De la clasici la contemporani
Citește în continuare Pagini de istorie a literaturii române. Cronică de carteToate articolele scrise de jonescus
Caiet, anul 1994. Joc livresc (Variantă)
Pe lângă tine, pe la urechea ta, roata, căzută de la caleașca unui zeu, se învârtea. Aș fi vrut să-l ajut pe divin să-și urmeze calea în tihnă. După cricul de la mașina mea, am mers să-l aduc, la vehiculul celest, o roată măcar să fi reparat și să fi pus! Zeul mi-ar fi dat elixir drept simbrie, poate că aș fi fost mecanic în serviciul lui. Zveltele muieri, cuprinzându-i mantia, au slobozit săgeți din privire. Vocabularul meu mi-a oferit, spre înzdrăvenire, cuvântul „arc”, din care și eu ocheade ți-am aruncat, iubire. Mai încerc o dată să-mi feresc fața de palmele ploii, cine știe?
Caiet, anul 1994. Oglinda unui moment
![](https://blog.revistaderecenzii.com/wp-content/uploads/2022/05/IMG-20220521-WA0003-1024x576.jpg)
Nu voi începe așa: „Înglodată în datorii, femeia a căzut în subsolul paginii, dintre lucrurile pe care le strânsese cu mare trudă”. E improprie sintagma „mare trudă”, pentru că munca e a scriitorului, care, din simpatie, i-a confecționat un univers, ale cărui detalii niciodată nu se vor prăbuși. Să se aibă în vedere că există și alte personaje înclinate spre armonie, confort și modernism, care încheagă mereu relații, escaladând prima pagină, voi lăsa textul să respire natural, fără a le sufoca pretenția. Deci, nu voi strica, sub nicio formă, echilibrul celui mai luxos etaj al cărții, deși femeia va tuși la aprecierile critice, pe când, în subtext, alta mai tânără se ridică în sunet de tobe, își colorează splinul poți spune, cititor drag, de unde se vede că vorbeați despre ruptură ca despre oglinda unui moment.
Caiet, anul 1994. Misterul inimii
Mențiune!
Niciun poem, dintre cele pe care le-am transcris aici, pe blog, din caietele mele, nu a fost niciodată publicat, spre marea mea uimire.
![](https://blog.revistaderecenzii.com/wp-content/uploads/2022/05/IMG-20220520-WA0007-1024x576.jpg)
Ai venit la mine să-mi spui că sentimentul tău este prea lung, ca să-l poți purta singură. M-ai rugat să tai și să opresc și eu puțin din el, dacă tot s-a întâmplat să-l aduci la mine. Nu aveam atunci să știu că, decupând un capăt, voi întâlni, din casă, până la colțul străzii, cât ne-am plimbat, un univers restrâns, din care s-au detașat o babă (care-și spunea încet că vremea caldă e prea împovărătoare pentru ea), o copilă, care-și rătăcea, după cum râzând mărturisea, pasul prin frază și, tolănit sub umbra unei inimi bune, care bătea aproape la fel cu a mea, alt sentiment, care visa la vacanță. Aș fi vrut, dintr-un impuls firesc, să-l trezesc la realitatea cotidiană și să intre în tipar, pe ușa din față, chiar dacă o mașină l-ar fi putut accidenta. Aceasta ar însemna că existența lui nu ar avea motivație nicidecum să se rupă de ceea ce el aspira să-i fie lume, odată.
Caiet, anul 1994. Larma cuvintelor
Mențiune*
Niciun poem, dintre cele pe care le-am transcris aici, pe blog, din caietele mele, nu a fost niciodată publicat.
![](https://blog.revistaderecenzii.com/wp-content/uploads/2022/05/IMG-20220519-WA0016-1024x576.jpg)
Cuvintele fac larmă, stau ca niște stâlpi și dau amploare sensului pe care-l poartă, scapă de sub control viziunile lor. Nu se mai minunează nimeni de nimic... „-De ce se regăsește intrusul acesta aici? Noi deținem o priveliște milenară și, uite! că, sub el, s-a turtit”. De pe templele grecești, cad zei, îi simt cum urcă în spinarea mea. Esop este înghițit de propriile-i fabule, să nu vă mirați, așadar, de mirosul lui, când îl veți întâlni, nările, de pe acum, ne sunt impregnate cu miros de etern putrezit.
Caiet, anul 1994. Orașul
Orașul, cu privirile ca două sacoșe, umplute cu luminile farurilor, trupurilor și ale plajei, pune capul pe mine, să odihnească. Repede îmi adun gândurile, le opresc esența în subconștient, ca să nu răspundă în cer, între tălpile îngerilor și, nemaiștiind dacă este bine să întrețin discuția, precum înteții un foc - of, dar nu trebuia să recurg la o asemenea expresie!, mă rostogolesc într-o frază, al cărei abur, de la cuvintele care s-au transformat în flacără, se preumblă pe dinaintea mea.
Caiet, anul 1994
Fără șubler în scris, te încumeți la o poetică treabă, pentru a da măsura exactă a lucrurilor. Tragi cât poți de dimensiuni, încerci să lărgești spațiile. Stăm cu urechea lipită de Dumnezeu, care a pus glasul lucrurilor să atârne de gesturi și fapte. Nu-i ușor pentru obiect să rămână sec, să se crispeze sub mâna spulberând momentul... Să mai vezi și o găină coborând pe șesuri, cu a sa gușă plină de pită. Mai aștepți ceva de la viață, vreo nălucă să te curteze la ceas vesperal? Privește-mă cu atenție și nu-mi spune că port arsură de sori. E inutil, cred, să repet - făurisem cu fetișcana o iubire din stele. Ia-ți, stilou, cerneala în dinți, începe apoi să destrami tipare, să cadă capete pe tobe stelare!
Modernismul. Ion Barbu: „Riga Crypto și lapona Enigel”
Modernismul. Ion Barbu: „Riga Crypto și lapona Enigel”
Modernismul este o orientare literară inițiată în literatura română de Eugen Lovinescu, a cărui doctrină pornește de la ideea că există „un spirit al veacului” care impune procesul de sincronizare a literaturii române cu literatura europeană. În genul liric, principala inovație pe care modernismul o aduce la nivelul conținutului este poezia de idei.
Citește în continuare Modernismul. Ion Barbu: „Riga Crypto și lapona Enigel”Dintr-o foaie…
![](https://blog.revistaderecenzii.com/wp-content/uploads/2022/05/IMG-20220516-WA0012-576x1024.jpg)
Concitadinii stau prinși de garduri, privindu-ne, fără perdea, cum tocmim lista de locuri de vizionat. Hai să părăsim lumea orașului, cu ecourile ei strivite între mașini! Am zărit un codru pe care aș vrea să-l cunoaștem la pas, să ne împiedicăm în frunze. Nici la premiile Oscar nu s-a așternut cuiva un covor atât de moale și de prietenos! La fiecare cădere pe inima mea, eu te voi lăsa acolo, să tăinuiești cu trăirile mele pentru tine, să vezi ce mai vreau eu de la noi...
Caiet, anul 1994. Lecții de istorie
Încercându-și deschiderile în referate care lunecă din mape, studenții sunt, în rest, destul de discreți, puține vorbe au de adăugat la masa lumii. Lecțiile de istorie ale lui Tertinius sau Propertius nu mai ajung la noi, oricât de mult magistrul încearcă să le lungească. Dincolo, îngerii încleștează luminile sub formă de spadă. Ni se pare că am fi umbre sărite din raze.