Nu am mai oprit până la destinație. Traficul – optim.

Iau în primire camera. Mă interesez asupra meselor etc. Domnișoara de la recepție este extrem de lentă, ca orice ardelean. Liftul zici că este placat cu aur: lucește ca soarele. În cameră, nu mai pot de cald.

Spre seară, am luat-o la pas, către cetate. Pe stradă, am oprit la o farmacie, încercând să aflu un medicament miraculos, care să-mi stopeze începutul răcelii. Încă o dată, farmacista – ca toate la care comand – îmi vorbește despre efectele secundare ale bixtonimului – pe care le cunosc pe dinafară. Iau un bixtonim, să-l am, pentru că știu că, în situația unei răceli, niciun desfundător nazal nu ajută, îl folosești degeaba.

Ajung, destul de greu, în preajma cetății. Îmi pun întrebări istorice: pe unde va fi venit Mihai Viteazul, unde va fi dormit peste noapte. Bănuia el, marele voievod, că peste o jumătate de mileniu aproape, un om al viitorului, ca mine, se va gândi la el?

Efectele unor astfel de interogații îmi fac bine, întrucât sunt ca o rampă pentru vis, parcă mă poartă în zbor pe lângă Palatul de Cultură sau altă instituție. Contemplu vilele din cale: au aspect tradițional și sunt solide. Îmi imaginez cum ar fi fost să fi avut parte de moștenirea unei asemenea case. Viața mea cum ar fi fost, dacă aș fi dat examen la liceul militar?

(Va urma)