comedie” reprezintă nu doar o călătorie fizică, ci și o călătorie spirituală și filozofică a lui Dante, prin care el explorează conceptele de moralitate, credință și relația omului cu divinul, culminând cu contemplarea divinității în Paradis.
Diferența dintre spirit și suflet
Conceptele de spirit și suflet au fost adesea utilizate în mod interșanjabil, însă în diferite contexte și tradiții filozofice, religioase sau culturale, acestea pot avea înțelesuri distincte.
În unele filozofii și religii, termenul „spirit” se referă adesea la partea non-fizică, transcendentă a ființei umane, asociată cu conștiința, cu atributele divine sau cu aspectele morale și etice. „Sufletul”, pe de altă parte, poate fi perceput ca o entitate interioară, care exprimă esența individuală a unei persoane, ce poate supraviețui după moarte și care este uneori asociată cu emoțiile, sentimentele și identitatea personală.
Totuși, diferențele exacte între aceste concepte pot varia considerabil în funcție de tradiție și interpretare. În unele culturi sau credințe, acestea sunt sinonime sau se suprapun, iar în altele, există distincții specifice și înțelegeri diferite ale fiecărui termen.
De la filosofie la literatură
Tema de la filosofie la literatură este o conexiune profundă între două domenii care se intersectează și se influențează reciproc. Filosofia explorează întrebări fundamentale despre existență, cunoaștere, moralitate și alte aspecte ale vieții, în timp ce literatura exprimă aceste idei prin intermediul personajelor, povestirilor și simbolurilor.
Literatura poate reflecta idei filosofice complexe prin intermediul narativelor, precum explorarea conceptelor de moralitate în romanele clasice sau discuțiile asupra naturii realității în operele științifico-fantastice. În același timp, filosofia poate inspira și influența creația literară prin idei fundamentale și abordări conceptuale care sunt preluate și redate în operele de ficțiune.
De exemplu, concepte filosofice precum absurdul existenței în lucrările lui Albert Camus sau ideile lui Friedrich Nietzsche despre supremația individuală și moartea lui Dumnezeu sunt reflectate în operele literare care explorează adâncimea și complexitatea umanității.
Astfel, această legătură între filosofie și literatură este esențială pentru înțelegerea profundă a umanității, oferind o platformă pentru exprimarea și explorarea ideilor abstracte într-un mod accesibil și captivant.
Despre Ankhesenamon ‑ Regina dispărută
Nichita Stănescu afirma că nu trebuie să ne fie teamă de moarte, întrucât moartea este starea dinainte de naștere.
În cartea Regina dispărută (Editura CristianPlusArt, Malu Mare, 2023), Anca Moldoveanu își exprimă viziunea asupra legăturii dintre viață și moarte. Ideea ar fi că detașarea spiritului de corp, petrecută în mai multe etape, este o stare familiară, asemănătoare dedublărilor la care protagonista cărții a apelat, de mai multe ori, de-a lungul vieții: „Înțelese că era timpul. Acesta era sfârșitul. Experimentase de atâtea ori dedublarea, detașarea de corpul fizic, încât acum nu mai avea nicio teamă”. Alt motiv al temerității în fața morții este conceptul autoarei (care a experimentat cunoașterea de tip spiritualist), potrivit căruia muribundul își rememorează traiul pământean; cu viteza luminii, de acum înainte, spiritul avansează deja într-o lume și un spațiu ale lui, până când ajunge într-un loc „inundat de lumină”, acolo unde rezidă însuși Aton – Ra (varianta egipteană a lui Dumnezeu): „Voise să întrebe unde este și ce se întâmplă cu ea. Dar în acel moment o inundase o pace și o încredere care se clădeau încet în sinea ei. Nu știa de unde, dar știa că acolo este Aton‑Ra, și toată acea liniște și bucurie pe care o simțea în inimă, nu era altceva decât răspunsul la nedumerirea ei”.
Retrăirea vârstelor, în virtutea regresiei eului în timp, este însoțită de menționarea stărilor chiar fizice: „Era ca și când o rază strălucitoare i‑ar fi fost introdusă prin frunte, inundându‑i cu lumină capul, pe care îl simțea atât de greu, și obligând‑o astfel să strângă și mai mult pleoapele. Apoi i se păruse că micul ei trup parcă plutea, fiind ridicat de la pământ și fiind dus cu toată viteza în sus, unde în cele din urmă se oprise într‑un loc inundat în lumină”. Perspectiva asupra planetei este similară aceleia comunicate de către Ghilgameș, iar seninătatea cutreierării domeniilor bănuite (și nu cercetate) de cea mai mare parte dintre noi, amintește de extazul lui Dante în ascensiunea la cer, în paradis, pentru a o revedea pe Beatrice Portinari, tânăra de care era profund îndrăgostit. Dante Alighieri susținea cu fermitate că, într-adevăr, a reușit să experimenteze, în realitate, aceste incursiuni în lumea de apoi. Ori susține ori nu, eu cred în veracitatea cărții Ancăi.
Romanul Ankhesenamon ‑ Regina dispărută este ermetic, dar, datorită harului narativ al autoarei, devine accesibil oricărui lector interesat de eventuala conexiune a spiritelor noastre cu embleme divine ale unei lumi dispărute.
Baltagul de Mihail Sadoveanu
Romanul tradiţional, interbelic, realist, mitic
Romanul ,,Baltagul” de Mihail Sadoveanu, publicat în 1930, prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea şi pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan.
Romanul este o creaţie epică în proză de mari dimensiuni, cu o acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri în timp şi spaţiu, antrenând un număr mare de personaje puternic individualizate.
Prin multitudinea aspectelor înfăţisate, romanul oferă o imagine amplă asupra vieţii. Opera “Baltagul” este structurată pe două coordonate fundamentale: aspectul realist (reconstituirea monografică a lumii pastorale şi căutarea adevărului) şi aspectul mitic (sensul ritual al gesturilor personajului principal). Orizontul mitic include modul de înţelegere a lumii de către personaje, tradiţiile pastorale, dar şi comuniunea omului cu natura şi mitul marii treceri (moartea).
Titlul este semnificativ, baltagul fiind un obiect simbolic: arma crimei şi instrumentul cu care se va înfăptui actul justiţiar, reparator. De remarcat, că în roman baltagul lui Lipan, îndeplineşte cele două funcţii, iar baltagul tânărului Gheorghiţă se păstrează neatins de sângele ucigaşilor.
Naraţiunea se face la persoana a treia, iar naratorul omniprezent şi omniscient prezintă în mod obiectiv lumea satului de munte şi acţiunile Vitoriei. Secvenţele narative sunt legate prin înlănţuire şi alternanţă. Naraţiunea este preponderentă, dar pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului său, elemente de portret fizic individual sau colectiv. Naraţiunea este nuanţată de dialog.
Timpul derulării acţiunii este vag precizat prin repere temporale ,,aproape de Sf.Andrei’’, ,,În postul mare”, ,,10 martie”. Cadrul acţiunii este satul Măgura Tarcăului, zona Dornelor şi a Bistriţei, dar şi cel de câmpie, Cristeşti, în Balta Jijiei. Fiind un roman realist, pentru verdicitate, traseul urmat de Vitoria împreună cu Gheorghiţă, pe urmele lui Nechifor, conţine numele unor localităţi existente pe hartă.
Romanul este structurat în 16 capitole cu acţiune desfăşurată cronologic fiind structurată în momente ale subiectului. Expoziţiunea este precedată de o explicaţie în legatură cu geneza neamurilor omeneşti. Tot în expoziţiune sunt prezentate locul şi timpul acţiunii, satul de munte Măgura Tarcăului, toamna târziu.Vitoria Lipan, soţia lui Nechifor Lipan, stătea pe prispa casei şi torcea cu gândul la soţul ei, plecat de mult timp la Dorna, pentru o afacere cu oi.
Intriga constă în neliniştea femeii care cere sfaturi părintelui Dănilă, caută explicaţii la baba Maranda, vrăjitoare satului, apoi îl cheamă pe Gheorghiţă, fiul ei, care se află în ţinuturile Jijiei cu oile la iernat, astfel plănuind să plece în căutarea soţului. Îşi aranjează treburile gospodăreşti, o duce pe fiica ei, Minodora, la mânăstire, îi face lui Gheorghiţă un baltag şi la începutul lui martie, pleacă în căutarea lui Nechifor.
Desfăşurarea acţiunii îi prezintă pe cei doi şi drumul parcurs de ei, precum şi întâlnirea cu oameni noi. În satul Sabasa găseşte în gospodăria unor oameni pe Lupu, câinele lui Nechifor, care îi duce la râpa unde erau osemintele soţului său. Din momentul acesta şi până la pedepsirea vinovaţilor are loc punctul culminant. Femeia îndeplineşte datinile crestineşti, respectând datina înmormântării. În timpul praznicului, Vitoria îl provoacă la mărturisire pe Calistrat Bogza, criminalul.
Deznodământul o înfăţişează pe Vitoria făcând planuri de viitor: să îşi recupereze turma furată, să o ducă pe Minodora la mormântul tatălui său şi să-şi continuie viaţa.
Personajul principal, Vitoria este realizat prin tehnica brasoreliefului şi individualizat prin caracterizarea directă şi indirectă. Portretul fizic relevă frumuseţea femeii prin tehnica detaliului semnificativ: ,,Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţe neobişnuită în privire. Ochii îi străluceau ca-ntr-o uşoară ceaţă în dosul genelor lungi”.
Natura devine o cutie de rezonanţă a sentimentelor femeii, îndrumând-o în căutarea soţului său: la Dorna, dar şi la Crucea Talienilor, vântul o anunţă că se află pe drumul cel bun. Personajul secundar, Gheorghiţă reprezintă generaţia tânără care trebuie să ia locul tatălui său. Romanul poate fi considerat iniţiatic, deoarece prezintă drumul spre maturizarea lui Gheorghiţă.
Nechifor Lipan este caracterizat în absenţă prin retrospectivă şi simbolizează destinul muritor al oamenilor. Apar şi personaje episodice, cum ar fi Minodora, fiica Vitoriei receptivă la noutăţile civilizaţiei, care este trimisă la mânăstire pentru purificare, dar mai apar şi alte personaje ca moş Pricop, care simbolizează ospitalitatea, părintele Dănila, care reprezintă autoritatea spirituală în satul arhaic, baba Maranda, toate aceste personaje fiind reprezentative pentru lumea satului arhaic.
Romanul are caracter monografic, deoarece înfăţişează viaţa muntenilor, ocupaţiile, tradiţiile, obiceiurile şi principalele lor trăsături: oameni muncitori, veseli, iubitori. Trăsăturile personajului colectiv, muntenii sunt surprinse încă de la început, în legenda pe care obişnuia să o spună Lipan, rememorată de Vitoria: ,,Viaţa muntenilor e grea mai ales viaţa femeilor. Uneori stau văduve înainte de vreme ca dânsa…”.
Romanul poate fi considerat un roman mitic deoarece preia şi dezvoltă motivele principale din balada “Mioriţa”, care ilustrează unul dintre cele patru mituri fundamentale ale românilor – mitul existenţei pastorale la români care evidenţiază motivul legăturii omului cu natura şi concepţia despre viaţă şi moarte a omului din popor. Acestui motiv i se alătură două mituri universale, al călătoriei şi cel al căutarii.
Romanul are ca mod predominant de expunere naraţiunea, relatarea făcându-se atât de naratorul obiectiv, cât şi de personaje, pentru că autorul apelează la rememorare. Dialogul este şi el prezent în operă şi se realizează într-o diversitate de tonuri, când insinuant, persuasiv, pentru că munteanca vrea să afle veşti despre soţul ei, când hotărât, drastic, neiertator faţă de copii sau faţă de cei care i se împotrivesc sau încearcă s-o împiedice în realizarea scopului propus. Însuşirile morale sunt înfăţişate prin intermediul monologului interior, punând în evidenţă zbuciumul interior al Vitoriei Lipan, preocupările şi grijile ei permanente. Există în roman şi pasaje descriptive care nu au în vedere spaţiul naraţiunii, ci reliefează manifestările naturii, diferitele ei ipostaze în strânsă legătură cu stările sufleteşti ale personajelor sau evidentiază direct unele trăsături caracteristice ale acestora.
Romanul “Baltagul” este deopotrivă una dintre capodoperele sadoveniene şi ale prozei româneşti datorită conciziei, dinamismului acţiunii şi armoniei compoziţiei, Sadoveanu realizând prin această operă, o veritabilă monografie a satului românesc de la munte.
Instantanee din emisiunea Literatura la Craiova (07.12.2023)
Iașiul descris de Eminescu în nuvela Sărmanul Dionis
De departe se văd turnurile strălucitoare ale bisericilor Iașilor, casele frumos văruite, cu streșine vechi peste care vărsa o viorie lumină răsăritoarea lună. El își grăbi pașii, până ce intră în târg. O uliță strâmtă, cu case vechi și hârbuite a căror caturi de sus erau mai largi decât cele de jos, așa încât jumătatea catului de sus se răzima pe stâlpi de lemn și numai jumătate pe cel de jos, cerdacuri înalte, înaintite sub șandramale lungi, apăsate, pline de mușchi negru-verde; iar în cerdacuri șed bătrânii vorbind de ale lor; fetele tinere ivesc fețele rumene ca mărul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii, prin care vezi oale cu flori galbene ca de aur. Numai pe ici pe colo luna revarsă câte-o dungă lungă și îngustă în umbra uliței, pe ici pe colo trece câte-un om șuierând — încet, încet ulițele adorm, obloanele se-nchid, lumânările se sting, paznicii de noapte trec cu capetele înfundate în mantale albe, și călugărul nostru trece ca o umbră aspru-zugrăvită prin lungile și întunecoasele ulițe.
El se opri înaintea unei case ce se ridica izolată în mijlocul unei ogrăzi pustii. Prin crăpăturile obloanelor închise se zărea lumină. Casa era c-un acoperământ țuguit, pereții erau de piatră mică ca ceea cu care se pietruiesc fântânele și orice tencuială căzuse de pe ele, încât părea o bucată din ruina unei cetățui. Obloanele erau mult mai largi decât ferestrele cele înguste, și la un cerdac ținut în aer de stâlpi de zid în patru muchi[i] duceau dintr-o lature niște scări nalte, care ajungeau la jumătatea întregii înălțimi a casei. Nici un copac, nici un acaret pe lângă casă; ograda cea mare cu iarba ei uscată se-ntindea gălbuie în lună și numai o fântână își mișca gemând cumpăna ei în vânt.
Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/S%C4%83rmanul_Dionis