Senzația de a fi nins este falsă și vine de la miile de becuri ale instalației care a cuprins întregul centru al orașului.

Zeci de copii, de mână cu părinți sau bunici, trăiesc, în strigăte de veselie, iluzia că, la fiecare pas, îl pot întâlni pe Moș Crăciun și ar primi un dar.

Pe partea dreaptă, sunt chioșcuri de lemn, ale căror tejghele sunt doldora de mărfuri. Sunt curios în ce grai vorbesc negustorii, fiindcă pâinile, pe care le întrevăd, nu par a fi de la noi: mari cât un căpătâi și brune tronează una peste alta. Micii sfârâie pe grătare. O mireasmă ascuțită de vin fiert își face loc în acest concurs de mirosuri grele. Grăbesc pasul, pentru ca haina să nu se îmbibe de fum, însă îmi ia ceva timp, pentru a ieși din acest tunel de pâlpâiri.

Aș vrea să mă bucur de culori. Cobor în amintiri cât pot de mult, pentru a mă ajunge eu pe mine însumi, cel care eram copil și mă încânta iarna.

Între orele douăsprezece și optsprezece (la ora douăzeci, era prevăzut debutul evenimentului), m-am tot fâțâit în pat, de pe stânga pe dreapta, cu „Pe drumuri de munte” în mâna stângă, în speranța de a prinde ceva minute de somn, dar ți-ai văzut! Bineînțeles că nu.

Spre seară, să tot fi fost ora nouăsprezece, am avut aceeași grijă, de a lua invitația din geaca bicoloră (purtată anterior) și a o strecura, frumușel, în buzunarul celei pe care m-am hotărât să o îmbrac, pentru spectacol, haina groasă, de stofă neagră. De asemenea, înainte de a urca în mașină, am verificat existența invitației și am îndesat-o mai bine în buzunarul de la piept.

Pe drum, am ascultat RRA (Radio România Actualități – sunt unele voci „vechi”, al căror timbru te întoarce în timp, Ante Christum). În dreptul Universității, a început o melodie, Santos, Santos, în acord cu sufletul meu și m-am temut că nu apuc să o ascult până la capăt, fiindcă mă apropiam de destinație. De multe ori, avem diverse frici și degeaba, precum eu, acum. Nu am găsit loc de parcare și am început să dau ocol. Am prins cântecul tot, dar și altele, o adevărată suită. Mai potrivită, ar fi fost o sârbă, la cât m-am învârtit, cu motorul pornit.

Am trecut prima probă, aceea de a avea invitația la mine. Acum, o abordam pe a doua, parcarea! Am reușit-o și pe aceasta, am staționat la zece minute de mers pe jos! M-am uitat de câteva ori la mașină, să mă asigur că am oprit unde trebuie și să nu am vreo surpriză neplăcută, precum odinioară, când mașina a fost ridicată și dusă în capătul celălalt al orașului, dar aceasta-i altă mâncare de pește, fiindcă mirosul de la mici și cârnați a coborât, odată cu mine: eu, din mașină, iar fumul vag (a se citi „vag” de la „vagon”), din centrul luminat / străluminat al orașului. Mi-a luat vreo cincizeci de metri, pentru a-mi depăna următoarele gânduri: câte hălci de carne vor fi fost arse, pentru a se fi schimbat una dintre legile fizicii? Fumul nu se mai ducea în sus. ci în jos! Centrul, față de Catedrală, acolo unde oprisem, fiind „la etaj” (foarte sus).

Am traversat strada, dinspre Inspectorat. Bine că mai aveam câteva dungi de zebră de călcat în picioare, altfel, blocajul meu m-ar fi expus cine știe cărui pericol. La câte suceli scria istoria pentru mine, am avut o presimțire, dar, așa cum vă spuneam, „am trecut prima probă!”. Pe naiba! Ori propriile-mi mâini, scotocind buzunarele hainei, îmi fac o farsă, ori chiar așa este: Nu mai am invitația! A fi rămas stană de piatră în mijlocul străzii, nu ar fi „sunat” deloc prudent – de aceea, v-am relatat că traversasem aproape toată „zebra”, spre binele meu.

Îmi răstignisem privirea pe primul trecător – habar nu am dacă era bărbat sau femeie, însă eu păream a fi extraterestru. Să-l fi văzut cum se uita de două-trei ori în spate, ai fi crezut că el este chiar hoțul care mi-a sustras invitația. Răsuflu ușurat, fiindcă nu am avut, chiar atunci, o asemenea bănuială. Mai făceam și alergare – 1. înspre „hoț”, 2. dinspre poliție, fiindcă, sigur, ținta mea ar fi sunat la…

Am avut ce face până în centru: m-am tot gândit ce s-a întâmplat cu invitația, unde să fi căzut și cum?

(Va urma)

A lua invitația dintr-o carte și a o plasa în buzunarul hainei – este prima mea grijă, fapt pe care-l și declar în cancelarie…

Unul dintre colegi îmi răspunde, cu accent pe șagă, nu pe emfază: Eu nu am nevoie. Voi fi recunoscut de către apropiați.

-Tocmai atunci nu te vor recunoaște. Am văzut o secvență, într-un film: protagonistul, interpret de pop, a prestabilit, împreună cu prietenii săi, finalul concertului: se va arunca de pe scenă, în brațele lor întinse. Când a terminat de cântat, a pus microfonul în suport și a plonjat, după planificare, într-un gest de ilustrare materială a băii de mulțime. Planificarea însăși plecase. Pe când eroul nostru plutea în aer, prietenii i-au întors spatele, îndreptându-se către ieșire. Aterizarea a fost pe pământ. Nici hainele de prestație, care-i rămăseseră singurele apropiate, nu au avut timp să i se deschidă și să-i atenueze căderea în gol…

*Invitația era la o manifestare a instituției noastre.

(Va urma)

Zgomotele dinspre smochini se repetau, ca niște sunete de pași. Am aprins lanterna și am îndreptat-o înspre sursă. Nu se distingea nimeni. Am închis lanterna ca pe un ochi și, totuși, zgomotele nu conteneau. M-am dus lângă pomi, pentru a-mi da seama ce se întâmplă. Frunzele de smochin, mari ca talpa de elefant, făceau zgomot în cădere, se așezau ca niște cărămizi, unele peste altele. Frunzele mă „speriau”. De fapt, nu m-am apropiat de sursa sonoră – am scris aceasta, pentru a dramatiza. Am stat pe scaun, în colțul preferat din curte, ca într-un ring fără adversar și am analizat sunetul, l-am despicat în patru, ca pe fir.

Deși galbenul frunzelor încântă ochiul, totuși am fost trist, pentru că toamnei nu-i putem scăpa. Vine ca bătrânețea peste sufletul nostru, la început, caldă și frumoasă, apoi, spre sfârșitul lui noiembrie, ne împinge, cu o mână aspră, înspre iarnă, ca într-un cuptor, uitat stins (până la primăvară).

Datorită vremii senine, am putut prelungi obiceiurile mele de astă-vară. Am avut, până astăzi, sentimentul că sunt ancorat într-o vară continuă. Am fost „pradă” unei stări de vacanță.

Duminica trecută, am trăit prima impresie despre schimbarea de anotimp, fiindcă m-am trezit cu o ușoară durere de gât, semn că nu mai trebuie să ies în curte, să-mi usuc părul, după duș. Am suspendat rutina, am închis-o, ca pe obiect, în raftul memoriei și am luat un paracetamol – a fost suficient să înghit unul și să mă refac.

Soarele, deși mai palid, totuși m-a încurajat să zăbovesc în curte și să urmăresc spectacolul pisicilor albe, care patrulează întruna, aduse parcă de un OZN, fiindcă nu-mi pot explica de unde vin și unde se duc, însă, cum îmi simt prezența, apar de peste tot.

Seara, am auzit un zgomot, în dreptul smochinilor.

(Va urma)

Pe caniculă, paginile m-au răcorit și m-au indus unui timp trecut, al cărui tempo era confortabil sufletului. Eu, cel din secolul al XXI-lea, am fost un tovarăș bun de călătorie lui Calistrat Hogaș, în plan fictiv. El însuși nu ar fi bănuit ca propria-i operă să ajungă pe masa mea de la țară și oamenii pe care i-a întâlnit, precum cei doi somnoroși din cerdac, pe care i-a întrebat despre traseu (dacă este bun drumul pe care a apucat-o), să fie acoperiți de nisipul din curtea mea și întinați de stropii roșii ai unui fruct estival, tăiat aproape de cartea deschisă la pagina la care am rămas de lecturat.

Dedublați în personaje, oamenii vii de atunci stau, de peste un secol, pitiți între litere și ascultă iureșul contemporan. De aceea, am avut grijă să-i închid între coperți, ca pe titani și să nu le aud gura decât la vreun eveniment de audiență, precum tastarea unei stări, aici, pe blog.

Calistrat Hogaș avea cu el, pe lângă săcuiul cu mălai, și un pistol. Noaptea l-a prins în gura unei peșteri. În timp ce urmărea răsăritul lunii, a auzit un foșnet. Crezând că poate fi un urs, a pus mâna pe armă, dar, din tufăriș, s-a ivit un om scund. Era părintele Ghermănuță (culegea ciuperci). S-au cunoscut atunci. Au intrat în vorbă.

-Am mălai și aș pune de mămăligă, dar nu am vas în care să fierb apa, a spus Hogaș.

-Eu am ciuperci și putem pregăti o ciulama.

-Dar în ce?

-Nu te teme. Avem vas! a replicat sprintenul călugăr. Și-a scos potcapul*, care avea dosul de oțel, l-a spălat, a luat apă de la pârâiașul din apropiere și l-a pus pe foc.

A doua zi, au pornit amândoi, înspre mănăstirea Nechit. Hogaș a fost oaspetele părintelui Ghermănuță, vreme de trei zile.

* Acest potcap, în care s-a făcut mămăligă, există în muzeul mănăstirii Nechit.

(Va urma)

După ce am revenit de la Câmpina, m-am retras la țară, pentru relaxare, dar am dat peste o căldură infernală, de care nu puteam fugi.

Undeva, în biblioteca din lemn de nuc, am regăsit cartea Pe drumuri de munte și m-am apucat de citit. Îmi propusesem faptul, fiind curios să-l redescopăr pe Ghermănuță, personajul care, înainte de a fi devenit captivul foii magice, a fost om, cu funcție administrativă în mânăstirea Nechit.

Părintele Ghermănuță îmi părea numai o instanță narativă (conform definiției personajului literar), pierdut în negura vremii, dizolvat de istorie, nicidecum un bărbat „cu giubele de mătase, blăniţe cu samur” (și al cărui potcap este expus la mănăstirea la care a slujit).

(Va urma)

Adnotări.

Reflectam cum a ajuns călugărul Ghermănuță în narație, cum a străbătut el deceniile, numai cu o preocupare, aceea de a culege ciuperci. Nu-ți vine să crezi că în narații ajung oameni care se plimbă pe dinaintea ta, fac un pas și hop! în carte, ca într-un bazin de eternitate, înotând mai cu talent decât David Popovici.

Cu fiecare pagină lecturată, mă bucuram, în sinea mea, de răcoarea munților, senzația concretă de aprindere era atenuată.

În general, cartea are capacitatea de a abstractiza o ființă în carne și oase.

Pentru a-i defini calităţile de fiinţă vânjoasă, scriitorul îl denumeşte constant cu câte un epitet individualizator: “măruntul meu călugăr”, “uscăţivul meu călugăr”, “sprintenul meu călugăr”. Întâlnit fiind în pădure şi oferindu-i drumeţului hribi fripţi, admiraţia pare întemeiată: “Ce mare şi sublim era părintele Ghermănuţă!…Ce mic şi netrebnic mă găseam eu faţă de dânsul!” Dar la interval de câteva pagini, după ce “iscusitul” călugăr îşi arătă slăbiciunile, urmează o apreciere contrară, îngroşând cu trăsături satirice vechiul portret: “Ce mic şi netrebnic era  părintele Ghermănuţă!!… Nu-i vorba, că lucru tocmai mare nici eu nu eram!”

Am recitit Pe drumuri de munte, în anul 2001 (la șaptesprezece ani distanță față de prima lectură), în urma unei „misiuni” culturale, pe care am avut-o la Câmpina, oraș care se transformă, vara, în rai, datorită climei (răcoare în luna iulie, atât de răcoare, încât, dimineața, oamenii își pun flanel). Întreaga țară se topește, numai la Câmpina, se înregistrează temperaturi de Eden.

Fiind în tren, pe drumul de fier, înspre paradisul climateric, l-am auzit pe amicul meu, Ioan Anastasia: „Mai aveți la mânăstire potcapul părintelui Ghermănuță?”. Întrebarea era adresată unui călugăr vocal și atât de mare, încât eu nu aș fi intrat în vorbă niciodată cu el, de teamă. Glumesc.

Călugărul, la vreo patruzeci și cinci de ani, s-a oprit din conversația telefonică, purtată cu un „frate” de la Timișoara, căruia îi promisese că va participa la masă etc. Pe atunci, telefonul mobil era o raritate și de dimensiunea unei cărămizi. Călugărul, la fel ca toți fericiții posesori ai unui astfel de aparat, îl ținea la brâu – o bucată de stambă aurie, care-i strângea dulama.

(Va urma)

Note:

În general, bărbații își agățau „cărămida” (tel. mobil) de cureaua de la pantaloni, deasupra buzunarului drept, ca pe o bubă coaptă, însă erau foarte mândri, abia așteptau să fie sunați. Stăteau în loc, vorbeau tare, ca într-o arenă, pentru a-i auzi și a se minuna lumea de ei, stăpânii tehnologiei de ultimă oră. Se manifestau ca niște staruri rock. Dacă aplauzele întârziau, erau în stare să discute în centrul orașului, pe Unirii, vreme de o oră.

(Va urma)

Astăzi, Calistrat Hogaș, unul dintre puținii scriitori de la începutul veacului trecut, cu studii de specialitate, este un model pentru ceea ce înseamnă literatura de călătorie, un Dickens autohton.

De aceea, mi se pare nedrept că a fost persiflat de G. Călinescu, titanul cărturar, în Istoria literaturii….

(Va urma)