Toate articolele scrise de jonescus

Zilele Iuliilor

Participam, cu multă bucurie, la Zilele Iuliilor, organizate de Jenica Tabacu, dir. Castelului „Iulia Hasdeu”, de la Câmpina.

După ce Jenica a decis să-și pună capăt zilelor, iar știrea a apărut în mass-media, am fost întrebat de mai mulți cunoscuți de-ai mei, ce este la Câmpina, în acest castel, dacă este posibil să fi fost ceva ieșit din comun, care să-i fi inspirat, acestei doamne deosebite (din toate punctele de vedere), gândul tragediei.

De fiecare dată, din 2001, până în 2007, când am onorat invitația ultima dată, am considerat locul drept un rai – nu neapărat castelul în sine, ci orașul, a cărui temperatură, pe timp de vară, este ca în Elveția. Totuși, în 2001, am trăit un fapt neobișnuit.

Înainte de manifestarea propriu-zisă, când îmi pregăteam cât de cât materialul pe care urma să-l prezint, am fost întrebat de două tinere, însoțite de un copil cam de nouă ani, de unde pot lua și ele un afiș; teancul de pliante era lângă mine, pe o măsuță, unde se întâmpla să mă fi nimerit și, cred, beam cafea.

Cu programul activității în mână, mi-au mulțumit și au dat să plece. Am avut o idee, care nu știu de unde mi-a venit: „Care titlu vi se pare cel mai interesant?”. S-au uitat, în liniște, peste titluri și una dintre ele a declarat: „Potențiale paralele de…” (și au pronunțat numele meu). Le-am confirmat că eu sunt autorul textului respectiv. Mirate sau nu, au făcut un pas înapoi. Sub auspiciile locului, le-am mai solicitat ce alt titlu li se pare mai interesant, după acela identificat inițial și care îmi aparținea. Au reintrat în joc, au plecat frunțile pe foaie și au numit materialul lui Horia Dulvac, amicul meu, care era de față. „Extraordinar! a exclamat Horia. Este titlul comunicării mele”.

Surprins, meditam la situație, căreia nu-i găseam o etichetă adecvată: a fost coincidență sau ce va fi fost „nimereala” aceea; îl aud pe Horia: „Mai suntem cu un prieten, acum este mai încolo, ne-ați putea spune care titlu considerați că este cel mai interesant, după acelea ale noastre? Că, dacă îl numiți și pe el, este clar că este ceva paranormal aici”. Răbdătoare, tinerele și-au reluat rolul: „C. D. Fortunescu, personalitate… de Ioan Anastasia”. Evident, era titlul cărții pe care Ion, amicul nostru, o publicase de curând și avea să o lanseze în cadrul evenimentului – carte care s-a bucurat de succes.

Am reluat această povestire, datorită impresiei pe care o produce în rândul celor care o ascultă, cum s-a întâmplat și astăzi, cu ocazia începerii activității profesionale.

P.S.

Pe afiș, figurau peste douăzeci de titluri!

Scrisoare către nimeni

Un fapt mărunt, posibil numai în contemporaneitate, precum accesul la rețeaua de comunicare a cuiva, din partea oricui o fi, pe considerente instinctuale, dar apărate (mascate) cu vorbe demne de Fecioara Maria, te descumpănește și te alături, ca doză de suferință, Isoldei sau lui Tristan însuși, uitând, poate, sub șoc, de propria-ți identitate, tocmai pentru că ți-ai pus nădejdi mari într-o relație, să spunem. Te întrebi ce a oprit-o pe acea persoană, să o numim un „nimeni” ipocrit, să aleagă varianta accept, în dreptul unei cereri și, în plus, atât de iute (imediat, în câteva ore), încât și-a surprins până și petentul anonim cu mișcarea degetului care. de fapt (ca în vechime, cum analfabeții semnau cu degetul mare înmuiat în cerneală), a pus pecetea pe propriu-i creier mic, pierdut în mediul pe care-l trăiește cu frenezia trotuarului. Unde erai tu, atunci, în inima-i, în conștiința-i (ha! ha! vânzătorul și conștiința!)? Ce a stimulat-o să nu se gândească la micile-ți pretenții, să le uite pe loc?

Dar nu în dreptul ei ar fi problema, ci al tău, al aceluia care gândești și te delimitezi de vulg, precum Horațiu, poetul latin, care declara: „Detest vulgul și mă depărtez de el cât pot de mult!”. Însă cum să renaști din hop, cui să-ți strigi indignarea? Nimănui! Gândește-te la cine ești, câți strămoși reprezinți și cărui neam îi ești emblemă (nepătată de noroiul trotuarului).

Timp livresc

Orice revedere a mării îmi aduce aminte de bucuria lecturii pe care o trăiam pe terasă, în Grecia. În această țară, terasa face parte din planul construcției oricărei case, e un spațiu larg de refugiu, în mijlocul florilor specifice, ale căror glastre sunt viu colorate.

În 2008, citeam Jocurile Daniei de Anton Holban, prozatorul meu preferat, Luasem bilet la o pensiune de patru stele, aparținând unei familii binevoitoare. Sub impresia atmosferei mediteraneene, redescopeream Bucureștiul monarhic, așa cum era surprins în carte.

Pentru prima dată, reluam legătura cu țara, dintr-un loc străin, adecvat relaxării, dar nu vizam țara actuală, pe care o părăsisem, în fuga mașinii, ci era aceea a unui timp livresc.

Un soare dublu răsărise în sufletul meu, cel al Greciei vii și cel al Bucureștiului de altădată. Gândul meu se dedubla în personajele cărții și umbla pe străzile dominate de case burgheze.

Însă, dacă s-ar fi întâmplat să fiu locuitor al capitalei în perioada interbelică, la acea dată, 2008, aș fi fost demult oale și ulcele, deși, la o asemenea părere, cineva a intervenit și a adăugat: „Așa este, dar aș fi trăit atunci” – se referea la ea însăși, fiind cuprinsă de extazul posibilității.

Relatare din țara fericirii

Am o dispoziție bună, datorită unei convorbiri telefonice, încheiată adineauri, pe care am purtat-o cu un distins amic, întors din Țările de Jos – care-mi sunt și mie familiare.

„Verdeață în tabloul urban, case ca din basmul cu Hansel și Gretele. În stânga mea, într-o curte, un băștinaș creștea oi – grase, frumoase, fericite – acolo și animalele sunt fericite! În dreapta, în altă curte, am zărit boi scoțieni (din ăia care au coarne mari).

Sunt două lacuri în centrul orașului – la 21 de grade – unii, în mare număr, copii și bătrâni, se scăldau, iar apa nu avea mai mult de 15 grade, alții se plimbau pe scutere și biciclete, veseli și fără agresivitate. Am fost în piață – produse sănătoase, accesibile ca preț. Salariul mediu este de vreo patru – cinci mii de euro. În douăzeci de ani, în condițiile în care litrul de motorină are același preț ca la noi, acolo, un om de condiție mijlocie, poate economisi un milion de euro, după care se duce să trăiască unde vrea el. Sunt mulțumit că am văzut o țară a fericirii. Acum, în seara aceasta, mă opresc la mănăstirea Sf. Ana”.