Până acum, 
nu am învățat limba păsărilor, 
deși, în copilărie, 
pentru a scăpa de bătăile promise de mama,
pentru vreo prostie a vremii, 
pe care o voi fi făcut, 
încercam să vorbesc, într-un fel, curcanilor, 
ca să mă tolereze în lumea lor și, mai mult, 
să-mi acorde, spre deghizare, 
pene și mărgele, 
ca în povestea sadoveniană, 
despre pițigoi. 

Aș fi fost cel mai mare dintre curcani,
dețineam tehnici de luptă
și, dacă le-aș fi aplicat, 
le-aș fi importat în regnul lor,
iar curcanii ar fi trăit războaie interne...

Când m-au văzut că deschid poarta 
de la țarc, 
m-au respins,
opunându-mi pieptul lor înfoiat, 
mărgelele în șiruri 
li s-au înroșit ca fierul topit, 
mult zgomot în ogradă s-a iscat, 
mama, desigur, s-a alarmat
și la mine, 
pui de curcă plouat, 
în fugă a venit, zâmbind...
În brațe, m-a luat.