Dintre atâția sfinți ai calendarului, 
câți mă aud invocându-i, 
în zile diverse? 
Dacă unul dintre ei
ar apropia imaginea mea de inima lui, 
va începe să mi se împuțineze ființa, 
lățindu-se umbra din suflet. 

Focul de la inima sfântului 
ar lumina și latura neagră a lucrurilor. 

Cum să depășesc imobilitatea materiei? 
m-am întrebat... 
Arama clopotelor se auzea,
sunând în bătaia amurgului. 

Tu ai trecut pe lângă mine și mi-ai sugerat 
să pun motoare lucrurilor... 

Și nu-mi pot ierta nepăsarea!
Cât de mult aș fi vrut, 
atunci, 
să zboare, peste mine,
frunze fără putință de popas! 
În dorință, 
sufletul meu domina cosmosul...

Amurgul bătând arama clopotelor.

În adâncul peșterii întunecat, 
în timp ce trebăluia câte ceva,
Adam a strivit sub călcâi
un bob de ceară (de la fagurele
adus în culcuș, de către urs). 

Raza, 
reflectată și încorporată de ceară.
a explodat. 

În brațele lui Adam,
Eva s-a aruncat și l-a sărutat îndelung, 
precât de nouă era senzația erotică -
îi străbătea ca un tren de furnici 
întregul trup.
În lumină, ei nu se mai văzuseră din rai. 

Eva îl iubea pe Adam,
însă el devenise tot mai preocupat 
de vânătoare -
peștera trebuia cucerită definitiv!
și l-a nimerit pe bietul urs
cu prima săgeată, 
slobozită în istorie. 
Așa a apărut supremația omului sapiens. 

(Va urma)

„I-am spus lui Peter să-mi facă un butoi de brânză. Pe deasupra, i-am cerut și două bucăți de brânză, pentru a le mânca de poftă, când o aduce și să nu o începem pe cea din butoi (brânza din butoi fiind pentru iarnă)” – așa debuta mărturisirea unei mame supărate. „A mai rămas ceva din felia aia?” – am întrebat-o pe fiica mea, care, după ce ne-am făcut pofta, a pus-o și pe aceea în butoi. Ideea mea era următoarea: dacă a rămas o parte semnificativă, da, merita să o adăugăm cantității din butoi, dar dacă nu, atunci, să o luăm la Atena, la oraș… Atât i-a trebuit fiică-mii, pentru a-și da drumul la gură: „Te uiți la noi (la ea, soțul și fiul ei) cât mâncăm? Băi, frate, cumpăr altă bucată! Așa ceva nu se poate!”.

În altă împrejurare, interpelat de către fiică, aflu: Mama nu mănâncă aproape nimic. Spune că nu-i e foame. Se uită la noi să vadă cât îi lăsăm lui Istaspe (fiul ei) și mereu i se pare că lui Istaspe nu-i rămâne mai nimic. Este adevărat că Andreas (soțul), caracterizat de egoism, ia partea cea mai mare și mai bună de carne etc. și nu-i pasă… Eu sunt la mijloc. Sufăr pentru toți…

Al cui este copilul pentru care se îngrijește mama ta? Desigur, întrebarea era retorică, dar am formulat-o, ca să-i iau interlocutoarei mele din elanul vindicativ.

„Al meu!”.

Ai crescut tu, devenind matur și mama ta a dat înapoi, ajungând copil? Mie mi-a spus, aproape plângând, că o judeci din orice și nu-i recunoști niciun efort, din anii îndelungați pe care i-a petrecut, în sacrificiu, pe lângă tine. Că i-ai reproșat că a mers în stațiune și nu a pregătit ofrande pentru templu…

(Va urma)

Posibilitatea existenței lumii 
apăruse în știința de carte 
a lui Dumnezeu. Toate operele nemuritoare,
care aveau să fie scrise, 
de la Homer, Vergiliu și Dante, 
la Shakespeare, Eminescu și Gogol, 
tronau ca trofee pe masa Lui. 
Când Dumnezeu Însuși respira profund, 
în urma vreunei fapte care descleșta 
cosmosul din adormire, 
paginile capodoperelor se răsfirau:
într-un moment, le cuprindea cu privirea 
și, un pic, de acolo se mai inspira și El, 
Voievodul cu barbă al genezelor 
(desăvârșirea creației aparține oamenilor). 

Aceasta era în cer... 

După visul paradisiac, 
despre a cărui durată nu se poate preciza nimic, 
fiindcă nu exista noțiunea de „ceas”, 
Adam și Eva s-au trezit 
în culcușul din peșteră, al unui urs. 
Mor! mor! mor! ursul făcea, 
din gura peșterii (care nu vorbea).
Dacă ar fi luat aminte la mormăitul ursuz, 
cei doi oameni și-ar fi dat seama 
că este prevestitor 
pentru starea pe care nu o știau -
moartea care-i ocolise în rai. 
Nici emoția pericolului nu o cunoșteau, 
dar, acum, 
acoperiți cu frunze de platan, 
deodată, se confruntau 
cu vibrarea negativă 
a tot ceea ce pacea din Eden le ascundea. 

O labă de urs le-a trecut amenințătoare 
prin fața ochilor... 
Chipurile, instant, le-au pălit, 
în trup, răsărise o senzație nouă, 
a fricii de inamic. 

Adam i-a pus gând rău ursului, 
care nu mai zărise niciodată siluete umane 
și nările-i mari, cât o ușă de la rai, 
nu adulmecaseră lut însuflețit. Prin urmare, 
nu-i băgase în seamă.

Inspirat de aducerea-aminte 
a lui Cupidon stând sub măr, în paradis
și ghicind cu săgeata 
inima oricui îi trecea prin apropiere, 
Adam a pregătit un arc dintr-o nuia de corn 
și din pielea aspră a unui bivol, 
ucis de urs, pentru hrană - 
relicvele vânătorii deja se regăseau acolo, 
prin voia sorții. 

Dintre zei, 
Cupidon fusese uitat pe afară,
scos din istorie, 
ca din oală, de către Dumnezeu;
ceilalți, 
în frunte cu Zeus, 
stăpânitorul, cândva, al fulgerului, 
stăteau împietriți în Iliada lui Homer,
cartea de căpătâi a celor care impuseseră 
noua ordine religioasă. 

Câteodată, Cupidon, 
copilul fără minte, 
îl mai țintea și pe Dumnezeu 
cu amor, pentru cosmos
și chiar pentru om, 
creația Lui centrală. 
Astfel, Dumnezeu își îmbogățea inima 
cu nestinsă iubire și, 
dintr-o rămășiță de simpatie, 
îl salva pe zeul minor de la năruire.  

(Va urma)

Zilele trecute, pe o vreme de rai, ca toate ale acestei toamne, am mers la hypermarketul din apropiere. Am comandat două amandine și o indiană.

-Vi le las deschise, mi-a spus tânăra de la casă, referindu-se la cutiile de plastic (acele cutii transparente, de unică folosință în care se pun, de regulă, prăjiturile), fiindcă sunt scunde și capacul turtește vârfurile prăjiturilor.

-Cel care vă aduce prăjiturile nu vă poate recomanda sau furniza chiar el niște recipiente adecvate?

Nici eu nu știu de ce am abordat un asemenea subiect…

Acasă, încântat de soarele cald, după ce am plasat cele două cutiuțe pe pervazul ferestrei, m-am trântit pe scaunul de fier din curte. Tot navigând cu toate pânzele sus! pe net, am auzit foșnituri intense în spatele meu. Mă întrebam: Oare ce o fi?, dar nu am catadicsit să văd ce se întâmplă. Îmi spuneam că o fi vreo suflare de vânt, dar stai! nu e nicio adiere, darmite mai mult. Datorită revelației meteo, m-am întors și am zărit pisicul negru zgâriind, ca pe un ecran, crema amandinelor.

La concursuri, caii mai doboară câte o bârnă din obstacole, dar, sub ochii mei, saltul a fost perfect executat de către felina la care am strigat: hâst!

Am intrat în casă nedumerit: cum voi retușa prăjiturile, astfel încât să îndepărtez partea atinsă de pisic?

(Va urma)

Certitudinea propriei biografii, al cărei specific, rezident în Franța, este, în mod paradoxal, generator de aporii, implică un sentiment de regret, din partea autorului, anume – de a nu se fi regăsit originar în țara în care trăiește și, de la un astfel de status existențial, apare nevoia de a notifica naționalitatea personajelor, deși o cauză a manierei ar fi intenția de a ajuta cititorul să le înțeleagă mai lesne acțiunile și vorbele.

(Va urma)

ciorne

De la sentimentul de regret, de a nu fi originar al țării în care trăiește, apare

le descifreze mai ușor profilul psihologic

Anunțată de orologiul din piață, 
ora prânzului este, 
pe de-a-ntregul, 
onorată:
după seninele plimbări,
Jan coboară din trăsură
și se îndreaptă, 
cu pălăria în mână, 
înspre casă. 

Sub pașii angajaților, 
holul răsună...
Unii deschid ușile, 
alții deretică - 
o simfonie a preocupărilor,
însăilată în peisaj.

Înainte de a se așeza la masă, 
compozitorul apasă o clapă 
de pian - 
sunetul acesta este mai vibrant 
decât al farfuriilor mișcate 
în sertar.

În vara anului curent, 2022, 
din podul de sunete, 
clădit în istorie, 
coboară vechii locatari, 
făpturi de amintire,
pentru a retrăi, 
odată cu mine,
liniștea din cuib,
fiindcă n-au fost retrograzi.