În clasă, de câte ori auzeam de „Pisicuța” (numele iepei dresate să meargă prin munți, pe care autorul a cumpărat-o de la cel mai bun crescător de cai), noi râdeam (inclusiv eu): Ha! Ha! Ha! Și ne mai atrăgea atenția numele unei figuri de stil, hiperbola. Calistrat Hogaș este un maestru al utilizării acestui mijloc artistic – ne preciza distinsa doamnă, Elena Joița. Pisicuța inspira jumătate din atmosferă, cu nările ei cabaline, noi, tot aerul din oraș, pe când subliniam hiperbolele din text. Fixam uriași preistorici în insectar – mie așa mi se părea (în urma exercițiului), cu acest sentiment de autoritate mergeam acasă.

(Va urma)

1. Pe drumuri de munte de Calistrat Hogaș

Nu pot, din fire, vedea un film de două ori sau reciti vreo carte. Cu toate acestea, au fost excepții.

În clasa a opta, fiindcă o studiam, pentru treapta întâi, am citit Pe drumuri de munte, de Calistrat Hogaș, dar nu m-am ales cu mare lucru, dimpotrivă, cu întrebarea de ce învățăm despre o carte care nu atrage. Nu m-am învinovățit pe mine sau vârsta pe care o aveam, pentru inconvenient (totdeauna am crezut în mine și în capacitatea de a descifra, așa cum se cuvine, un text scris în limba română). Am tăcut asupra stării incerte, mai ales că, în jurul meu, răsăreau din blocul în care locuiam, tot felul de cititori înfocați, a căror gură măcănea întruna despre capodoperele pe care numai ei le răsfoiau și le dețineau în bibliotecă – asta ai fi înțeles din toată polologhia lor. Acesta era al doilea dubiu, în afara celui livresc (de ce am studia ceva care mie nu mi-a plăcut etc.): cum eu, visând să devin elev al Liceului de Filologie, sunt depășit în volumul de lectură, de către muncitorii de la Oltcit sau de la alte fabrici? Pierdeam din vedere diferența de vârstă și de preocupări. Eu eram un copil, pe când ei, fie se aflau în pragul pensiei, ca bătrânul Stanciu, de la etajul al treilea, declarat „cititor avid”, de către doamna Dogaru, vecina de la parter, fie, în avântul de a-l asculta pe „tovarășul”.

Din ambiție, pentru a nu fi descoperit (sau cu „goluri”) în vreo discuție, oricât de accidentală, am luat măsuri: pe de o parte, învățam comentariile, a căror știință îmi asigura succesul la examenul de treaptă, iar, pe de altă parte, citeam, zilnic, din clasici.

Adnotări

Am fost la domnul Stanciu, într-o seară și am împrumutat David Copperfield de Charles Dickens. Eram curios ce discuții poate purta acest bătrân, scund de statură, butucănos și cu barbă. Vorbea repede și părea a fi peltic. Într-adevăr, biblioteca lui era dichisită cu foarte multe volume, însă predominau cele tehnice (care pe mine nu mă interesau).

Domnul Stanciu avea un obicei, acela de a-și scrie numele cu pixul pe cotorul cărților, pe motiv că, dacă îi sunt cumva furate, să le recunoască – așa mi-a răspuns, când l-am întrebat. Am vrut și eu să procedez la fel, cu bietele mele cărți, eram încântat de idee, însă mama nu m-a lăsat „să-mi bat joc de ele”. Dintr-un motiv sau altul, nu mai știu exact, cartea împrumutată (cele trei volume) este și, astăzi, la mine. Domnul Stanciu nu mai este, de multe decenii, nici măcar pe pământ.

E atât de frustrant raportul dintre om și lucrul care, cândva, i-a aparținut, pentru că posesorul dispare, pe când obiectul acela minuscul, oricare ar fi, manevrat în mână, mototolit etc. îi supraviețuiește.

(Va urma)

În palatul acesta, 
ascult, 
de dimineața până seara,
simfonia neîncetată 
de la radioul care tot merge
și nu are bruiaj deloc, 
deși fustele slujnicelor, 
la cât se învârt,
scânteiază, 
de la atingerea podelelor...

Vârful sunetelor armonioase,
retezat de scârțâitul trăsurii
de afară,
este copleșit de o răceală
ambientală,
precum stânca adună
fulgerele în poală.

Duminică, 
i-am dat o felie de pâine cu pateu.
Lângă el, 
pe nesimțite, 
s-a înființat, 
ca stâlp mofluz, 
mama lui, 
stufiș de alb, 
o taciturnă,
precum bufnița înșiruită 
la taifas,
dar bătrâna felină „nu a suflat”,
câtă vreme puiul ei a mâncat. 
Mă așteptam să se încaiere pe bucată,
dar nu...

Am fost impresionat 
de atașamentul animal. 

(Va urma)

De câte ori ies în curte, 
mă împiedic de pisoiul micuț - 
aș vrea să-l numesc!
Zărind ușa deschisă, 
vine la mine 
și-mi așteaptă mângâierea 
pe capu-i alb, pătat cu negru. 

Dacă îi dau sau nu mâncare,
el umblă după mine, 
ca o părere albă, 
ascunsă în mieunaturi, 
deloc supărătoare.

Tolănit în scaun, 
uitându-mă în gânduri
despre univers, 
îl ignor, pe înserate,
deși el sare pe trunchiul de cais,
în acrobații de tigru mic. 
Să-l vezi alunecând pe coajă,
nu-l crezi în stare 
să prindă creanga de mai sus,
răsfrântă pe coama de țiglă
a gardului, 
dar pisoiul are ușurință în salt
și nu-și pierde cumpătul,
când răsună vreun lătrat apropiat. 

(Va urma)

În agitația oarbă din peșteră,
ursul i-a zgâriat...
De frică, Eva aproape a ajuns abur - 
atât de mult se retrăsese 
în sine, 
din trupul scund,
până la stadiul acelui duh,
suflat de Dumnezeu 
peste lutul plămădit, 
în postava astrală. 

Pentru o clipă, 
în peșteră, 
trupul femeii a fost livid
(intrase Eva în moarte clinică, 
pe ușa temei de urs),
însă, pentru a doua oară,
Adam nu putea fi deznădăjduit 
și însingurat,
pe o planetă încă neumblată. 

Sufletul Evei călătorea înspre rai 
și a fost întrebat de îngerul păzitor
dacă mai vrea să reintre în acel trup,
care se zbătea pe pământ. 
-O, nu! Atât de ușor plutesc, din nou, 
peste nori!
-Nu poți ieși din istorie! Domnul a strigat
și de altă spaimă mai mare 
(decât aceea trăită în peșteră, jos), 
de frica de Dumnezeu, 
sufletul Evei s-a întors în pieptul ei înțepenit, 
pe care Adam, asudând tare,
apăsa cu palmele, 
în speranța resuscitării consoartei -
aveau o istorie de împărțit, 
aproape nouă sute de ani. 

Când Eva și-a revenit,
ca dintr-un vis, 
fiindcă surâdea și era senină,
ca o zi ruptă din rai, 
Adam a crezut că l-a apucat 
pe Dumnezeu de picior
și a zbughit-o din peșteră,
să cioplească un templu 
în stâncă.
(Va urma)

Răstignit pe litere, 
Zeus își spunea în barbă  
vorba noastră populară: „Ce ție nu-ți place, 
altuia nu-i face!” și ofta, 
gândindu-se la Prometeu, 
titanul milos, 
care dăruise oamenilor 
o copie a fulgerului din cer, 
focul pizmaș, talpă a iadului...

De la acea poruncă nedreaptă
(ca Prometeu să fie înlănțuit pe stâncă
și să îndure în ficat lovitura de oțel,
a pliscului vulturului întunecat), 
a început puterea lui Zeus să scadă - 
ajunsese el, 
cel mai de temut dintre olimpieni,  
slab (ca fata de împărat, 
blestemată să fie bătrână mereu); 
jilțul și l-a pierdut, în fața lui Dumnezeu, 
care, din umbră, îl lăsase
să conducă pământul, 
huma albastră din univers, 
dar numai până la prima eroare 
de viziune, 
această decizie de înfumurat, 
orbit de propria-i glorie. 
(Va urma)

-O, vin' la mine, tu!

Ca tunetul, 
porunca spre mine coborî. 

-Iată că am sosit!
Unde ești, Zeus, 
bătrâne filantrop? 
M-ai zărit atent la jocul felinelor
și ce ți-ai spus în barbă? Ia să-l chem 
pe dânsul, cel din raza privirii mele, 
la raport...
Ce vrei de la mine? Aștept să-mi spui!

-Un dumicat aș vrea (îngăimă Zeus) 
de pâine neagră,
să văd ce înseamnă hrana pentru voi, 
mă voi abate, 
pentru cât durează mestecatul, 
de la condiția mea de nemuritor,
o voi ocoli, 
precum mireasa ajunge, 
încet, 
la caier, 
să-l toarcă -
soacra i l-a aruncat în pat, 
ca să știe ce o așteaptă 
de acum, într-un veac. 

-Poftim, înghite!
De azi, 
tu, Zeus, deprins cu potire aurite, 
îți vei scădea singur din eternitate, 
aproape două mii de ani!
Șontâc-șontâc, de la dumicat, 
fiindcă senzația de foame 
te va înrobi, 
vei umbla prin aziluri 
și vei învăța despre senectute -
ce hoț e timpul, 
care, în zile de aur, 
ne-o aduce!