Te vedeam, de la fereastră:
alergai printre pomii gemând sub ninsoare,
de la un trunchi la altul;
te zbăteai să afli alinare, 
precum de la icoana din templu,
când duceai ofrande. 

Țineai un vas de lut în mână, 
tămâia aprinsă înălța un fum firav 
și parfumat.

Pe ram, o cioară dormea. 
Îi observam pleoapele căzute pe ochi, 
dar tu ai deșteptat-o, 
în zvonul alergării spre nicăieri. 

Te-ai rezemat de bancă, 
telefoanele s-au luminat, deodată. 
Ne sunam reciproc și mi-am dat seama,
atât de târziu, 
că fata din parc erai tu.