Brațele de vis ale fostei prietene
se întind și-l cuprind. 
-Nici muză nu am ajuns a-ți fi, 
decât foarte târziu...
Ne-am plimbat de două ori cu șareta
prin oraș. 
Of! Ai crezut că botul unui cal 
m-a atins, 
la un popas. 
În părul meu lung,
ai observat urme de bale. 
Te-am sfătuit să stai liniștit. 
M-ai ascultat. 
M-ai strâns de mână mai tare:
„Vizitiu, spre soare-răsare!” ai strigat. 
Nu am uitat 
(vorbele tinerei conturau amintirea)
cum m-ai dezmierdat și mi-ai promis
că vei avea mai multă grijă:
„De-acum înainte, 
în calești cu protecție ne suim!”. 

-Forma gurii tale, 
mormăia Diogene în somn, 
îmi părea ușor stranie,
dar era tiparul perfect,
care-l întrecea, prin finețe, 
pe-al lui Venus, din statuie. 
Buzele-ți erau mai reci...
M-am sfiit să te sărut prelung, nici astăzi, 
nu știu de ce. 

(Va urma)

Rinocerii

            Într-o atmosferă de piață, regăsim un tic de comportament, dintre acelea avute de Farfuridi și Brânzovenescu din O scrisoare pierdută, dar în altă notă, inspirată de moravul celui pe care Jean, personajul cu purtare previzibilă, trebuie să-l întâlnească:

„BERENGER: Păi, dacă-i așa, nu mă simt chiar vinovat… de vreme ce și dumneata…

JEAN: Nu-i deloc același lucru: mie nu-mi place să aștept. Eu n-am timp de pierdut, și cum știu că niciodată nu vii la vreme, atunci vin înadins mai târziu, exact în momentul în care presupun c-ai să apari”.

            Jean este unul dintre aceia în stare să vrăjească vorbele. Dintr-odată, omul din fața lui se transformă în acel pământ însetat, totul pornind de la senzația de sete pe care conlocutorul Berenger, nume care-i confirmă starea de băutor inveterat, și-o recunoaște: „JEAN: Ai înțeles foarte bine. Vorbeam de cât îți e de uscat gâtlejul: e un pământ care soarbe mult”.

            Jean se dedică unei realități virtuale care-l avantajează; pretinde că nu s-ar fi dus la ziua lui Auguste, un prieten comun, chiar dacă ar fi fost invitat. Dacă și-ar fi exprimat regretul că nu a fost invitat, ar fi consimțit la un statut inferior celui pe care-l deține Berenger în fața lui. Duelul de personalitate, inițial părând câștigat de Jean, apoi, prin raportare la aniversara lui Auguste, de către Berenger, este întrerupt de apariția unui rinocer, apariție care determină reacții de teamă, din partea negustorilor și a clienților. În larma creată, o femeie își strânge la piept pisica, semn al adeziunii acesteia la viața de tip casnic.  

            Goana rinocerului prin oraș este parțial justificată de podoaba din fildeș purtată de „Domnul Bătrân” care este foarte elegant. În registrul absurd al piesei, rătăcirea animalului sălbatic în civilizație are o cauză,  fie în faptul că a fost deposedat de corn (din care s-ar fi confecționat bijuteria) și acum umblă bezmetic și în zadar să-l recupereze, fie în reprezentarea simbolică a lumii moderne, la care a recurs autorul, pentru că nu se mai știe diferența dintre sălbăticia propriu-zisă și urbanism.

            Interpelarea imaginii rinocerului schimbă relațiile din urbe. „Domnul Bătrân” încearcă să se agațe de vârsta gospodinei, iar ceilalți, de energia inspirată de animal. Revenirea la ordinea anterioară, prin rearanjarea lucrurilor, comportă lentoare, ca un mecanism care a fost uns cu mult ulei, iar până la a funcționa fluent, are nevoie de rodaj.  

            Interferența replicilor conferă o notă umoristică textului, în genul expresiei populare: „Unde dai și unde crapă”. În afară, ele se aud distorsionat, dezlipite de sensul propriu, dar în ansamblul interior, pe scenă, se înscriu în logica firească a discuțiilor dintre actanți. Calamburul semantic nu este întâmplător, autorul având ocazia de a-și afirma indirect opiniile despre societate. Dintre imputările implicite, cele mai multe marcate de intervenția Logicianului, ar fi: iraționalitatea, deghizarea caracterului sub hainele de stradă, inepția. Îndemnul gospodinei către bătrân, de a-și pune pălăria pe cap, îl asigură de ghicirea intenției acestuia de a o însoți, nu mai este necesar să pozeze într-un domn reverențios, chelnerița anunță, absolut accidental, dispariția rațiunii, indivizii preocupați de carte sunt văzuți drept animale rapide (celeritatea denotă și hăituire), iar cei care stau de vorbă cu ei, niște retrograzi cărora așa le trebuie, să întâlnească intelectuali, pentru că nu au binevoit să cumpere de la tejgheaua lor, a celor care fac aprecierea; fapte mărunte, precum protejarea pisicii la sân, devin rarități seculare. Fiind trecută în brațele Logicianului pentru o clipă, atât cât îi este necesar gospodinei să-și adune lucrurile de pe jos, felina este numită cometă care mai poate și zgâria. Replicile întârziate, venite din mai multe unghiuri, sărite ca așchiile din trunchi, dau impresia unor locuitori ușor autiști:

„CHELNERIŢA: Îți stă mintea-n loc!

DOMNUL BĂTRÂN (către Gospodină): Doamnă, vă rog să-mi faceți onoarea de a-mi permite să vă ajut să adunați lucrurile de pe jos!

FEMEIA (către Domnul Bătrân): Vă mulțumesc. Puteți să vă puneți pălăria, vă rog. Doamne, ce spaimă am tras.

LOGICIANUL: Spaima e irațională. Rațiunea trebuie să-nvingă spaima.

CHELNERIŢA: Nu se mai vede.

DOMNUL BĂTRÂN (către Gospodină, arătând spre Logician): Prietenul meu e logician.

JEAN (lui Berenger): Ce ziceai?

CHELNERIŢA: Da’ fug repede animalele-astea!

GOSPODINA (către Logician): Încântată de cunoștință, domnule.

BĂCĂNEASA (Băcanului): Așa-i trebuie. N-a cumpărat de la noi!

JEAN (către Patron și Chelneriță): Ce ziceați?

GOSPODINA: Eu. în orice caz, nu i-am dat drumul pisicii!

PATRONUL (la fereastră, ridicând din umeri): Nu vezi în fiece zi chestii de-astea!

GOSPODINA (către Logician, în timp ce Domnul Bătrân strânge lucrurile de pe jos): Vreți să fiți amabil și să țineți dumneavoastră pisica un pic?

CHELNERIȚA (lui Jean): Așa ceva nu mi-a mai fost dat să văd!”.

LOGICIANUL (Gospodinei): Sper că nu zgârie!

PATRONUL (lui Jean): E ca o cometă!”.

            Șirul de evenimente nu presupune existența a ceva limpede, a unei concluzii, de așa ceva duce dorul întregul oraș:

„LOGICIANUL: Silogismul cuprinde o propoziție principală, una secundară și concluzia.

DOMNUL BĂTRÂN: Ce concluzie?”.

            Goana rinocerului pe străzi a redeșteptat sentimentele de revoltă. În sfârșit, oamenii se gândesc să dea curs unor impulsuri, intime naturii lor, nu pentru o cauză înaltă, ci pentru a se proteja de incursiunile animalelor sălbatice, precum în comuna primitivă (când una dintre soluțiile ingenioase, de a evita atacul fiarelor, însemna construirea locuințelor lacustre). Efectul replicilor întârziate îl constituie și acela că „autoritățile locale au scăpat de la grădina zoologică”. Șocul a lăsat urme în psihologia masei. O bună bucată de vreme, orice discuție va fi marcată de eveniment. 

            Față de cei doi amici, Lache și Mache, din schița lui Caragiale, care se susțin reciproc, numai o gelozie unduioasă despărțindu-i temporar, Jean și Berenger își desființează unul altuia ideile despre urbea în care trăiesc; mai mult decât atât, primul, simțindu-se descoperit, nu rezistă replierii în discuție,  a convivului său, de la un aparent delir geografic, la o expertiză asiduă a ceea ce el, Jean, denotă din punct de vedere atitudinal. Tema pe care ei o dezbat este banală și inutilă, pe unde a hălăduit până în prezent rinocerul, dar spaima creată este de proporție colosală. În logica absurdă a unuia, se înscrie celălalt, absolutizând-o într-un mod care exasperează pe inițiator. Dialogul angajează elemente de optică ingenioasă, dar sufocate de paradoxe. Jean vorbește despre nomazi, despre interdicția accesului acestora în oraș, formulată de primărie (conform părerii lui: în categoria „nomazi” intră orice vietate mobilă), își descrie localitatea drept o „Castilia Mică”, numai pentru a anula opinia conlocutorului său cu privire la habitatul inorogului. În finalul secvenței, Berenger, desperat că nu i se admite nimic din ceea ce a opinat, sublimează tot ceea ce i s-a imputat, printr-o afirmație menită să încheie subiectul: „Atunci, ce să mai zic? Poate c-o fi stat ascuns sub o piatră… Sau și-o fi făcut cuib pe-o cracă uscată”.

            Orice trăsătură psihică pomenită în conversație este afiliată exemplarelor animaliere, nu în mod sarcastic, de către emițătorul mesajului, ci de către destinatar, care întoarce împotriva lui însuși noima subiectului, fiind încă marcat, deși nu recunoaște, de un asemenea fapt imprevizibil, precum imixtiunea rinocerului în urbe. Când i se reproșează a fi „încăpățânat”, Jean a găsit o analogie a lui ca om cu asinul, dar este o eroare de percepție a spiritului discuției, eroare care-i aparține: „BERENGER: Ei, nu, că ești încăpățânat.

JEAN: Mă faci și catâr pe deasupra. Nu vezi că m-ai insultat?

BERENGER: Dar așa ceva nici nu mi-a trecut prin minte

JEAN: Dumneata n-ai minte!”.

           Conversațiile ating un anumit prag al contextului, dar și de la această limită înainte, se animă. Spre exemplu, când nu par a mai exista resurse minimale de respect între vorbitori pentru a face posibilă continuarea, dialogul se regenerează de la maleabilitatea unuia dintre ei. Berenger consimte că nu are minte, în ideea de a ajusta irascibilitatea celuilalt, dar, dimpotrivă, îl inspiră în debitarea ofensei până la capăt: „JEAN: Sunt lucruri care le trec prin minte chiar și celor lipsiți de minte”. Odată cu această remarcă, absurdul piesei atinge alt nivel, de impunere a unei realității subtile, într-un perimetru presupus gol. Dificultatea cade tot în sarcina celui lezat, care ar trebui să-și explice de ce o idee nocivă partenerului de dialog nu-și putea face loc într-un cap presupus „fără minte”. Cu alte cuvinte, Berenger este forțat să recurgă la introspecție. Dimensiunea interioară nu este exploatată suficient, fiindcă sunt rediscutate evenimentele din perspectiva rutinei locuitorilor, de ce nu ar fi fost ei periclitați de goana rinocerului „prin oraș ziua-n amiaza mare” (la acea oră, oamenii se aflau la slujbă, în biserică). Disputa verbală dintre cei doi încetează la vederea lui Daisy, o tânără dactilografă, care ia cu adevărat mințile lui Berenger. Acesta uită de sine, se ridică în picioare și, din neatenție, varsă paharul de băutură „pe pantalonii lui Jean”. Gestul trădează considerație pentru persoana întrezărită, pentru Daisy, reprezintă o mostră de luciditate, de control asupra sieși însuși, un efort de a nu-și deconspira viciul față de o persoană pe care o apreciază, după cum recunoaște, dar din punctul de vedere al lui Jean, nu este decât un semn că băutura îl poate distruge în mod treptat și iremediabil: „Ai văzut ce va să zică băutura: nu mai ești stăpân pe mișcările tale, nu mai ai forță-n mâini, ești amețit, năuc. Îți sapi singur groapa, prietene, te pierzi complet”.     

            „Cuplul de amici” ajunge să dezbată două modalități de cunoaștere, rațională și dionisiacă, al căror scop comun ar fi despovărarea omului de problemele diurne. Berenger își justifică viciul tocmai prin efectul pe care-l resimte când bea, anume că partea spirituală devine preponderentă, Jean, dimpotrivă, susține cauza abținerii, a limpezimii, care lui îi aduce sentimentul siguranței și al bucuriei de a-și trăi viața. Transpar definiții ale singurătății și ale societății sub raport cantitativ („solitudinea sau multitudinea”).

            Intervenția iterativă a Logicianului în prim-plan este caracterizată de aceeași sforțare, de a lămuri pe Bătrân ce este acela un silogism: „Toate pisicile sunt muritoare. Socrate e muritor. Deci Socrate e pisică”. Replicile lui, ca ale unui spiriduș care suflă în urechile maturilor diverse răspunsuri, completează dialogul celorlalți doi prieteni, deși temele sunt diferite. Derularea în paralel a discuțiilor indică existența aceluiași nivel de cultură:

„LOGICIANUL (Domnului Bătrân): Dar faceți un efort de gândire, zău așa. Haide, concentrați-vă!

JEAN (lui Berenger): Fă un efort de voință, zău așa. Hai, concentrează-te!

DOMNUL BĂTRÂN (Logicianului): Nu văd.

BERENGER (lui Jean): Nu văd, chiar nu văd cum.

LOGICIANUL: Trebuie să vi se spună totul.

JEAN: Trebuie să ți se spună totul”.

            Rinocerul a perturbat realitatea într-o anumită direcție, conversațiile închegate ulterior nefiind altceva decât vibrații ale acestei întâmplări, însă niciun fel de coliziune nu a fost consemnată. Când apare a doua oară, bietul animal derutat strivește în goană o pisică. Urbea întreagă vuiește despre caz, manifestând compasiune exagerată față de stăpâna felinei. La un moment dat, femeia însăși nu mai știe dacă mimează durerea sau e sinceră în supliciu, pentru că la câte atenții primește, fie un pahar de apă, fie de whisky etc., din partea patronilor de magazine, nu se mai poate retrage subit, văzându-și mai departe de drum, ci molcom, cu vorbe de recunoștință. 

            Coordonatele spațiale din actul secund sunt moderne. Biroul editurii etalează o asemenea dotare, exhaustivă, de comptoar american: „Un birou din administraţia unei întreprinderi particulare – de exemplu, dintr-o mare editură de publicaţii juridice. In fundal, în centru, o uşă mare cu două canaturi, deasupra căreia atârnă o tăbliţă cu indicaţia: ŞEF SERVICIU. In fund, pe stânga, lângă uşa şefului, măsuţa cu maşina de scris a lui Daisy. La peretele din stânga, între o uşă ce dă afară pe scară şi măsuţa lui Daisy se află o altă masă, pe care se găseşte condica de prezenţă, unde funcţionarii semnează la venire. Apoi, la stânga, tot în prim-plan, o uşă dă spre scară; se văd ultimele trepte ale scării, partea de sus a balustradei şi un mic palier. In prim-plan, o masă cu două scaune. Pe masă: şpalturi, o călimară, tocuri”.

            Despre felină se discută în cele de mai sus birouri, se dezbat amănunte care, în mod obișnuit, țin de identitatea unui om. Viziunea auctorială e maximală asupra universului mic. Învățătorul Botard respinge autenticitatea știrii furnizate de ziar, pe considerentul că nu s-a precizat dacă este „pisică sau motan” ori omiterea i se pare trunchiere a realității, semn că faptul nu s-a întâmplat. Dornic să conteste evidența, adresează întrebări („Și ce culoare avea (pisica, n.n.)? De ce rasă era? Nu sunt rasist, ba încă sunt antirasist”), face afirmații extensibile în silogism („Poate c-a fost vorba de-un purice strivit de un șoricel”). De fapt, obiectivul lui este să epateze, modalitate care-i permite să-și devanseze statutul de pensionar. Pentru a-și etala autoritatea investigatoare, pe care este convins că a obținut-o din îndărătnicia de a nu fi crezut în posibilitatea ca ziua în amiaza mare, un pachiderm să dea năvală în oraș, de a ignora mărturisirile echipei redacționale, Botard recurge la noțiuni, precum politețea, rasismul, galanteria etc., noțiuni pe care le pervertește prin raportarea la eventualitatea unui asemenea eveniment, fiindcă sunt inadecvate. Cu aceeași ironie șfichiuitoare îl abordează și pe Berenger, angajatul care a întârziat la program (tot ceea ce va susține Berenger nu ar fi decât rodul imaginației sale bogate, nicidecum adevăr existențial).

            Doamna Boeuf intră în birou cu probabilitatea imposturii: soțul, deghizat în rinocer, ar fi alergat-o până la redacție. Când femeia se convinge că, într-adevăr, urmăritorul ei este propriul soț, răspunde chemării șuierate a acestuia și i se aruncă în spinare, pe fereastra deschisă, lăsându-i nedumeriți pe redactori (care tratează episodul din perspectivă mitică, văzând în femeie o vajnică descendentă a amazoanelor): „De jos, se aude mugetul tandru al rinocerului.

DOAMNA BOEUF: Am venit, puiule, am venit.

DUDARD: A aterizat călare pe spinarea lui.

BOTARD: Ca o amazoană!

VOCEA DOAMNEI BOEUF: Haide acasă, dragule, să ne-ntoarcem la noi acasă.

DUDARD: Au plecat în galop.

Dudard, Berenger, Botard și Papillon revin în scenă și se așază la fereastră”.

            Impactul îndreaptă piesa către filonul absurdului. Se vorbește de existența a numeroși rinoceri în localitate, însă nu se poate elucida câți dintre ei sunt numai ipostaze ale unor bărbați puși pe șotii care, inspirați de traiectoria imprevizibilă prin oraș a exemplarului sălbatic, se comportă în acord cu plăcerea proprie de a crea panică în rândul concitadinilor, ascunzându-și identitatea în spatele unor măști (reproduceri ale unor capete de rinoceri). Nici Botard nu mai este încântat că a avut dreptate a nu da crezare informațiilor multiple despre așa-zisa invazie a rinocerilor, pentru că însăși realitatea îl depășește, nu-și poate explica atitudinea atâtor bărbați dornici să joace rolul unor animale pretins fioroase, mai mult conchide că s-a căutat un pretext de a izbucni, de către indivizii cu spirit de revoltă.

            Orice e aberant în urbe începe să fie imitat. Tot mai mulți oameni se comportă ca niște rinoceri, iar gestul doamnei Boeuf de a sări pe geam, pentru a-i face pe plac soțului așteptând-o jos în postura jucată de rinocer, de asemenea este copiat. Angajații editurii ies pe fereastră, sub supravegherea pompierilor chemați pentru a le masca fapta ca expresie a înclinației lor de a se revolta, de a produce un act insolit cel puțin o dată, au chef să se despartă de statutul lor oficial de lucrători onorabili, de formatori de opinie, într-un mod mai puțin incriminatoriu: cheamă pompierii din postura celor care sunt periclitați, nu neapărat că ar fi, ci pentru a se refula, a depăși o etichetă. Redevenirea de sine are loc în casă, la domiciliul fiecăruia.

            Ceea ce se putea interpreta despre protagoniști, în baza impresiei lăsate, este dat peste cap, întors la 180 de grade. Rolurile sunt inversate. Ceea ce în viziunea unuia era valabil, aici, la locul de muncă ori acasă, este inadecvat și viceversa. În momente de cumpănă, au reacționat diferit față de cum sunt ei în realitate, acum însă ambii devin circumspecți. Berenger este marcat de vina băutului, viciu pentru care a fost incriminat în discuția din piață, este și mai controlat în atitudine, pentru a nu-și agasa prietenul cu mărunte observații de context, cunoscându-i reacțiile anterioare, dar, spre surprinderea lui, tot ce i-a imputat amicul antagonic este acceptat și chiar însușit de către acesta, Jean vorbindu-i de parcă ar fi el, Berenger, cel de la terasa din piață. Când dialogul se acutizează, ei adoptă un ton echidistant, specific oamenilor de știință, naturalist Un indiciu al reconcilierii și al prudenței este faptul că nu-și mai recunosc unul altuia glasurile:

„BERENGER (intrând): Bună, Jean.

JEAN (din pat): Cât e ceasul? Nu trebuia să fii la birou?

BERENGER: Ești încă-n pat? Nu ești la birou? Scuză-mă, poate te deranjez.

JEAN (tot cu spatele): Ciudat. Nu-ți recunosc vocea.

BERENGER: Nici eu nu-ţi recunosc vocea.

JEAN (tot cu spatele): Ia loc.

BERENGER: Ești bolnav? (Jean răspunde printr-un mormăit.) Am venit să-ți spun c-am fost un stupid să mă supăr pe tine dintr-o chestie ca aia.

JEAN: Ce chestie?

BERENGER: Păi… ieri…

JEAN: Ce ieri? Ieri, unde?

BERENGER: Ai uitat? Apropo de rinocer, de nenorocitul ăla de rinocer.

JEAN: Ce rinocer?

BERENGER: Rinocerul… sau, mă rog, nenorociții ăia de rinoceri de i-am văzut…

JEAN: Ah, da. mi-aduc aminte… dar cine ți-a spus că rinocerii sunt nenorociți?

BERENGER: Eh, vorba vine…

JEAN: Bine. Atunci să nu mai vorbim despre asta.

BERENGER: Ești foarte drăguț”.

            Seria de rinoceri de pe străzi reproduce la scară horror celebrele curse de tauri din Pamplona: „Berenger se repede la fereastră – aceasta este figurată pur și simplu printr-o ramă, cu fața la sală. E la capătul puterilor, gata să se prăbușească și abia reușește să-ngaime🙂 Doamne Dumnezeule, Doamne Dumnezeule! (Cu un mare efort încalecă fereastra, apoi trece și celălalt picior, e gata să sară, când se retrage înfricoșat: în aceeași clipă, prin fosa de orchestră defilează în mare viteză o mulțime de coarne de rinocer. Berenger se retrage iute și privește pe fereastră🙂 Alții! O turmă întreagă de rinoceri traversează strada! O armată de rinoceri coboară bulevardul! (Privește în toate părțile) Pe unde să ies? Pe unde să ies? Măcar dacă s-ar mulțumi să mărșăluiască doar prin mijlocul drumului! Dar văd că invadează și trotuarele! Pe unde să ies de-aici!”.

            Dezarmant de autentic, în condițiile actualei pandemii, devine al III-lea act. Încă o dată, se confirmă abilitatea marilor spirite, indiferent de perimetrul curentului literar căruia i s-au dedicat, de a imagina atât de realist probleme capitale, chiar biblice, precum apocalipsa. Eugen Ionescu pune în termeni absurzi ipoteza unei pandemii, dar încadrabili perfect în experiența societății moderne. Berenger trăiește spaima de a nu se transforma în animal, în urma contractării unui virus din piață. Când tușește, vrea asigurări de la Dudard, oaspetele său, că „a tușit ca un om” (și nu ca un rinocer), când are dureri de cap, întreabă dacă nu are cumva un cucui, semn că îi vor crește coarne de rinocer etc. Spaima transfigurării devine motiv de a consuma alcool în continuare, având impresia îndepărtării de problemă, prin întreținerea viciului, dar se liberează temporar de vina că bea fără motiv, acum îl deține și în fața lui însuși s-a reabilitat; își etalează numai plăcerea de a bea, în speranța de a nu fi interpretată dependență (de alcool), turnând liniștit, fără a se mai feri, coniac în pahar și lui Dudard:

„DUDARD: …Dovedește-ți singur că ai voință. Uite, de exemplu, nu mai bea coniac… Asta o să te facă mai sigur pe gesturile dumitale.

BERENGER: Nu vrei să mă-nțelegi. Îți repet: asta mă scapă, mă ferește de un rău și mai mare. Este un risc calculat. Când nu vor mai exista epidemii, n-o să mai beau. Deja luasem această hotărâre înaintea evenimentelor de acum. Așa că o amân. Provizoriu”.

            Eugen Ionescu prezintă consecințele unei boli psihice, declanșate de o psihoză generală. Imaginea hiperbolică exterioară duce la magnitudinea eului interior (al unuia dintre martorii invaziei rinocerilor):

„BERENGER: Migrenă? Să nu vorbim de migrenă. Nu mai vorbi de migrenă.

DUDARD: E și foarte normal să ai dureri de cap, după toate emoțiile prin care ai trecut

BERENGER: Îmi revin foarte greu.

DUDARD: Atunci nu-i nici o mirare că te doare capul.

BERENGER (fuge la oglindă și își scoate iarăși bandajul): Nimic… Știi, uite-așa începe.

DUDARD: Ce să-nceapă?

BERENGER: …Mi-e teamă să nu devin altcineva”.

            Prin atenția acordată amănuntelor minore, care sunt amplificate la maximum, precum ar fi sub lupă, drama Rinocerii se încadrează în suprarealism.

            Finalul consemnează imposibilitatea nunții dintre Berenger, constant terifiat de ideea singurătății, și Daisy, întrucât vederile lor asupra vieții nu coincid; de asemenea, pentru a ajunge la un asemenea pas major precum căsnicia, se împiedică ei înșiși în fapte insignifiante, dar care-i consumă și le insuflă ură mutuală.  

            Toate personajele piesei sunt atât de bine integrate lumii imaginate de autor, încât devine aproape imposibil a le găsi un echivalent în literatură. Cu toate acestea, Berenger aduce aminte, prin profilul psihologic, de alienații însingurați din Zbor deasupra unui cuib de cuci. Jean, interlocutorul său preferat, exercită asupra lui o influență masivă și-l constrânge monstruos, nu prin interferență nemijlocită (de cele mai multe ori numai prin faptul că există, că s-a manifestat cândva extrem de antagonic), să se închidă în sine ca un apucat, până la implozia a tot ceea ce a strâns în el despre un eveniment aproximativ șocant.

De ce am omorât 
aceste posibilități?
Nu am văzut nimic deosebit la alta,
decât m-am învârtit, 
pe nedrept, 
în suferința insuflată 
de către demonii serbezi. 

Oh! Tu însăți te gândeai la mine.
Nu te-am onorat,
pe atunci, 
deloc
și în mine am lovit singur, 
în sufletul meu - 
ce aș vrea să ți-l fi dăruit ție!

Ce fericiți am fi fost!
Ne-am fi pecetluit dragostea 
printr-o nuntă de poveste. 
Pe cel mai iscusit cântăreț 
l-aș fi adus pe scenă. 

Clipa ar fi înflorit -
i-aș fi cerut: 
Mai stai! 

(Va urma)

M-ai fi urmat în satul meu. 
Pentru tine, 
cu zâmbetul pe buze, 
m-aș fi făcut de râs, 
cântându-ți fals, 
însă din suflet, 
sub nucul tânăr. 

Oh, Luminem, 
ce-am mai fi învățat împreună,
tolăniți în iarba înaltă!
M-ai fi sfătuit,
în șagă,
să nu mai visez la piramidele 
învechite: „Nu ai văzut?”, 
m-ai fi întrebat,
„opera lui Horatius 
este mai rezistentă decât stânca.
Deschide cartea și lecturează!
Alături, pe mine mă ai”.

Cum aș fi stat, 
întins pe burtă,
aș fi descifrat,
între firele de iarbă,
aventura alpinistă a unei gărgărițe,
cu aripile întinse în parfum vegetal. 

Mirosul de pământ 
pe mine însumi 
m-ar fi înviorat, 
ca pe lujer, 
seva-i descătușată.

(Va urma) 

Ceasul mare și rotund 
își mesteca orele,
ca un balaur tăcut. 
Totuși, 
părea o planetă mică, 
învârtită de mâna unui zeu, 
când bunicul îl scotea 
din cutia de lemn, 
să-l întoarcă. 
Se întâlnea omul 
cu vremea fără sfârșit, 
prinsă de mecanism. 

Redescopăr,
în gesturile bunicului, 
o vrăjmășie firească; 
intuia că tic-tacul nepăsător 
ascuțea coasa 
aceleia în giulgiu negru, 
care avea să vină, 
pentru el, 
într-o după-amiază ploioasă. 

Lumina din cameră
nu era altceva 
decât pulberea 
ce apărea din măcinarea 
boabelor de timp. 

Ceasornicul suna tare 
deșteptarea,
când era pus, 
de cu seară.  
La ora șase dimineața,
trecea rata.
Bunicul mergea la oraș -
erau vizite, de numărat 
pe degetele de la o mână,
de câte ori el părăsea vatra,
într-un an. 

Ceasornicul se umfla 
ca un balon, 
de la orele dobândind viață
proprie, 
acolo, în interior - 
ciupeau mai multă culoare,
din afară, 
pentru viața lor anostă
din carcasă. 

„Unde-s fulgii?” întrebam, 
nedumerit.
„Nu mă ridic din pat”, 
protestam, 
„decât dacă am pârtie 
curată în zare, 
să mă dau cu sania”.

„O, copile!”,
murmura mama, 
„un fior doarme 
în inima ta - 
atât a mai rămas 
din omătul, 
după care plângi, 
degeaba. 
Ridică obloanele sufletului 
și uită-te pe drum...
Țăranii se aud cântând:
vor trage prima brazdă 
cu plugul scos din șopron.
Cu ajutorul papei, 
adormit în capelă” -
aici, mama râdea -
„vor avea recolte bogate”. 

„Topitul zăpezii”,
îi răspundeam, de sub plapumă, 
somnoros, 
„mi-a luat ultimul an din copilărie. 
Înapoi,
în Edenul visător,
aș vrea să mă picteze iarna,
cu delicata-i mână de nea
și tu să mă iubești cu laptele grijii
de mamă. 
Ascultă-mă! Primăvara aceasta 
este vicleană
și ne duce înspre moarte.
Nu mă urc 
în carele ei pline de floare”.

„O, dragul meu,
hai să luăm micul-dejun
și mai vedem noi”. 

Of! Pe mama o ascultam.
Trecutul vremii,
pe când bucătura de pâine o înghițeam,
îmi dădea pe cap alt plan, 
al unui tânăr imberb, 
cum devenisem, 
pe nesimțite.  
 

Soarele a căzut în mare, 
pentru o baie sumară...
Diogene așteaptă 
să-l vadă reîntrupat
într-un demon,
pentru a avea și el, 
filosoful certat cu lumea, 
un interlocutor pe măsură. 
S-a săturat de incultură.

„Ținând în brațe mingea de foc, 
expediată de Jupiter,
în joacă, 
valurile albastre ar trebui 
să fie vapori” -
este o primă idee,
trecută pe nisip, 
cu un băț,
de către gânditor;
a doua apare imediat: 
„În locul valurilor, 
energia,
distribuită ca focul în comentarii, 
mi-a dispărut din trup, 
sub forma unei melancolii precare, 
s-a evaporat ca bobul de cristal, 
din mâna vrăjitoarelor”. 

„Of!” se aude bătrânul filosof, 
mormăind, stors de vigoare,
„am obosit,
călătorind cu mintea în trecutul 
plin de splendori.
Ziua de astăzi va ajunge, 
în curând, 
timp mort
și mă voi gândi, cu nostalgie, 
la momentele care au curs
ca mierea, dintr-un stup nevăzut,
fără a le fi luat în seamă”...
Din gura butoiului, 
se uită, 
zâmbind, 
la mare. 
Vede peștii în adânc, vopsiți
în roșu, de la amurg. 
Îl încântă schimbul de culoare. 
Bancurile gri ies roșiatice
din interferarea cu acelea 
marcate de nuanța apusului. 
„Așa-s gândurile! Se schimbă
unul pe altul, cât ai zice: 
Pește!”.
Hop! Într-adevăr, îi vine în minte
alt episod amar. 

(Va urma)
 

Lecția

            Spre deosebire de Cântăreața cheală, în Lecția, deznodământul este anticipat de către didascaliile inițiale. discuția asupra feței. Decorul seamănă unui labirint. Absurd e faptul cum profesorul, o persoană atât de cunoscută în cartier, poate ucide fără urmări (asupra lui). În circumstanțele acestea, ale unei toleranțe inexplicabile ale comunității față de el, față de faptele sale, Profesorul pare un vameș „recunoscut” al trecerii sufletelor în lumea de apoi. Mai mult, înclinația criminală a acestuia pare chiar „autorizată” de prezența unui episcop, a unuia responsabil, între altele, și cu slujba de înmormântare. Un motiv al maleficității Profesorul îl găsește în propria-i nemulțumire, care, probabil, îl obsedează, de a nu trăi în altă parte, „la Paris sau măcar la Bordeaux”, deși orașele îi sunt necunoscute, fiindcă nu le-a vizitat niciodată; o motivație în plus pentru propriile-i fapte ar mai fi ideea, pe care ar nutri-o, că, devreme ce el aspiră la a viețui în orașe pe care nu le-a văzut, dar, cu siguranță, despre care a auzit, atunci victimele sale ar fi „câștigate” dacă ar ajunge în rai, păcatele fiind asumate de către criminal. Desigur, motivațiile aparțin unui dezaxat. Dialogul inițial mai relevă altă justificare (pe care bătrânul și-o aduce sieși): e pus la punct cu teoria conform căreia, în lumea de apoi, spiritul ajunge să cuprindă toate cunoștințele lumii, inclusiv geografia: „Profesorul: Aveți geografia națională la degetul mic.

Eleva : Ah! Nu le știu încă pe toate, domnule, nu-i chiar așa simplu, mi-e greu să le învăț.

Profesorul : Vai, dar se rezolvă”.

            Autorul transmite prin text niște chei de înțelegere a raportului dintre personaje. Deseori, în discuții despre cu totul altceva, discuții banale, precum cea despre vremea de afară, Profesorul vorbește, în substrat, despre el, crede că atrage atenția asupra intențiilor lui ucigașe, prin diverse jocuri de cuvinte, face un fel de parteneriat cu victima – așa i se pare – , luând tăcerea interlocutoarei (care, evident, nu-și dă seama) drept acord al faptei pe care o gândește, de a o ucide mai târziu. Strecoară în dialog elemente care țin de natura lui psihologică, precum amănuntul că el are o toană, se joacă în mod acrimonios cu victima, se crede superior acesteia și acreditat (de lipsa opoziției) să-și ducă planul terifiant până la capăt: „Profesorul: Nu putem fi siguri de nimic pe lumea asta, domnișoară.

Eleva: Zăpada cade iarna. Iarna e unul din cele patru anotimpuri. Celelalte trei sunt… ăă… pri…

Profesorul: Da?

Eleva: …măvara, pe urmă vara… și… ăă…

Profesorul: începe la fel ca „toana”, domnișoară”.

            Sintagma „doctorat total” ridică semne de întrebare, în primul rând, prin naivitatea presupusă, de a crede că ei, o tânără de optsprezece ani, îi stă în putere să se înscrie la așa ceva, apoi, prin pretenția nejustificată (pentru o simplă absolventă cu diplomă de bacalaureat) de a face un asemenea doctorat, inexistent în realitate, însă bătrânului compulsiv i se pare un semn că trebuie să demonstreze valabilitatea paradigmei budiste (în lumea de apoi, spiritul cunoaște totul, prin contopirea într-un spirit universal). Eleva nu înțelege ipoteza propriei dematerializări, i se pare neverosimil să rămână cu un nas, dacă natura i-ar fi dat două, nu are forța de a se vedea descompusă, fie numai în plan ficțional. Este momentul în care ea începe să facă opoziție interlocutorului, să se agațe insistent de realitate. Respinge orice amănunt care afectează veracitatea, simțind că în procesul dezintegrării s-ar include pe sine, dacă ar fi de acord cu ipoteza de lucru a profesorului alienat, cu înclinații ucigașe, care încă nu ies la suprafață, nu sunt evidente, ci, în continuare, destul de bine mascate în exerciții de aritmetică elementară:

„Profesorul: Haideți să luăm exemple mai simple. Dacă ați avea două nasuri, iar eu v-aș smulge unul… cu câte nasuri ați rămâne?

Eleva: Cu nici unul.

Profesorul: Cum cu nici unul?

Eleva: Păi da, de-aia am un nas, fiindcă nu mi-ați smuls nici unul. Dacă-1 smulgeați, nu-1 mai aveam”.

           Spațiul imaginat de Eugen Ionescu acesta este, cu doctorate „parțiale” sau „totale”, cu instituții superioare, ale căror posturi pot fi ocupate de către absolvenții de liceu (care merg la meditații în particular), grădinițe „cu înalte studii” etc.

            Dezacordul fățiș dintre protagoniști apare din momentul în care fata își depășește interlocutorul în perspicacitate, într-un iureș al calculelor. Demascat asupra acestui aspect, că nu stăpânește domeniul matematicilor superioare, profesorul, pe ideea că nu-i face față elevei (care, la rându-i, rulează cifre astronomice, greu verificabile) în domeniul așa-zisului „doctorat total”, domeniu caracterizat prin alternanța unor cifre incomensurabile, ca într-un joc de table (care zar reflectă numărul cel mai mare), propune varianta „doctoratului parțial”, anume, îndreptarea atenției către filologie; dar cuvântul „filologie” desemnează numai o etapă în planul lui criminal, fapt pe care menajera îl cunoaște, strigându-i bărbatului, printr-un fel de parolă, să se oprească: „Filologia duce la bucluc”. Replica transmite note de umor, dar în conexiune cu finalul tragic, le îmbină cu absurdul, instituind, totodată, punctul culminant al discursului dramatic. Protagonistul pare un impostor, pe care eticheta de „profesor” îl ține departe de suspiciunea legată de activitatea lui de criminal în serie. Titlul piesei, care desemnează o veleitate și nu o calitate reală a personajului principal, ar fi trebuit pus între ghilimele. Autorul însă e interesat de efectul surprizei.   

            Dialogul continuă la același nivel umoristic, dar fără ca profesorul să aibă haz; mai mult decât atât, el devine destul de îndârjit în a-și apăra ideea elucubrantă pe care o are față de aceste domenii sofisticate, precum filologia și matematica, anume că le poate preda într-un timp scurt, într-un mod exhaustiv. Nici menajera nu are umor, dar cuvintele rostite în disperare („Filologia duce la bucluc”) provoacă râsul prin discrepanța dintre semnificația reală a obiectului de studiu și cea derivată din context (că e un pericol pentru cei care se dedică filologiei). Umorul involuntar rezultă din nivelul slab de pregătire al femeii și gradul de senilitate la care a ajuns angajatorul ei.

            Transpunerea în context, la dimensiunea unei camere de studiu, a unor coordonate spațiale / geografice implică o anumită logică a absurdului: „Turcia se învecinează cu Grecia, iar Grecia e mai aproape de Turcia decât stăm noi doi acum: aveți aici încă o ilustrare a unei legi lingvistice extrem de importante, după care geografia și filologia sunt surori gemene… Puteți lua notițe, domnișoară”. Potrivit acestei logici, miracolul reprezentat de limba română, o „insulă de latinitate într-o mare slavă”, nu ar trebui să existe. Totuși, așa-zisul profesor are ceva profunzime și devotament în expunerile sale despre lingvistică, tocmai de aceea, devine paradoxal comportamentul lui, de a-și ucide eleva. În dezbaterea despre însemnătatea cuvintelor, iată ce spune: „Sunetele, domnișoară, trebuie să fie prinse de aripi în zbor, ca să nu cadă în urechile surzilor. Prin urmare, când te hotărăști să articulezi, se recomandă, pe cât posibil, să ridici foarte sus gâtul și bărbia, să te înalți pe vârfuri, uite-așa, uite”. Acesta este și momentul în care, în demonstrație, profesorul se depărtează de esența lui de om, fiind mai atras de actele teatrale, decât de acelea presupuse de menirea didactică, asupra căreia suntem înștiințați, de la început, că o are; devine sarcastic în avântul expozitiv, el se înaripează pe sine și i se pare că are drept de viață și de moarte asupra interlocutoarei. În defensivă, eleva se pierde, e împiedicată să lupte pentru viața ei, din cel puțin două cauze: nu bănuiește că se va ajunge aici, la crimă, și are încredere în bătrânul din fața ei, care, în aparență, este un erudit.

            Prin gestul ucigaș, „dascălul” intenționează să-și combată propria-i teorie, anume că toate limbile formează un ansamblu, la temelia căruia stă spaniola. El confundă realitatea cu teoria și se repede asupra elevei cu determinarea aceluia care, tăind la propriu un corp viu, produce o intervenție de natură lingvistică, separând limbile între ele, reducându-le la spațiul geografic adecvat. În același timp, vrea să se asigure că e și el capabil să furnizeze o lecție, aceea a morții. Pentru el, cuțitul nu este o armă a crimei, ci o noțiune, pe care o „implementează” în ființa discipolei. Gestul e posibil din cauza stării de confuzie la care ajunge în perorație. Când își dă seama că a luat o viață, strigă după ajutor, dar animat de instinctul de supraviețuire, nu de compasiune sau regret. Sentimentul de mulțumire, anume că a demonstrat ceva practic, nu este estompat în nicio împrejurare.

            Psihologia „Profesorului” este extrem de periculoasă, pentru că el nu-și asumă nicio greșeală. Mai mult, dă vina pe alții. Pare că și-a angajat o menajeră, numai pentru a avea pe cine să dea vina: „Și dacă nu ți-aș fi spus adineauri… aritmetica duce la filologie, filologie duce la crimă…

Profesorul: Ai spus: „la bucluc”!

Menajera: E-același lucru.

PROFESORUL: Atunci am înțeles eu greșit. Am crezut că „Bucluc” e un oraș, iar dumneata vroiai să zici că filologia duce la orașul Bucluc”.

            Totuși, menajera e destul de vinovată. Ea nu se îngrijorează de situație în sine, că este complice sau măcar părtașă la un șir de crime, ci de starea bătrânului, că poate obosi în urma acestor acte. Pentru a-l sustrage eventualelor remușcări de conștiință, îi recomandă să-și pună pe braț svastica nazistă, adăugând: „Așa e politica”, anume că, dacă ar fi făcut parte din acest partid, ar fi fost pus să comită crime mult mai numeroase și niciodată justificate, în numele a ceva impus oficial, al unei doctrine, și atunci, ar fi fost privit ca un erou, nu criminal în serie, cum de fapt e în realitate.

Jupiter mi-a adus în cale 
fata cea mai potrivită 
și eu am dat viitorul,
ce trebuia să fie bun, 
pe o clipă ruginită 
de visare a altei prietenii. 

O, Luminem, 
dragostea noastră 
trebuia să renască,
rază pentru sufletul meu de cleștar 
să fi fost,
însă posibilitatea 
nu mi-a trecut prin cap. 
Nu am reușit să-mi îndrept inima 
spre tine. 
Când s-a întâmplat, 
era deja tardiv, 
tu deveniseși mamă, 
de ani buni. 

***

O, Luminem, 
puține zile mi-au rămas în minte, 
dar apropierea ta de mine  
a fost caldă, sinceră și devotată. 

Nu-mi iert orbirea începutului de drum
în dragoste. 

Ca Ahile, împovărat de soartă,
plâng pe țărm, 
urând lumea veselă de pe străzi,
care nu poartă păcatul de a mi te fi ascuns
în vuietul ei peren; mi-ar fi ușurat 
din frământare să fi aflat 
că ai fugit, fără urmă în orizont, 
dar, astfel, greșeala este a mea
și mă stoarce, zilnic,  
de orice bucurie,
mă înghite
ca pe Iona, monstrul din mare. 

Help me!