Luna și-a agățat pletele în crengi
și nu se mai poate mișca din loc. 
Peste ea, 
poate veni orice pericol
și orice vas cosmic. 
Până dimineața, 
va sta fixă,
ca bondarul,
prins cu boldul în insectar. 
Fața ei nu va mai zbura 
în alt colț din cer. 

Totuși, 
aburul respirației mele
o suflă din pom,
la un cot distanță de adineauri. 

Astfel, 
amintirea îmi poartă și mie sufletul,
înspre ardoarea unui sărut, 
din „Antichitate”.