Terasa (spațiul din spate așa părea) transmitea liniște, în acest sfârșit de iarnă și o căldură asemănătoare ideii de primăvară (idee care mă cuprindea progresiv și frapant).

După ce am tras cu urechea la grupul vecin, din curiozitate, pentru a discerne ce mai spune lumea, am revenit în sală… Cum eram așezat cu fața spre un hol cu scări spre etaj, îl puteam vedea pe tânărul chelner aducând, la o măsuță, special amenajată, câte un fel de mâncare (din comenzi). Trebuia să aibă vedere bună, pentru că nu putea urca, decât dacă era convins că fusese interpelat (tot vizual) de tânăra fată, căreia îi comandasem ceea ce, de fapt, ea îmi sugerase…

În dreapta, în față, era configurat (și așezat în vitrină) un ciclist de metal (scăpat parcă de pe frontul Primului Război Mondial), pe care l-am asemănat cu AI (inteligența artificială), dar, vrând – nevrând, gândul m-a dus și la filmele americane cu bandele de motocicliști (Fotografia de mai sus).

(Va urma)

Spre seară, unde altundeva puteam mânca, decât la… Enigma? Acesta era numele unui restaurant, puțin luminat, pe o stradă, totuși, centrală…

Am fost întâmpinat de o tânără zâmbitoare, care m-a invitat să iau loc la o masă, chiar lângă tejghea. Tânăra, îmbrăcată într-un echipament sportiv, vorbea frumos, dar trebuia să fii concentrat, pentru a înțelege ce spune (probabil era de etnie maghiară).

Mi-a recomandat (când am cerut ceva tradițional) ciulama moldovenească (în imagine).

Pentru a mă feri de atmosfera enigmatică (mesele erau vegheate de câte o lampă – veioză electrică, astfel încât făceai eforturi incomensurabile pentru a vedea chiar farfuria ce cuprinde și nici atunci prea bine), am ieșit în curtea din spate, unde am regăsit același decor de han vechi (în formă de U).

(Va urma)