Cenzură
Pe stradă,
îngerul întâlnit mai demult, în căderea mea în transă,
a revenit ca o fluturare amplă de lumină,
lângă magazin.
- Iartă-mi tentația – mă oprisem în loc
și rosteam destul de încet vorbele,
ca nu cumva trecătorii să mă ia drept nebun –
iartă-mi, înger, slăbiciunea de a fi fost aproape
să rostesc fără control tot ce am văzut în lumea de apoi.
„Rostirea” devenea un corp de sine stătător
care nu se pulveriza oricum în ideile care o subliniau,
ci, afectată în vreun fel de intenția mea de a o prelua în confesiune,
se deșira nelegitim aici, pe Terra,
în timp ce, în spațiul nevăzut, realitățile deconspirate, raiurile,
ca să nu fie asimilate și remodelate de minți umane,
își dublau conturul.
În apariția pe care o susținea prin bătăi mai repezi din aripi,
îngerul s-a înseninat. Din efectul de aur al vorbelor mele
și-a asigurat combustia de a rezista sfârșitului în scop:
cineva (adică eu) își oprea mărturisirea despre mister
în marginea adevărurilor din Biblie.
Of, câte răsfrânge apa trecând pe sub pod!
În paralel, sufletul meu pe mine mă oglindește,
înainte de orice.
Plutește vaporul în larg...
Printre acei turiști, mă strecor și mă uit pe mal.
Conștiința mea înglobează animația punții,
spre dezbatere, imediat.
Ce n-aș da să îmbrac haina muzicii,
să mă zbat în ritm exotic de dans,
și nu în marasm existențial!
Viața interioară este grea...
Mi-am retras degetul de pe buton, auzind cum sună mecanismul.
Liftul fusese chemat înaintea mea, de cineva mai sus.
M-am gândit că impulsul de a urca s-a dus dinspre mine, la cer,
părăsindu-mă într-o gravitație aberantă, de sfârșit de lume,
când toate se prăbușesc pe acest pământ care ne înghite.
În preajmă, nu găseam sprijin să nu mă prăbușesc,
pe când soarele se descria, în geamul scării blocului turn,
ca fum al unei vetre aproape care s-a consumat.
Identitatea mea interioară acum se estompa,
în regres până la impresia despre viață a bunicului, fost combatant
la Sevastopol
(impresie care-mi devenea bază de pornire pentru o identitate nouă
și pentru o vedere, fie și numai episodică, asupra abisului instalat,
în sens invers liftului ascendent).
Prăpastia existențială exploda în sinele meu,
ca bomba aruncată în oraș de-un avion.
M-am trezit salutând, cu mâna în aer, un vecin de palier;
între mine și el, prevedeam carlinga avionului.
De la manete, pilotul flutura amical o eșarfă a timpului său.
La cules?
Desfoi porumbul și-l arunc în târnă.
Soarele, sus, e-o mămăligă mare,
în care mestecă mereu cineva.
Dumicat sunt eu pentru vreme,
rupt din coasta lui Adam
și a părinților mei, cu suflet vast.
Întrezăresc în mine iubiri apăsătoare.
Mă împovărează-n plus, față de muncă.
Ascult glasul culegătorilor și încerc să joc,
mișcat de coarda mea.
Atât a fost și traiul harpiei,
căzute dinainte-mi,
din zborul zădărnicit de vânt,
cât și-a mâncat mălaiul.
Mai am, desigur, ani, dar trec în suferință.
Iubirea este ocolul cel mai vag, spre mine.
Stau în gura timpului și aștept să fiu mestecat.
Și n-am ce mai face.
Arșiță
Stăm în câmp, sub căruță,
în așteptarea combinei.
Calul fără ham, legat de oblon,
mestecă din fânul aranjat dinainte-i, în coșul căruței.
Impresiile poeziei neoclasice (a lui O. Goga)
trec prin văzduh ca niște nori
și mă leagă de nevoia de umbră a plugarilor.
Tata se încumetă a părăsi umbra,
îl văd, în văpaia din aer, ca un ou în tigaie.
De unde rezistența să iasă în soare,
care acum este un cuptor uitat deschis?
Imaginea combinei în zare aduce sfârșitul calvarului.
Eu, cel puțin, îmi doresc mai mult să ajut la recoltă,
decât să rabd zăpușeala, ferit sub o mână de fiare.
Un moș a deșertat un sac de scântei
în natură.
Așa a vrut barba lui...
Pe drum,
umbla o arșiță manechin.
Imediat,
izvoarele se îndrăgosteau
și zburau din făgaș,
deghizate în vapori,
prelungind chinul.
Sub clopot,
călugării șterg,
târziu,
unsoarea de pe frânghii.
Stelele se vor surpa,
cândva. De la focul final,
mările se vor încălzi
și grâul în lan
va trosni ca pe tavă.
Pulberea arselor stele
făină va fi peste dealul aburind
în depărtări,
ca pâinea din cuptor scoasă.
Coline pleșuve,
ca niște vulturi uitați de zbor.
În munți, aproape de o colibă,
vibrează viață puțină.
Lopata bărcii deșteaptă
lacul din somnul de alge.
În suspinul frunzelor,
se bucură mierla.
Haina ta nu avea loc în cuierele liberale.
În privirile conservatoare,
prinsese însă stofă,
eternitatea o însemnase cu fir de aur.
Orice înger coborâtor pe pământ
o binecuvânta și-i punea aripi
nevăzute.
Noaptea, zburai printre sisteme
filosofice și planete.
Ai nimerit într-o inimă de păun,
care bătea altfel
decât cea de om.
Ai dat regatul pentru o țigară,
satira ai dezvoltat-o în versuri,
deșteptând electorii adormiți.
De câte ori tu, Eminescu,
în momente de profundă cugetare,
nu ai atins misterele vieții
și ale universului? Însă,
pentru o minte genială ca a ta,
părându-ți banale gânduri,
le-ai neglijat...
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
