În cartea lui Homer, ale cărei pagini erau deschise pe biroul din cer, Zeus tăcea, părând a fi o păpușă de cârpe. Uneori, mai tuna și el, dar fulgerul, acum, de abia mișca foile, care-l acopereau și-l înfundau pe olimpian într-o nimicnicie totală. Atât fulgerul strălucea - de la literele tipărite, pe care Zeus zăcea, până la foaia care le susținea, un etaj de bolboroseală astrală. (Va urma)
Toate articolele scrise de jonescus
Primele momente (Variantă, 3)
Posibilitatea existenței lumii se înscrisese în știința de carte, a lui Dumnezeu; toate operele nemuritoare, care aveau să fie cugetate, de la Vergiliu și Dante, la Eminescu și Gogol, tronau ca trofee (deja) pe masa Lui. Când Dumnezeu ofta profund, descleștând cosmosul din țâțâni, paginile capodoperelor se răsfirau și El, Voievodul cu barbă al genezelor (desăvârșirea creației aparține oamenilor), le cuprindea cu privirea, ca N. Iorga le citea, pe nerăsuflate și într-o clipă... Aceasta era în cer.
Primele momente pe pământ (Variantă)
Inspirat de aducerea-aminte a lui Cupidon - stând sub măr, în paradis și ghicind cu săgeata inima oricui îi trecea prin apropiere, Adam a pregătit un arc, dintr-un ram și o piele de bivol, ucis de urs, pentru hrană. Câteodată, Cupidon îl țintea și pe Dumnezeu, cu amor pentru cosmos și chiar pentru om, creația Lui centrală. Astfel, Dumnezeu își îmbogățea inima cu o nestinsă iubire. Dintre zei, Cupidon rămăsese pe afară, scos din istorie, ca din oală - de către Dumnezeu. Ceilalți, în frunte cu Zeus, stăteau cuminți, împietriți în Iliada lui Homer, cartea de căpătâi, fiindcă în pagini li se mai găsise loc.
Într-o după-amiază de toamnă. Variantă la Primele momente…
După visul paradisiac, despre a cărui durată nu se poate preciza nimic, fiindcă nu exista noțiunea de „timp”, Adam și Eva s-au trezit în culcușul din peșteră, al unui urs. „Mor! Mor! Mor!” ursul se auzea - dacă ar fi tradus mormăitul, cei doi oameni și-ar fi dat seama că este prevestitor asupra unei stări pe care nu o știau, moartea care-i ocolise în rai, de frica lui Dumnezeu. Nici senzația de pericol nu o cunoșteau, dar, acum, în prima zi pe pământ, acoperiți de frunze de platan, se confruntau cu vibrația negativă a tot ceea ce pacea din Eden le ascundea. Adam i-a pus gând rău ursului care nu mai zărise niciodată siluete umane și nările-i mari, cât ușa de la rai, nu adulmecaseră lut însuflețit. Prin urmare, ursul nu-i băga în seamă, dar, în agitația oarbă din peșteră, i-a zgâriat. Adam, instant, a pălit (înviaseră emoțiile fricii și ale feririi de inamic). (Va urma)
Dintr-un caiet vechi: Chemare (Variantă)
Dintre atâția sfinți ai calendarului, câți mă aud invocându-i, în zile diverse? Dacă unul dintre ei ar apropia imaginea mea de inima lui, va începe să mi se împuțineze ființa, lățindu-se umbra din suflet. Focul de la inima sfântului ar lumina și latura neagră a lucrurilor.
Caiet, anul MXCMXC. Amurg de toamnă
Cum să depășesc imobilitatea materiei? m-am întrebat... Arama clopotelor se auzea, sunând în bătaia amurgului. Tu ai trecut pe lângă mine și mi-ai sugerat să pun motoare lucrurilor... Și nu-mi pot ierta nepăsarea! Cât de mult aș fi vrut, atunci, să zboare, peste mine, frunze fără putință de popas! În dorință, sufletul meu domina cosmosul... Amurgul bătând arama clopotelor.
3. Ce era pe pământ
În adâncul peșterii întunecat, în timp ce trebăluia câte ceva, Adam a strivit sub călcâi un bob de ceară (de la fagurele adus în culcuș, de către urs). Raza, reflectată și încorporată de ceară. a explodat. În brațele lui Adam, Eva s-a aruncat și l-a sărutat îndelung, precât de nouă era senzația erotică - îi străbătea ca un tren de furnici întregul trup. În lumină, ei nu se mai văzuseră din rai. Eva îl iubea pe Adam, însă el devenise tot mai preocupat de vânătoare - peștera trebuia cucerită definitiv! și l-a nimerit pe bietul urs cu prima săgeată, slobozită în istorie. Așa a apărut supremația omului sapiens. (Va urma)
Dilema lui Aristotel
„I-am spus lui Peter să-mi facă un butoi de brânză. Pe deasupra, i-am cerut și două bucăți de brânză, pentru a le mânca de poftă, când o aduce și să nu o începem pe cea din butoi (brânza din butoi fiind pentru iarnă)” – așa debuta mărturisirea unei mame supărate. „A mai rămas ceva din felia aia?” – am întrebat-o pe fiica mea, care, după ce ne-am făcut pofta, a pus-o și pe aceea în butoi. Ideea mea era următoarea: dacă a rămas o parte semnificativă, da, merita să o adăugăm cantității din butoi, dar dacă nu, atunci, să o luăm la Atena, la oraș… Atât i-a trebuit fiică-mii, pentru a-și da drumul la gură: „Te uiți la noi (la ea, soțul și fiul ei) cât mâncăm? Băi, frate, cumpăr altă bucată! Așa ceva nu se poate!”.
În altă împrejurare, interpelat de către fiică, aflu: Mama nu mănâncă aproape nimic. Spune că nu-i e foame. Se uită la noi să vadă cât îi lăsăm lui Istaspe (fiul ei) și mereu i se pare că lui Istaspe nu-i rămâne mai nimic. Este adevărat că Andreas (soțul), caracterizat de egoism, ia partea cea mai mare și mai bună de carne etc. și nu-i pasă… Eu sunt la mijloc. Sufăr pentru toți…
Al cui este copilul pentru care se îngrijește mama ta? Desigur, întrebarea era retorică, dar am formulat-o, ca să-i iau interlocutoarei mele din elanul vindicativ.
„Al meu!”.
Ai crescut tu, devenind matur și mama ta a dat înapoi, ajungând copil? Mie mi-a spus, aproape plângând, că o judeci din orice și nu-i recunoști niciun efort, din anii îndelungați pe care i-a petrecut, în sacrificiu, pe lângă tine. Că i-ai reproșat că a mers în stațiune și nu a pregătit ofrande pentru templu…
(Va urma)
2. Ce era în cer
Posibilitatea existenței lumii apăruse în știința de carte a lui Dumnezeu. Toate operele nemuritoare, care aveau să fie scrise, de la Homer, Vergiliu și Dante, la Shakespeare, Eminescu și Gogol, tronau ca trofee pe masa Lui. Când Dumnezeu Însuși respira profund, în urma vreunei fapte care descleșta cosmosul din adormire, paginile capodoperelor se răsfirau: într-un moment, le cuprindea cu privirea și, un pic, de acolo se mai inspira și El, Voievodul cu barbă al genezelor (desăvârșirea creației aparține oamenilor). Aceasta era în cer...
Primele momente ale lui Adam și Eva pe pământ
După visul paradisiac, despre a cărui durată nu se poate preciza nimic, fiindcă nu exista noțiunea de „ceas”, Adam și Eva s-au trezit în culcușul din peșteră, al unui urs. Mor! mor! mor! ursul făcea, din gura peșterii (care nu vorbea). Dacă ar fi luat aminte la mormăitul ursuz, cei doi oameni și-ar fi dat seama că este prevestitor pentru starea pe care nu o știau - moartea care-i ocolise în rai. Nici emoția pericolului nu o cunoșteau, dar, acum, acoperiți cu frunze de platan, deodată, se confruntau cu vibrarea negativă a tot ceea ce pacea din Eden le ascundea. O labă de urs le-a trecut amenințătoare prin fața ochilor... Chipurile, instant, le-au pălit, în trup, răsărise o senzație nouă, a fricii de inamic. Adam i-a pus gând rău ursului, care nu mai zărise niciodată siluete umane și nările-i mari, cât o ușă de la rai, nu adulmecaseră lut însuflețit. Prin urmare, nu-i băgase în seamă. Inspirat de aducerea-aminte a lui Cupidon stând sub măr, în paradis și ghicind cu săgeata inima oricui îi trecea prin apropiere, Adam a pregătit un arc dintr-o nuia de corn și din pielea aspră a unui bivol, ucis de urs, pentru hrană - relicvele vânătorii deja se regăseau acolo, prin voia sorții. Dintre zei, Cupidon fusese uitat pe afară, scos din istorie, ca din oală, de către Dumnezeu; ceilalți, în frunte cu Zeus, stăpânitorul, cândva, al fulgerului, stăteau împietriți în Iliada lui Homer, cartea de căpătâi a celor care impuseseră noua ordine religioasă. Câteodată, Cupidon, copilul fără minte, îl mai țintea și pe Dumnezeu cu amor, pentru cosmos și chiar pentru om, creația Lui centrală. Astfel, Dumnezeu își îmbogățea inima cu nestinsă iubire și, dintr-o rămășiță de simpatie, îl salva pe zeul minor de la năruire. (Va urma)