Ca oricărui om, mi se întâmplă, uneori, să mă trezesc la ore neregulate, iar dacă telefonul îmi indică, să spunem, 4,30 și realizez că nu voi mai avea somn, în urma unor senzații antagoniste, de oboseală și angoasă, dau drumul televizorului, pe unul dintre programele cu acțiune dramatizată, în speranța de a mai câștiga, pe parcurs, ceva timp de somn, de la vizionarea postului predeterminat; adopt această rutină, în special când sunt liber în acea zi sau încep mai târziu, pentru că, în rest, prefer să stau cu ochii închiși și las vremea să palpite în cosmos, fără a mă înscrie în vitalitatea ei, cu vreo faptă (chiar de simplă vizionare). Pentru a mă înviora pe deplin, mă duc la duș, acolo unde mă gândesc la greutatea de a fi bătrân (pentru cei care sunt) – am astfel de idei sub jetul de apă caldă – , greutate care-i împiedică să aibă euforia împrospătării sub para de metal a dușului, pară de la care apa curge precum la Niagara.

Oricât am încercat, niciodată nu am identificat motivul pentru care, în timpul băii, îmi vin refrene în minte, precum: Dar-ar naiba-n tine, dragoste!, pe care îl și fredonez încet, fără tracul pe care-l am, dacă ar fi să-l cânt în fața oricui, chiar a unui manechin neînsuflețit…

(Va urma)

Sunt unele vești, care, distrugând frământarea de moment (pe un motiv sau altul), cad ca un trăsnet asupra ta și nu mai știi încotro s-o apuci: să alergi, pământul, dintr-un gogoloi, a devenit atât de mare, încât îți pare rău de regresul tehnologic prezent, care nu a pus, la dispoziția fiecărui om, o rachetă să zboare acolo unde poate ajuta, să stai – simți cum te sufoci și nu înduri chinul care te năruiește… Pentru a-ți mai reveni un pic, te gândești, în mod paradoxal, la ce ar fi mai rău, un fel de înfruntare a situației, și, din acel străfund al problemei, îți faci planuri mai senine, care să te ajute să mai contezi tu pentru tine însuți, să nu constați, încă o dată, că, dintre viețuitoare, omului îi este cel mai greu pe planetă, supus firii și destinului care face și desface.

Ieri, pe un astfel de fond, m-am simțit fără nicio putere, fără niciun Dumnezeu, deși, când sunt căzut, spun în minte, repetitiv, rugăciunea Tatăl nostru, pentru a nu lăsa gândurile negre să tot vină în valuri peste mine. Dar cineva este acolo sus, te extrage supliciului prin fire nevăzute, prin îndreptări ale lucrurilor și te mustră conștiința, poate, de a nu mai fi ținut măcar un post sau de a fi fost părtașul unui clinci nesăbuit care nu ar fi trebuit să aibă loc în existența ta.

Oboseala (contextuală) din orice periplu te împiedică a fi capră de munte, deși ai dori să țopăi printre stânci ori văi (mângâiate de izvoare blânde). În timp, nu amintirea oboselii rămâne, ci peisajul. Stoarcerea de energie nu devine imagine, nu o mai resimți, dispare în clipa trăită, dovadă a perenității spiritului, față de limitele corpului…

Bucuria însăși a corpului, angajat în a se trăi, este condiționată de cum îți este sufletul, chiar dacă, în jur, detalii de paradis se învârt ca luminile de pe globul de sticlă din vechile discoteci (pe care nu le-am frecventat, din fericire și pentru care discoteci aveam oroare).

În drum, ca pe Golgota, pe dreapta, zăresc o rulotă cu mâncare rapidă. Nici nu mi-e foame, nici nu aș spune că nu-mi este. Pentru a-mi inhiba senzația de foame – pe care o consider între cele mai împovărătoare senzații și de evitat – , merg să-mi iau, cred, un hot dog, pentru că, pe întregul drum, am retrăit incursiunile din străinătate, când, din repezeala cursei, luam o cafea ori câte un sandvici.

În spatele vânzătoarei, corpolentă, dar blândă și cu ochi albaștri, se rumeneau, la rotisor, mai mulți pui – pe care mi-i imaginez cum trebuie să fi zburătăcit anterior. Până să mă decid, fiindcă nu mai contează foamea omului față de viața pierdută a unor păsări – sau da, contează – , îmi povestește cum a vândut un apartament dintr-un oraș de munte, pentru a-și achiziționa o casă în acest sat, cu flori și miere la porți și cum, de la vale înspre deal, oamenii sunt din ce în ce mai răi etc. În gând, glumesc: înspre deal, înspre cer, te-ai fi așteptat să fie mai aproape de Dumnezeu, dar… Doi muncitori, care luaseră loc la o masă, își exprimă nerăbdarea prin vorbe specifice, însă femeia, păstrându-și calmul, le atrage atenția asupra ordinii, că au venit, ulterior mie etc. Intervenția mă obligă să comand ceva, plus că ajut un om care dezvoltă o afacere, precum poate. Când îmi pregătește pachetul, o întreb dacă nu a pus mai mult decât era comanda: „E din partea casei!”.

(Va urma)

Dorul a ancorat în mine.

Catargul lui doborâse stele

una câte una în uimire.

Aș vrea să te am ca o articulație, iubito,

din os în os, să nu mă doară clipe

când se sting în golul nemilos.

La ora 10.00, aveam o ședință la o Asociație, din al cărei comitet de conducere fac parte.

Plec la ora zece fără un sfert de la instituția la care sunt angajat, după ce las o bună cunoștință în sala de bibliotecă, pentru a-și regăsi textul publicat, într-o revistă.

În scurt timp, ajung la destinație, dar nu am unde parca, după cum am și presupus. Am văzut, din mersul mașinii, un spațiu liber, dar, acolo, un ins voluminos, cât un camion, „se parcase” pe sine. Am mers mai departe, crezând că, totuși, voi găsi eu un loc… Am nimerit pe o stradă îngustă, cu mașini staționate pe ambele părți. Am dat dovadă de măiestrie în șofat: la milimetru, am evitat oglinzile laterale. Strada este cu sens unic. Nu am altceva de făcut, decât să repet traseul, dar nu, fiindcă au răsărit semnele de Accesul interzis! pe te miri unde și ajung dincolo de centru, care, la ora aceasta, trecută de zece, este aglomerat. Întorc, tot din măiestrie, la prima linie întreruptă.

Din nou, în preajma destinației… Încerc varianta altei străduțe, însă, în spate, se nimerește un taxi: de unde va fi apărut, habar nu am! Opresc mașina și-l las să treacă, dar, cât am mers cu taxi după mine, m-am depărtat iar de acea biată destinație. Mai fac un ocol…

Când, în sfârșit, o apuc pe strada căutată, îmi crește inima de bucurie, mai mult, îmi iau inima în dinți și trag mașina pe trotuar, în dreptul unei case vechi, a cărei vedere îmi abate gândurile de la prezent, la trecutul tihnit al orașului – despre care am citit și nu l-am trăit.

(Va urma)

La ora 8,00, merg într-o benzinărie, pentru a umfla roțile mașinii, benzinărie care nu-mi este în cale, dar la care, periodic, amicul BAD trage, ca în propria-i curte – și îmi spun că știe el de ce. Îi imit obiceiul: parchez relaxat, desfac fiecare căpăcel în parte și iau, plin de încredere, manometrul dintr-un fel de cui întortocheat; îmi pun și ochelarii, pentru a citi numerele de pe ecran, dar manometrul nu are geam. Intru în benzinărie și întreb dacă, totuși, aparatul îmi va indica obiectiv presiunea din pneuri: „Mai bine vă duceți la altă benzinărie, care este mai încolo” – îmi recomandă lucrătorul. „Ați anunțat că manometrul are geamul spart?”. „Este a doua oară, într-o săptămână, când a fost reparat! Dau clienții cu el de pământ”. „Și voi unde sunteți?” – remarc supărat.

La a doua benzinărie, deschid geamul lângă lucrător: „Vreau să umflu roțile!”. „Nu funcționează. Duceți-vă mai în față, acolo unde se văd cauciucurile acelea” – îmi arată direcția. Prin ochiurile unui gard de sârmă, zăresc stivele.

Nu pot intra în curtea vulcanizării, pentru că un șofer și-a parcat Dacia anapoda. Cobor să-i cer să-și dea mașina mai spre dreapta…

După ce angajatul verifică presiunea în pneuri, îi adresez fireasca întrebare: „Cât costă?”. „Cât vrei tu!”. Un asemenea răspuns, indiferent unde-l primesc, mă induce unui stres de care nu am nevoie, fiindcă nu mă pricep. Iau niște bani schimbați, de câte un leu, și-i înmânez. Probabil este mulțumit, datorită reacției: „Bei o cafea?”. Cum aud deseori: „Cafea scurtă sau lungă?”, îmi aduc aminte secvența din Germania; mă pregătisem pentru meniul „Cafea lungă” și luasem paharul cel mai mare, care abia avea loc sub robinetul tonomatului. Când sunetul a anunțat finalul „operațiunii”, nivelul cafelei, pe care-l selectasem prin buton, abia acoperea fundul paharului. Dar dacă optam pentru „Cafea scurtă”?

(Va urma)

Deși este marcat de simboluri masonice, totuși, în castelul „Iulia Hasdeu”, există o bisericuță, la care slujea un preot ortodox, plătit de savant – care, de asemenea, a comandat, la Paris, o statuie reprezentându-l pe Cristos în mărime naturală – statuie pe care am văzut-o.

Am întrebat-o, cândva, pe Jenica Tabacu dacă a sesizat ceva paranormal: „Apar, uneori, câteva sfere luminoase care se plimbă prin castel” – mi-a răspuns, dar nu a dezvoltat subiectul, fiind preocupată de buna desfășurare a activității – era pretențioasă, atentă și laborioasă.

Atunci, de moment, nu mi-am dat seama că ar ști mai multe și nu mi le-ar dezvălui, dar, după ce am aflat despre gestul ei sinucigaș, chiar în noaptea de Crăciun, am revăzut altfel discuțiile, părându-mi, retroactiv, interesată să nu fie auzită sau ca nu cumva să-mi dea mai multe de înțeles, în orice caz, stăpânea mai multe mistere.

Datorită pasiunii Iuliei Hasdeu pentru muzică, Jenica avea totdeauna invitat un pianist, care, în timp ce lumea vizita castelul, executa melodii ambientale, cu efect liniștitor.

(Va urma)

După ce și-a pierdut fiica, pe Iulia, care a suferit de tuberculoză, boală incurabilă pe atunci, B. P. Hasdeu a considerat spiritismul drept una dintre modalitățile de comunicare potrivite în context. Astfel, a ajuns la forma castelului – așa cum o cunoaștem astăzi – , în urma unei revelații pe care bătrânul savant ar fi avut-o, în sforțările perpetui de amăgire.

La Câmpina, s-au desfășurat mai multe ședințe de spiritism, sub conducerea tatălui îndurerat. Un student, cu abilități extrasenzoriale, care nu avea cunoștințe în domeniul muzical, a perceput, în transă, de la spiritul Iuliei Hasdeu, partitura unei melodii, transmisă în limba franceză, limbă, de asemenea, necunoscută celui care trebuia să intre în conexiune cu spiritul invocat al fetei. Melodia se regăsește transcrisă pe o bucată dreptunghiulară de marmură neagră – notele (muzicale) sunt marcate cu auriu.

Ședințele aveau loc într-o cameră mică, triunghiulară, cu scăunele (tot triunghiulare); camera era prevăzută cu o fantă, prin care, în cadrul altei ședințe, și-a făcut apariția un nor alb etc., imagine reținută pe pelicula fotografică a aparatului pe care cercul de spiritism de la Câmpina îl deținea.

Se spune că atât de puternic era spiritul Iuliei Hasdeu, încât, la începutul secolului trecut, toate ședințele de spiritism se deschideau prin invocarea ei, a Iuliei Hasdeu.

La un asemenea castel, asupra căruia, de-a lungul timpului, s-au concentrat diverse energii, castel evaluat, acum vreo douăzeci de ani, la peste două milioane de euro, organiza Jenica Tabacu manifestările de tip cultural, Zilele Iuliilor.

(Va urma)

Într-una dintre odăile castelului de la Câmpina, există o fotografie, înrămată atractiv, pe care familia Hasdeu a făcut-o, pe când Iulia studia la Sorbona. Între părinți, zâmbește Iulia, care, în momentul expunerii, purta o bască. Peisajul de confluență, toamnă – iarnă, în care membrii celebrei familii se regăseau atunci, este înveselit de culoarea roșie a băștii. La acea vreme, deși nu se puteau efectua fotografii color, totuși, la cerința clientului, unele detalii erau vopsite manual.

Ce discuții senine vor fi purtat ei pe marginea pozei! Poate Iulia a și cântat, veselă. La ce se vor fi gândit? Dacă momentul nu ar fi fost imortalizat, nu am fi avut nicio imagine din viața firească a tinerei (pe care ne-o imaginam stând numai cu ochii în carte).

Ce viitor avea în față această domnișoară minunată!

Pe cât de fericiți erau acei părinți, pe atât de triști aveau să devină, în scurt timp. Vestea îmbolnăvirii fiicei le-a smuls din piept pofta de viață, iar mintea savantului a coborât de la culmea științei, la întrebări, specifice disperării: va mai putea comunica, în vreun fel, cu Iulia?.

B. P. Hasdeu este al doilea scriitor savant din literatura română – după Dimitrie Cantemir și înaintea lui Mircea Eliade.

Prof. George Firănescu deținea un exemplar din Etymologicum Magnum Romaniae* (1887-1898), exemplar pe care l-a luat din bibliotecă și mi l-a arătat, într-o zi de toamnă, a anului 1986. Cu vocea lui plăcută, mi-a citit câteva dintre explicațiile aduse de savant asupra literei „a” – originea cuvintelor care încorporează litera etc. – și încerca să-mi explice de ce este imposibil de finalizat un asemenea demers filologic.

În timp ce lectura, îmi părea că toată istoria poporului trece pe dinaintea ochilor, de la primele comunități, până la războinicii de la Posada, cățărați pe stânci…

După această scurtă incursiune în opera savantului, mi-a vorbit despre cartea Sic cogito, scrisă de Hasdeu în urma tragediei – pierderea fiicei – , cum oamenii îl socoteau nebun, pentru că el, savantul unic, afirma că a avut niște viziuni ale posibilității de a comunica, dincolo de moarte, cu spiritul Iuliei.

În sufletul meu, se amestecau tristețea și indignarea, fiindcă nu-l puteam vedea pe Hasdeu în declin.

(Va urma)

*„Etymologicum Magnum Romaniae (1887-1898) a fost începutul unui amplu dicționar enciclopedic al limbii române, dar, din cauza dimensiunii monumentale a proiectului, a ajuns până la definiția cuvântului bărbat. Operă monumentală, dicționarul are în vedere nu numai limba literară de la acea dată, ci mai cu seamă limba vorbită și limba veche și de aceea a și fost subintitulat: dicționarul limbii istorice și poporane. Conceput pe un plan prea vast, acest dicționar s-a oprit când de-abia începuse și nimeni nu l-a continuat, căci Academia a stabilit alte norme pentru noul dicționar. Hasdeu voia să facă din fiecare cuvânt o monografie. La fiecare articol de dicționar redă forma cea mai răspândită și formele dialectice vechi și noi; – diferitele însemnări ale cuvântului, cu exemple; – derivarea cuvântului. Autorul a avut în vedere răspunsurile la un chestionar trimis preoților și învățătorilor ca să poată ști cum se pronunță sunetele în diferite ținuturi, care sunt formele, care sunt numirile date diferitelor obiecte, care sunt deosebitele credințe ale poporului. În cele 4 volume pe care le-a publicat n-a ajuns decât până la cuvântul bărbat.
În aceste lucrări filologice, el a lansat teoria „circulației cuvintelor”, prin care a demonstrat că fizionomia unei limbi nu este dată de inventarul unităților lexicale, ci de folosirea lor, de frecvența acestora.

Alături cu aceste opere istorice și filologie, se situează revista Columna lui Traian (1870-1877), cea mai bună revistă filologică din România, în care a pus, prin studiile sale, baza științei etno-psihologice în România.

Ultimii ani ai vieții, i-a consacrat Hasdeu altor preocupări: acum a scris articole și poezii filozofice, multe satire literare (Sarcasm și ideal 1897), și, de la moartea fiicei sale, Iulia, s-a dedicat cu totul cercetărilor asupra spiritismului (Sic cogito, 1892). Spirit cu o cultură vastă, cu o vioiciune rară, Hasdeu are adesea sclipiri geniale în combinarea detaliilor pentru a închega teorii istorice sau filologice spre dezlegarea problemelor celor mai grele și mai obscure. Din nenorocire, el nu a urmărit vreme îndelungată studiul unei chestiuni pentru a da o operă desăvârșită, ci a trecut în cursul vieții, prea de multe ori, de la o serie de preocupări la altele, încât cele mai de frunte din operele lui rămân neterminate”.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Bogdan_Petriceicu_Hasdeu