Ismail și Turnavitu

Portretul lui Ismail pare a-l continua pe acela al lui Lefter Popescu, un om transfigurat de eșecul la milimetru al demersului multiplu, de a-și fi valorificat biletele de loterie: „Ismaïl este compus din ochi, favoriți și rochie și se găsește astăzi cu foarte mare greutate”. Favoriții ar fi un semn al emfazei determinate de posibilitatea iminentă a câștigului, al unui anume fel de a se fi purtat ulterior, dacă suma de bani i-ar fi ajuns în buzunare. Rochia e un deghizament pentru situația trăită, de-a dreptul ridicolă. Raritatea unui astfel de personaj de asemenea este dată de conjunctura în care a fost pus. Adunate în dreptul lui Ismail, nume de turc, al unuia care nu ar fi înțeles ceea ce a citit din bilete, toate aceste amănunte reclamă un personaj din galeria inadaptaților la o cultură sau la o comunitate, alienată celei natale. Atașamentul afectiv de un animal să-i spunem de companie e prezentat drept unul la propriu, după ce deja se configurase impresia unui atribut afectiv (devenit efectiv).

            Odgonul de vapor contrastează vizibil cu dimensiunile viezurelui. Astfel, imaginea sugerează supușenie obligată a vietății sălbatice (nu are ce să mai facă, sufocată de frânghie), dar, în același timp, și distanța dintre animal și om, niciodată compensată. Recuzita în care este reprezentat Ismail se potrivește viziunii, probabil și pentru ca, la un moment dat, omul să scape de ridicolul situației, să ascundă animalul sub rochie, precum niciodată nu l-ar fi avut lângă sine.

            Turnavitu, al cărui nume înseamnă „turnat în viață”, din lumea mecanicistă, căreia îi aparținea de ceva timp, astfel încât acumulase orice ar fi putut încleia piesele unui aparat de aer condiționat, beneficiază cel mai mult, din acest tandem cu Ismail, de simpatia autorului, fiind previzionat, în scurt timp, ca om și în circumstanțe mai degrabă favorabile decât rizibile. Umanizarea lui este atât de clară, încât devine vulnerabil în fața unei boli molipsitoare ca răceala și nici nu se împacă până la capăt, cu Ismail, cumva partener în afaceri extrem de ermetice pe acest considerent, al periclitării animalelor de companie. Drumurile lor se despart, finalul consfințind pe îndelete apartenența lui Ismail la lumea animală (extrem de prolifică), precum virușii care o afectează, iar pe cea a lui Turnavitu, la a fiarelor în mișcare, un robot căruia i s-a găsit în sfârșit o firavă suflare de ființă pe seama căreia să se întemeieze ca om, în peisajul citadin.

            În viziunea lui Crohmălniceanu, Ismail și Turnavitu „e antinuvelă socială pe tema dependențelor economico-morale”, iar „original este și tipul de univers grotesc pe care-l creează Urmuz. În ciuda naturii ei insolite, lumea lui ne izbește printr-un aer de familiaritate tulburătoare, Ismail rătăcește în fiecare zi pe strada Arionoaiei”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *