O, Adame! striga din pom 
glasul lui Dumnezeu,
golul pe care l-ai lăsat în rai, 
l-am înfundat cu o bucată 
de stambă,
însă fără eficiență,
fiindcă vuietul lumii de jos 
a suflat-o imediat.

Odată cu izgonirea ta,
mai mulți sori s-au dislocat 
din locul lor din cosmos
și a trebuit, din nou, 
prin logos, materia să o repar. 

Am șters mucegaiul din cer. 

Inițial, 
peste gol, 
am fixat oglinzi,
însă,
de câte ori treceam,
în fugă, pe acolo, 
Mă întrezăream pe Mine
și Mie-Mi
Eu, 
Cel fără de cauză apărut, 
Îmi păream zămislit 
după chipul și asemănarea ta, 
Adam! 
Dintr-o mare părere de rău pentru tine, 
inversasem rolurile, 
în viziunea Mea, 
iată unde Mă adusese gestul tău
necugetat, 
acela de a fi dat crezare unei vietăți fatale!

Dacă ar fi rămas golul în rai, 
s-ar fi văzut negura din sufletul Meu.
Toți eonii ar fi alergat la Mine -
așa este natura lor: să vindece! -,
pentru a depune, ca pe un foc, 
energia lor, peste rana Mea
și de unde, pe viitor, să mai aibă ei, 
adjuvanții Mei, 
putere să țină creația,
 sub veghe? 


(Va urma)