Vedeți? Crângul rămâne nou, până se rupe 
o cioară de el, 
până când aceasta face bâldâbâc! în oceanul 
sufletelor. 
Nu vă mirați 
de mirosul eterului care vă umple nările, 
se întâmplă să vină de departe,
dintr-o negură care, acum, plutește pe litere,
limba de ceas îi poate măsura creșterea. 

Ochii tăi persistă în memoria mea 
și au desfigurat singurătatea, făcând-o hâdă 
și de nesuportat. 

*Fragment din lucrarea Absurdul în opera lui I. L. Caragiale (Editura Junimea, Iași, 2018)

I. L. Caragiale are voință de absurd pe care întâi și-o exprimă în didascalii prin expresii lapidare, de anunțare a gesturilor și faptelor, apoi, în dialoguri, impunând uneori personajelor să joace o tatonare plină de umor, al cărei scop este de a returna piesa, cu mai multă grandilocvență, înspre acțiunea proiectată. Tușeul deschide ferestre înspre absurd și nu-i aparține. Frecventă și în Momente și schițe, tatonarea constituie un prilej de absurd pe care autorul nu-l repurtează din cauza mentalului vremii și pe care îl descoperim în trei direcții, ale situațiilor existențiale, ale indicațiilor scenice și ale replicilor.

Luna a rămas uitată în apă. 
Dintr-o clipă în alta, 
aștept să abandonezi starea de grație,
am pregătit o propoziție săracă, fără complimente, 
care te va cuprinde; 
pe grumazul literelor, se va prăbuși părul tău blond.
Nu deplâng decât adevărul. Gura lui 
va fi astupată cu o pleată,
fața i se va deforma puțin de emoție, 
nu a fost niciodată atât de aproape de o femeie, 
s-a mulțumit să trăiască în subsolul paginii, 
un element modest, care se zbenguia cu fantasmele 
și mânca numai cerneală. Câteodată, 
din mila unui poet, 
se credea împărat și cerea să aibă recunoaștere 
în realitate, 
să se plece oamenii în fața lui.

Un fulg mai trist 
a căzut din penajul păsării mute. 
   

*Fragment din lucrarea: Absurdul în opera lui I. L. Caragiale (Editura Junimea, Iași, 2018)

O scrisoare pierdută se deschide cu o situație absurdă. Dialogul dintre Tipătescu și Pristanda nu anunță nicio intrigă. Din cauza repetării, de către Pristanda, a replicilor interlocutorului, piesa pare a a fi în pericol de a nu se descătușa:

Pe urmă, a nins...
Eram inclus în povestea care se afunda în fulgi
și știam că nu pot ieși, că sunt obligat 
să suport ninsoarea până la tocirea detaliului; trebuia 
cineva care să-l rumege. 
Altă grijă de acum mă apăsa: să nu fiu strivit prea mult,
iar partea care va rămâne din mine, 
în ochiul cititorului să crească într-un fel exagerat - 
dimensiunile umane să fie sparte, 
să fiu împins înspre un tipar inedit.
Deveneam, cum s-ar zice, 
un ins zburător,
pe spațiul de pe iriși,
mă sprijineam doar cu o bucată de suflet, 
simțeam guri care doreau să mă guste,
mâini care pe mese ar fi vrut să mă frângă.
Pe obiecte, se așezase icoana 
unui zeu. Lacrima lui era dusă de oameni în case,
o destrămau și cristalele-i, ca niște măruntaie, 
se foloseau, fie în magie, ca să se ghicească sensul
uităturii de zeu, 
fie la îmbăierea copiilor. 

Era desuetă caseta cu muzică pop. 
Am întins mâna, să sting aparatul.
Butonul sfârâia ca mucul de lumânare. 
Vâlvătaia fanteziei cuprinsese în casă 
toate lucrurile. 

Dar moșul tău,
îmi strigă o voce surdă, 
e primenit de rugă, de cântec și de mirt. 
S-a săturat 
să fie puls sub piele de cadână, 
sub piele înmiresmată, împrospătată zilnic 
de-un sânge prea aprins...

Așa lui i se pare: 
că mănăstirea mută, 
cu turlele-i nătânge, 
e-un pâlpâit, prea supt de cadrul larg, 
al unei singurătăți de crâng.   

Tema unei astfel de lucrări, precum Defăimarea lui Eminescu, de Constantin Cubleșan (Editura Junimea, Iași, 2022), oferă ocazia cititorului de a privi în trecutul, nu prea îndepărtat, și de a se minuna, la propriu, de „podoabele” estimative ale atâtor așa-zise personalități, deși efectul imediat al cunoașterii acestor opinii, afirmate, la vremea lor, ostentativ și de pe o mare poziție de… spiritualitate, este de profundă indignare.

Conu Leonida față cu reacțiunea*. Fragment din lucrarea: Absurdul în opera lui I. L. Caragiale (Editura Junimea, Iași, 2018)

            „Cu scufia de noapte” pe cap se schimbă lumea. Cele mai multe permutări au pornit de la situații banale, care au inspirat pe acei oameni puternici ai zilei. Unul dintre aceștia își închipuie și Leonida că este, cel puțin în fața Efimiței. Din rutină, pune mâna „întâi și-ntâi pe „Aurora Democrată” să văz cum merge țara”. A captura zeița dimineții în fiecare zi, care în loc să așeze rouă pe flori, instalează democrația în țară, este viziunea lui de bază și, implicit, a autorului care, undeva de foarte sus, de la planul mitologic, inițiază situațiile piesei. Tot ce intră în unghiul de comentariu al protagonistului nu va ma atinge nivelul acesta de iluzie. Exclusivismul este însușirea lui primordială. Se devotează unei singure gazete, crezând că numai lecturarea ei îi va aduce informația absolută asupra mersului țării, dar se întâmplă ceva menit să-i augmenteze fixismul. Ochii îi cad pe titluri și, în dimineața amintită în piesă, pe știrea neașteptată: „11 / 23 făurar. A căzut tirania! Vivat Republica!” pe care o consideră fundamentul de la care se va întrema societatea și nu va admite aporii într-un asemenea crezământ. Din acest moment, tendința de a se izola față de cursul de afară pune stăpânire pe el. Știrea prelucrată este credibilă acolo unde spune Efimița: „I-auzi colo!”, în niciun caz în realitate. Aici, înregistrăm un avertisment subtil al autorului către spectatori, a căror atenție trebuie să urmărească un fir al acțiunii, în afara celor jucate, într-un plan teoretic, unde ideile au dreptul la mobilitate. Nedumerirea femeii la cele auzite este motivul pentru care Leonida este interesat să pară autentic în expunerea amintirii. El vrea să mențină treaz interesul pentru orice subiect și să nu dezamăgească în relatare, mirându-se el însuși ce să mai spună.

Ne-am dat mâna pe coridoarele sumbre. 
Geamul s-a emoționat, 
căci a strecurat între noi ceva din peisaje străine. 
Și cum se învârtea, pe la urechea ta,
roata de aur, căzută de la caleașca unui zeu! 
După cricul de la mașina mea, 
am mers să-l aduc,
la vehiculul celest măcar o roată să fi reparat 
și să fi pus!
Zeul mi-ar fi oferit elixir drept simbrie,
poate că aș fi devenit mecanic, în serviciul lui. 

O muiere în zăvelcă m-a privit îndelung. 
Atmosfera, 
influențată de sprâncenele ei în arc,
a trecut, deodată, în manuscrisul unui sf-ist. 
Vocabularul meu a fost provocat 
să evoce ambientul pierdut
și îl căuta, de zor, pe „-at”,
fiindcă eu însumi ajunsesem „încruntat”. 

Aș vrea să mă odihnesc în insectarul tău...
Străpunge-mă, dacă vrei, 
cu un bold de argint, 
măcar să nu ruginească în mine!
Ai grijă, însă, de muză,
vreo aripă să nu-i strici
sau vocea-i sublimă!