la ultima ediție a sezonului. Emisiunea „Literatura la Craiova”

și de minunata echipă a postului TVR Craiova, am adus (vreme de patru sezoane), în emisiunea „Literatura la Craiova”, peste cincizeci de scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Craiova.

Dion, oraș antic, situat la poalele Olimpului, oglindește respectul pe care grecii îl aveau pentru zeii lor. Explorarea sitului arheologic este aidoma unei călătorii fascinante prin istorie, cu vestigii bine păstrate ale teatrului antic, templelor și băilor publice. Muzeul Arheologic suplimentează această incursiune în trecut cu artefacte admirabile, care ilustrează viața cotidiană și religioasă a vechilor locuitori.

Leptokarya, pe de altă parte, este o stațiune litorală modernă, situată pe malul Mării Egee (unde muntele se întâlnește cu marea).

La turnir, sub straja lui Zeus, s-a citit poezie de cel mai înalt nivel. Încă în brațele muzelor, Grecia a știut să asculte.

Cele opt minute, acordate fiecărui competitor, s-au dus în eter cu vibrația unor metafore făurite pe îndelete, care au surprins dubla emoție, aceea a trăirii momentului și a luptei cu sine. Cuvintele au prins aripi, iar textul a fost o invitație la introspecție pentru public.

S-a simțit, fără îndoială, măreția poeziei, într-un cadru demn de zeii antici.

Echipa Filialei Craiova, în urma întrecerii, a câștigat trofeul.

Astfel, Grecia a fost martoră la o simfonie de emoții, o celebrare a liricii actuale, pe al cărei tărâm inteligența artificială încă nu-și face de cap.

Participarea și triumful la acest turnir rămân o amintire prețioasă, o dovadă a spiritului creativ care transcende timpul și spațiul. Cu acest prilej – felicitări organizatorilor! -, ne-am reamintit de frumusețea și profunzimea literaturii.

Vivat poesia!

D-l Nicolae Prelipceanu, Horia Gârbea, Spiridon Popescu: Leptokarya, 2024

Al. Philippide și Nichita Stănescu 

Philippide a văzut momentul istoric
(Înlănțuirea lui Prometeu),
aruncând un ochi
prin tunelul oranj, 
pe unde Stănescu Nichita intrase, 
pentru a schimba lucrurile, 
însă numai le-a inversat: 
câmpul a căzut ca șaua pe calul întins jos 
ca pământ etc. („Cu spăimântătoare viteză-am trecut
prin tunelul oranj
cu spăimântătoare viteză,
când m-am trezit eram chiar pe câmp
căzut de cal”).


PRIMELE MOMENTE ALE LUI ADAM ȘI EVA PE PĂMÂNT

După visul paradisiac, 
despre a cărui durată nu se poate preciza nimic, 
fiindcă nu exista noțiunea de „ceas”, 
Adam și Eva s-au trezit 
în culcușul din peșteră, al unui urs. 
Dacă ar fi luat aminte la mormăitul ursuz, 
cei doi și-ar fi dat seama 
că este prevestitor 
pentru starea pe care nu o știau -
moartea care-i ocolise în rai. 
Deodată, se confruntau 
cu vibrarea negativă 
a tot ceea ce pacea din Eden le ascunsese. 

Gheara de urs le-a trecut amenințătoare 
prin fața ochilor... 
Chipurile, deodată, le-au pălit, 
în trup, răsărise o senzație nouă, 
a fricii de inamic. 

Adam i-a pus gând rău ursului, 
care nu mai zărise niciodată siluete umane 
și nările-i mari, cât o ușă din rai, 
nu adulmecaseră lut însuflețit. Prin urmare, 
nu-i băgase în seamă.

Inspirat de aducerea-aminte 
a lui Cupidon stând sub mărul din paradis
și lovind cu săgeata 
inima oricui îi trecea prin apropiere, 
Adam a pregătit un arc dintr-o nuia de corn 
și din pielea aspră a unui bivol. 

Cupidon fusese uitat pe afară,
scos din istorie, 
ca din oală, de către Dumnezeu;
ceilalți, 
în frunte cu Zeus, 
stăpânitorul, cândva, al fulgerului, 
stăteau împietriți în Iliada. 

Câteodată, Cupidon, 
copilul fără minte, 
îl mai țintea și pe Dumnezeu 
cu amor, pentru cosmos
și chiar pentru om. 
Astfel, Dumnezeu își îmbogățea inima 
cu nestinsă iubire și, 
dintr-o rămășiță de simpatie, 
îl salva pe zeul minor de la năruire.  




METAFIZICA ILIADEI. CÂNTUL I: AHILE, STĂPÂNUL SPERANȚEI

Zeii, a căror veghe 
se lasă ca o pradă somnului vânător,
înainte de a-și întinde, 
pe mari paturi de rouă,
constituția de abur și piatră,
au împins soarele în eclipsă.
Ruguri nestinse torc vini concrete...
În aer, păsări pâlpâitoare mor,
ca vorbele pe buzele muribunzilor.
Supremă audiție a felului de arderi 
se întâmplă în timpane, 
dar aheii își spun 
că este vuietul luptei oprit să se adape 
cu pace.
O gură flămândă parcă ar dormi peste ei,
amenințând să rupă liniștea abia așternută în piept.
De ce aheii, totuși, acceptă 
părerea aceasta de gură să dormiteze în armură?
Așteaptă vorbe plăcute,  
despre sentimentul de vatră?

Ahile e stăpânul speranței, 
al taberei care lui Zeus nu-i place. 
Oricât de mult mobilul iubirii distruse 
l-a înspăimântat, 
fiul lui Thetis ascultă, în noapte, zborul 
visului insuflat de Zeus.  

Hades are un cuprins de suflete 
sub palmă: Aici, zac bărbații pieriți în războiul troian!
Ideea zilelor, care au rămas netrăite,
agită spiritele, 
care își caută corpul primar. 
Pe câmpuri, 
flămânzii câini și hultani destramă
leșurile.    

Fiindcă au lăsat ca unii oșteni să fie uciși 
înainte de vreme,  
zeii le cară sufletele în spate - peste tot pe unde ei se înalță în zbor, 
cu trebi de aranjat planeta. 
Astfel, și în Olimp, au ajuns defecte umane, ca neatenția 
de a fi lovit în spate cu spada
și nu avântul din clipa ultimă,  
care nu s-a dus în moarte.

Războiul scârțâia. Luptele deveniseră ațe 
în mâinile lui Zeus, care el însuși părea 
o babă lucrătoare la macate.




Al. Philippide și Nichita Stănescu 

Philippide a văzut momentul istoric
(Înlănțuirea lui Prometeu),
aruncând un ochi
prin tunelul oranj, 
pe unde Stănescu Nichita intrase, 
pentru a schimba lucrurile, 
însă numai le-a inversat: 
câmpul a căzut ca șaua pe calul întins jos 
ca pământ etc. („Cu spăimântătoare viteză-am trecut
prin tunelul oranj
cu spăimântătoare viteză,
când m-am trezit eram chiar pe câmp
căzut de cal”).

SOBELE NATURII

Voi sta în iarbă, 
înconjurat
de câteva albine, 
care se dau în spectacol. 

Mi-e sete mai mare, fiindcă s-a încălzit. 
Au dat mucenicii în pământ cu toiege. 
De sub talpa iernii, un arici a scăpat, 
făcând zgomot surd, lângă alee.  

Duduie sobele naturii, pe tot cuprinsul, 
după ce, o iarnă, au ars în subteran, 
ridicând fum gros, pe hornul unor vulcani. 

Deși lanțul se mai aude ca o povară, 
dulăul din curtea alăturată dă vesel din coadă,
spre el zboară un os, zvârlit de stăpânul mofturos, 
gata să iasă la sapă. 
O, ce poveste spune în cerdac o bătrână, 
despre o... nuntă care a fost. 



PRIMELE MOMENTE ALE LUI ADAM ȘI EVA PE PĂMÂNT
După visul paradisiac, 
despre a cărui durată nu se poate preciza nimic, 
fiindcă nu exista noțiunea de „ceas”, 
Adam și Eva s-au trezit 
în culcușul din peșteră, al unui urs. 
Dacă ar fi luat aminte la mormăitul ursuz, 
cei doi și-ar fi dat seama 
că este prevestitor 
pentru starea pe care nu o știau -
moartea care-i ocolise în rai. 
Deodată, se confruntau 
cu vibrarea negativă 
a tot ceea ce pacea din Eden le ascundea. 

Gheara de urs le-a trecut amenințătoare 
prin fața ochilor... 
Chipurile, instant, le-au pălit, 
în trup, răsărise o senzație nouă, 
a fricii de inamic. 

Adam i-a pus gând rău ursului, 
care nu mai zărise niciodată siluete umane 
și nările-i mari, cât o ușă din rai, 
nu adulmecaseră lut însuflețit. Prin urmare, 
nu-i băgase în seamă.

Inspirat de aducerea-aminte 
a lui Cupidon stând sub măr, în paradis
și ghicind cu săgeata 
inima oricui îi trecea prin apropiere, 
Adam a pregătit un arc dintr-o nuia de corn 
și din pielea aspră a unui bivol, 
ucis de urs, pentru hrană - 
relicvele vânătorii deja se regăseau acolo, 
prin voia sorții. 

Dintre zei, 
Cupidon fusese uitat pe afară,
scos din istorie, 
ca din oală, de către Dumnezeu;
ceilalți, 
în frunte cu Zeus, 
stăpânitorul, cândva, al fulgerului, 
stăteau împietriți în Iliada lui Homer,
cartea de căpătâi a celor care impuseseră 
noua ordine religioasă. 

Câteodată, Cupidon, 
copilul fără minte, 
îl mai țintea și pe Dumnezeu 
cu amor, pentru cosmos
și chiar pentru om, 
creația Lui centrală. 
Astfel, Dumnezeu își îmbogățea inima 
cu nestinsă iubire și, 
dintr-o rămășiță de simpatie, 
îl salva pe zeul minor de la năruire.  


PRIMELE MOMENTE (VARIANTĂ)
După visul paradisiac,
timpul nu avea măsură,
Adam și Eva s-au trezit
în culcușul din peștera unui urs.

Mor! mor! mor! ursul mormăia
din gura peșterii mute.
Dacă ar fi ascultat murmurul ursuz,
ar fi înțeles prevestirea
morții, necunoscute-n rai.

Nici pericolul nu-l simțeau,
acoperiți cu frunze de platan,
deodată confruntând
emoția negativă
a tot ce pacea Edenului ascundea.

O labă de urs amenințătoare
le-a trecut prin față,
chipurile li s-au pălit,
în trup le răsărea frica de inamic.

Adam, gând rău ursului i-a pus,
ursul, necunoscând siluete umane,
nările-i mari ca ușa raiului
nu adulmecaseră lut viu.
Nu-i băgase în seamă.

Amintirea lui Cupidon sub măr, în paradis,
cu săgeata lui spre inimi,
l-a inspirat pe Adam
să pregătească un arc din nuia de corn,
din pielea unui bivol ucis de urs,
relicvele vânătorii.

Cupidon, zeu uitat,
scos din istorie de Dumnezeu;
zeii, împietriți în Iliada lui Homer,
cu Zeus, stăpânul fulgerului,
uitat și el.

Cupidon, copil fără minte,
îl țintea uneori pe Dumnezeu
cu iubire pentru cosmos și om,
creația Lui.
Astfel, Dumnezeu își umplea inima
cu iubire nesfârșită,
și, din simpatie,
îl salva pe zeul minor de la dispariție.



CĂNILE DESPĂRȚITOARE
Obiectele sunt bariere, împiedicând redescoperirea
Pe sine și pe ceilalți, în umbra lor ne pierdem.
Câte căni trebuie să dea la o parte gospodina bogată,
Pentru a-și vedea vecina demnă de dialog?

Eu, fără cană - am renunțat la ea, fiindcă am socotit că nu-mi mai este de niciun folos.
Între mine și locuitorii orașului, un șir nesfârșit de căni,
Un an îmi ia să ajung la nasul celor avuți,
O săptămână, până la cel de rând. 
Aparatele grele, auxiliare traiului...
Cum să le înlătur, pentru a privi în ochii jalnicului proprietar?

Cel din fața noastră, pumni de cuie, ieșind din prăvălie,
Unde le duci, frate? 
Ce păzești și de cine?
Ce își păzește și față de cine? 

Orizont cultural scăzut, dacă ar fi altfel,
Ne-am propulsa în relații noi,
Fără frică de furt, fără granițe impuse. 

Propun dezlegarea de lucruri, utopie recunoscută,
Dar acestei utopii, cu trup și suflet, mă închin.


În iubire,
fiecare discurs de după întâlnirea de taină
trebuie să desemneze clar obiectul trăirii,
așa cum formulele spun: „Este vorba despre”...

Urmele tălpilor goale pe nisip,
lângă marea de fum, 
clarifică obiectul și tendința spre un romantism modern.
Urma tălpilor goale pe nisip, 
în apropierea zbuciumului mării de fum, 
limpezește obiectul și tendința spre modernul romantism. 

Poetul, care va fi trecut pe acolo,
se va încurca, între atâtea semne de pași, amuțind, 
dar un sociolog, venit pentru corecta măsurare a iubirii, 
va observa echilibrul dintre ele
și, poate, va vorbi despre clasicismul relațiilor,
dacă marea, într-un nepotolit consemn, 
își va întârzia valul spre țărmul de acum al constatării în iubire. 
Cei îndrăgostiți s-au evaporat ca aburii în familie, 
ceilalți, bronzați și cu inima strânsă, 
au alunecat în vârste și în singurătate, 
de parcă zeii ar fi ridicat oblic țărmul în zare. 

Cum totul se pregătea de iarnă,  
zeii aveau să coboare, pe schiuri, din Olimp, 
lângă inimi. 

În iubire,
fiecare discurs de după întâlnirea de taină
trebuie să desemneze clar obiectul trăirii,
așa cum formulele spun: Este vorba despre...
Urmele tălpilor goale pe nisip,
lângă marea zbuciumată de fum,
clarifică obiectul și tendința spre un romantism modern.

În primăvară 

Țăranca pleacă,
dornică să revadă câmpurile.
Ca o zvârlugă trece pe drum
și cântă. 
Straiul ei își va scutura 
figurinele din cusătură.

I se va lua urma țărăncii,
după bobocii în floare,
răsăriți din stamba plăcut mirositoare.
Ceea ce și face bărbatul 
cu pălărie neagră,
răsucindu-și mustața 
în oglinda neștearsă -
el a întârziat prin gospodărie,
dând animalelor fânațuri
și apă. 

Ogorul nu este departe de casa lor...
Cu sapa în spate,
îi vei vedea urcând colina,
cu un suflet ușor,
ca fulgul de adineauri.

O, pierit-a melancolia
din glasul păsărilor! 


(DUPĂ OVIDIU)
Câmpurile și plăcerea de a le cultiva încântă inimile. 
Poruncește ca taurii îmblânziți să supună gâturile jugului,
ca plugul să rănească adânc ogorul dur.
Acoperă cu pământ semințele cerealelor: 
acestea țarina ți le înapoiază cu multă dobândă. 
Privește ramurile pomilor, îndoite de greutate;
pomul poartă, cu dificultate, povara care a rodit. 
Privește râurile care dispar, într-un murmur plăcut;
Privește oile păscând o iarbă fertilă. 
Iată și căprițele: ele atacă peretele din râpa stâncoasă 
și bolovanii porniți;
deja se vor întoarce (căprițele, n.m.), cu ugerele pline, la iezii lor.
Păstorul intonează cântece dintr-un flaut neregulat (nai, n.m.)
și nu lipsesc câinii însoțitori, o gloată zeloasă. 
Într-o parte, alte înalte păduri răsună de tunete
și bivolița se tânguiește că lipsește vițelul ei.




ÎNTOARCEREA LUI ADAM ÎN PARADIS

Adam a revenit în paradis, 
contemplând, 
cu ochii sufletului, 
arborii înfloriți. 
A ieșit din timp, 
ca duhul, din lampa lui Aladin, 
însă nu mai putea, 
nici pentru sine,
a-și apropia ceva. 

Din alaiul reflexelor, 
dobândite în viață,
lui Adam nu-i mai rămăsese 
decât acela de a mânca, 
dar nu mai avea, 
în conturul trupului, 
decât abur 
(atât, din fosta-i constituție de lut, 
un duh!) 
și de unde puterea de a mai apleca,
asupra lui, 
ramul? 
Dar el tot încerca. 
Dacă nu-l trezea 
(la realitatea paradisului)
hohotul de lumină,
al îngerilor, 
care, sub aripi, PUFNEAU, 
l-am fi auzit și astăzi
pe Adam sărind, aiurea, prin rai,
pentru a lua, din pom, 
fructul fără viermi și extrem de curat, 
ca neaua din ochii fecioarelor. 


PSALM

Înzorzonat de lacăte și chei, ai mai umblat prin zare, ca Făt-Frumos... 
Când Te gândeai la ce simți despre lume, 
întorcându-Ți privirea spre Tine însuți, 
spre miezul de energie care te ține viu în secole, de la Facere încoace, 
am mers la vrăjitoare, pentru a descânta acele chei să-ti cadă în nisipul fierbinte al deșertului prin care te mai odihnești, ca un beduin, legând cămila de răcoarea oazei (cândva, pe acolo, și fiul Tău a răspuns tuturor ispitelor
cu forța șoaptei). 

De-ar fi reușit descântecul, 
ai fi rămas deschis încercărilor mele de a Te cunoaște pe Tine, 
cel care pe Adam l-ai plămădit, cu palma adunând pulberea plimbată de vânt.  

Însă rămâne setea de toate pe care nu le văd și aș vrea, 
care lucește in ființă mai puternic decât soarele 
pe care ni l-ai dat pe boltă drept reper de foc fără zăbavă 
și de inimă vie care nu seacă niciodată - aceasta mă mistuie... 



PREGĂTIRE...


Aranjându-și pălăria pe cap, 
țăranul se duce spre cal: 
îi pune hamul, 
să iasă la câmp,
pentru semănat...
Parfumul boabelor de porumb 
iese din săcui, 
precum cobra, din coșul dresorului. 

Femeia nu-și găsește opincile prin casă. 
-Uite-le aici, sub pom! îi strigă el 
cu of de supărare, 
dar și de șagă, 
totodată. 
-Cum ajung să mă încalț? 
-Parcurgi anii copilăriei 
din nou, 
să înveți să faci nodurile... Pe sârmă!
Cine mai este ca tine! O acrobată 
am și eu în bătătură. 
-Dar în spate nu mă sui? 
(nu se lasă de întrebat femeia din prispă). 

Ascultător, 
deși țanțoș, 
țăranul își ia în spinare consoarta
și o duce la opinci, 
precum valul ajunge la mal, 
alunecând pe spinarea peștilor. 

-Văleu! se deșteaptă ea, 
abia la destinație. 
Dar, om ce ești, 
nu puteai să mi le aduci la scară? 
Ți-ai omorât spinarea... 
-Cu o povară! 
Calul dă si el din cap, a aprobare, 
dar înțelesese mesajul invers, 
că el, bărbatul, ar fi prea greu.
-La câmp, îmi vei reproșa, toată ziua,
că ești obosit din culpa mea (adaugă femeia, 
prefăcându-se a fi rea). 
-M-oi descurca
și de data aceasta,  
singur - conchide țăranul cu vocea-i masculină
și o dă jos din cârcă. 

Femeia rămase acasă la somn -
îi va duce, mai târziu, 
ulciorul de apă. 
Rămase la somn?
S-o creadă ea! 
Bărbatul o smulge din reveria lenei 
ca pe floare și o așază în căruță,
pe băncuță, lângă sine 
și-i dă bice bidiviului pur-sânge. 
 


DUPĂ SFADĂ...

Grădinile suiseră în floare,
în zadar, le-ai fi căutat în preajmă, 
numai gardul rămăsese la drum, 
ca semn al sprijinitului meu de uluci, 
pe când, vrăjit de amor, 
te așteptam și nimic nu-mi mai trebuia. 

Ne luăm de mâini, însă, acum
și traversăm strada fericirii, 
care s-a întins în sufletele noastre, 
cu popas de înghețată, pe o bancă, 
sub coastă.

Ce liniște descoperim în propriul nostru sine! 
Firului de iarbă, 
dacă se ivea, 
l-am fi auzit atât de bine!

În crengi, se preocupă să cânte un cuc,
pe care-l răsplătesc, în mod generos, 
cu versuri, elaborate în această amiază de gală. 



DIOGENE: ÎNTÂLNIREA CU ALEXANDRU CEL MARE

Intrarea în alt an dovedește nimicnicia noastră, 
de a nu putea înfrâna timpul, care tot vine peste noi 
și ne împinge în moarte, cu fiecare zi a lui, pornită ca sol în lume. 

De astăzi, o iau de la capăt... 
Restrâns în butoi, ca viermele de mătase în cocon, 
îmi voi arunca ochii asupra orașului, 
pentru a zări măcar un singur cetățean, 
dornic de a-și spori fericirea în austeritate, 
dar, sunt convins, mă voi obosi degeaba în căutare. 
Mai alaltăieri, 
a trecut pe la mine Alexandru cel Mare: tânăr, ambițios, 
cu mintea ascuțită, nu are decât o idee, 
asemănătoare cu a mea – el să ajungă la marginea lumii 
și de acolo, suit pe stâncă, să se uite în jos, la volbura temporală, 
eu, de sub vestmântul meu, 
să uit de ceea ce-mi poftește trupul, 
pentru o înălțare spirituală, 
până în preajma vulturilor, 
de la care am învățat apucătura de a reflecta mult 
și să mănânc puțin. 

Aș vrea să fiu un cetățean al văzduhului, 
fiindcă de mersul prin pulbere m-am săturat 
și mă simt îmbătrânit, 
ca Adam în ceasul morții – obosit să traverseze pământul, 
sperând, mereu, să dea peste Rai, 
la a cărui poartă să bată cu disperare, 
pentru a sădi mărul din care a mâncat, 
dar nu a înțeles – și nu-mi dau seama unde i-a fost mintea – 
că el a prăsit oameni… 



ÎN SATUL DE PESCARI

Grecia, senină ca un vis,
sat și oraș, fără hotar precis.
Într-un sat de pescari,
locuitorii, în costume naționale, ca-n filmele vechi.

Am coborât într-o pagină de Kazantzakis,
casele văruite-n alb, cu etaje mărunte,
plase de pescari și unelte de lemn,
zărindu-se te miri unde, ca într-un tablou străvechi.

În centrul satului, soarele își făcuse culcuș,
ca un urs insațiabil de razele zilei.
Pe o bancă, sub smochin, greci bătrâni,
cu pălării, vorbeau în șoapte pierdute.

Pe drum, o bunică turtită de basmale negre,
legate strâns sub bărbie, timp suspendat,
imposibil să crezi că, vreodată,
a avut și ea o vârstă de primăvară.

Austeritatea învăluia totul,
claustrofobia bântuia fiecare colț,
un sat liliputan, ca într-un film uitat,
dimensiuni micșorate, o lume ce intrase la apă.

Am fugit din centrul strâmt, spre dealuri,
într-o curte de instituție.
Mașina oprită, lărgimea redobândită,
în sfârșit, ceva recognoscibil:
vacanța încuind ușile școlii. 


INSOMNII

Trezire la ore ciudate, telefonul ca un judecător implacabil,
4,30 și simțuri în dezacord, oboseală și neliniște,
Televizorul devine tovarăș de insomnie,
Dramaturgie nocturnă, în speranța unui somn fugar.

Rutina adoptată în zilele mai leneșe,
Ochi închiși, cosmosul palpitând în surdină,
Liber să plutească în vremea eternă,
Fără a lăsa urme în tumultul vital.

Dușul devine ritual de trezire,
Gânduri despre greutatea bătrâneții,
Sub apa caldă, reflecții inopinate,
În euforia împrospătării sub para de metal.

Totuși, întrebările despre bătrânețe persistă,
Fredonez încet o melodie, 
fără tracul pe care-l am, 
dacă ar fi să-l cânt în fața oricui, 
chiar a unui manechin neînsuflețit, 
când m-aș bloca!

Publicul din țară nu este, în general, familiarizat cu activitatea literară desfășurată în limba română în Israel. Astfel, Ion Cristofor își propune să ilumineze un segment cultural important, dar adesea trecut cu vederea, contribuind semnificativ la cunoașterea și aprecierea literaturii românești din diaspora israeliană. În lucrarea sa, O istorie a literaturii de limbă română din Israel (Editura Napoca Star, Cluj – Napoca, 2023), structurată în două secțiuni distincte – Poeții și Poezie și Umor –, sunt prezentați, în ordine alfabetică, peste cincizeci de autori, ale căror repere de creație sunt tratate cu fină acuitate de către Ion Cristofor.  

Livia Abba se evidențiază prin meditația profundă asupra unor evenimente grave, cum ar fi pandemia de Covid. Emilia Ataba explorează intens sentimentul înstrăinării, aducând în prim-plan experiențele personale ale alienării. În contrast, Gabriela Baddour, deși adeptă a unui modernism temperat, nu renunță la valorile clasice, integrând armonia rimei și ritmului în creațiile sale. Cea care-l impresionează pe antologator, deși pregătirea ei este în domeniul artelor plastice, este Beatrice Bernath, din a cărei operă lirică sunt redate numeroase texte. Etgard Bitel este preocupat de trecerea inexorabilă a timpului și, asemenea lui Faust, încearcă să-l oprească în loc („Volumele publicate – Femina și Intersecții ne oferă prilejul de a descoperi un poet al esențialului”). Poemele Marlenei Braester, recent descoperite de către Ion Cristofor (după cum el însuși mărturisește) pe unul dintre site-urile literare, constituie „un spațiu simbolic cu semnificații multiple”, invitând cititorul într-o lume de adâncă reflecție.

Felix Caroly, o voce proeminentă în peisajul poeziei israeliene de limbă română – așa cum îl caracterizează Ion Cristofor -, revine în prim-plan cu o remarcabilă crestomație de autor, intitulată Sertarul cu iluzii. Lirica sa parcurge o evoluție semnificativă, de la exerciții pe teme clasice, precum evocarea unor epoci mai faste, către o estetică baudelairiană a urâtului. Iudit Coman se apropie într-o manieră inedită de propria ființă lăuntrică, explorând cu sensibilitate și profunzime abisurile sinelui. Adrian Grauenfels este descris drept „un poet postmodern, de mari resurse, cu un talent ce nu și-a dezvăluit încă toate dimensiunile”. Riri Sylvia Manor, laureată a prestigiosului Festival Internațional de Poezie „Lucian Blaga”, ediția a XI-a, se distinge printr-o poezie de factură intelectualistă. Ea reușește să îmbine ingenios, într-un echilibru aproape oficinal, elementele cotidianului cu acelea livrești. Această abordare duală conferă operei sale o complexitate aparte, în care banalul devine pretext pentru meditații filozofice și introspecții adânci. Utilizând un limbaj precis și rafinat, Manor explorează temele universale ale existenței umane, de la efemeritatea vieții, până la căutarea sensului în haosul cotidian. În această alchimie subtilă, fiecare poem devine o miniatură atent lucrată, în care sensurile se revelează strat după strat, invitând cititorul la o lectură atentă și reflexivă.

Dintre poeții care i-au atras atenția lui Ion Cristofor, printr-un discurs liric bine susținut, îi menționăm pe Shaul Carmel, Luiza Carol, A. Clain, Sebastian Costin, Sandu David, Madeleine Davidsohn, Andrei Fischof, Maria Găitan – Mozes, Albert Goldenberg, Mircea Gorun, Solo Har, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Iulius Iancu, Mioara Iarchi – Leon, Solo Juster, Paul Kidron, Radu Klapper, Rabanit Debora Landman, Tania Lovinescu, Bianca Marcovici, Liana Maxy, Ana Negreanu, Sesto Pals, Noemi Pavel, Paul Păun, M. Rudich, Silviu Sanie, Eran Sela ș.a.

În cea de a doua secțiune, regăsim pe unul dintre cei mai populari poeți, afirmat cu preponderență în perioada monarhică – este vorba despre Ion Pribeagu. „Pline de haz, vervă, invenție verbală, aciditate umoristică, poemele autorului sunt caracterizate de virtuozitate formală, de o subțire ironie sentimentală” (Și-l întreabă mama dulce/Ce-ai dori tu bunăoară/Să-ți aducă mama dragă/Frățior sau surioară?//Davidel zâmbind răspunse
Fără nici o etichetă/-Dacă aș ști că nu te doare/Aș dori o bicicletă!” – Dorința lui Davidel).

În concluzie, cartea Istoria literaturii de limbă română din Israel reprezintă o contribuție esențială la înțelegerea unei literaturi mai puțin cunoscute, dar extrem de valoroase. Printr-o analiză riguroasă și cuprinzătoare, Ion Cristofor pune la dispoziția cititorilor nu doar o panoramă evolutivă, ci și o incursiune profundă în operele și viețile poeților și scriitorilor care și-au găsit inspirația pe meleagurile israeliene. Această lucrare nu doar că documentează și contextualizează evoluția literaturii de limbă română din Israel, dar reușește și să evidențieze contribuția acesteia la patrimoniul cultural global, subliniind legăturile profunde dintre identitatea națională și experiențele universale ale exilului, înstrăinării și integrării.