În desele conversații, prof. George Firănescu (ale cărui haine miroseau a detergent de calitate) amintea despre lucrarea dumnealui de doctorat, consacrată operei și vieții lui Dionisie Eclesiarhul. În Dicționarul literaturii române, figura, într-o notă de subsol, cu titlul acelei lucrări, după cum mi-a și arătat.

După 1991, am întâlnit-o pe fiica dumnealui: „Ați publicat lucrarea de doctorat a domnului profesor?”. „Nu. După ce tata a murit, mi-a cerut-o un profesor de la Colegiu. I-am înmânat-o, cu toată încrederea, dar, între timp, acel profesor s-a dus și el în lumea celor drepți și nu mai știu nimic despre teză, unde sau dacă mai e”.

Informația mi s-a părut incredibilă și m-a dat peste cap. Pe de o parte, detestam lejeritatea cu care fiica, de altfel, o doamnă distinsă, a tratat manuscrisul, iar, pe de altă parte, nu deslușeam intenția celui care a pretins că vrea să-l citească. Între altele, deși nu mă privea, m-a nedumerit și faptul că doamna a vândut casa; îl compătisem atât de mult pe prof. George Firănescu, în acele momente, când se temea că trebuie să evacueze casa, intrată într-un plan nou de urbanizare, plan care prevedea construcția unei șine de tramvai (între centrul orașului și Parc), pe strada Matei Millo: „Nu știu unde să duc atâtea cărți și nici pianul, dar ce să fac?” – mi se confesa. Din locul în care eu stăteam în cameră, notându-mi atent ceea ce mi se dicta, întrezăream o carte mare (cât o memorie de elefant), pe-al cărei cotor puteam citi: Tudor Arghezi – Poezii.

Prin urmare, nici acel mic paradis terestru nu mai exista, precum nici strălucirea unui spirit, răsfrântă într-o teză de doctorat. Ce rămâne după un om? Amintirea!

La sugestia cuiva, l-am solicitat, în anul 1986, pe George Firănescu, profesor pensionar, să mă pregătească pentru olimpiada de limba română.

Om cu față plăcută, blând și energic, mi-a arătat casa (nu înainte de a-mi preciza că vila, din aceeași curte, i-a fost luată de către comuniști și dată Bisericii adventiste): într-una dintre camere, cea de la stradă, se găseau un pian și o bibliotecă mare. La pian, cânta fiica lui (mi-a spus), de la care avea un nepot, pe Ștefănel, în vârstă (atunci) de trei ani.

În loc de două ore, prof. Firănescu mă ținea de la patru în sus. Eseurile erau kilometrice, precum și discuțiile. Mi-a făcut, deseori, cafea.

„În facultate, l-am avut profesor pe N. Iorga: era cât ușa de înalt și vorbea rârâit. Când întârzia la cursuri, se scuza: Am fost să-l sfătuiesc pe rege. Nu prea ne dădeam noi seama ce înseamnă. Am fost și pe front. Prima reacție, când am văzut atâția morți și intestine răvășite, a fost de greață. Nu voi uita niciodată: când am primit ordin să ne retragem din Basarabia, lumea ne ruga în genunchi să rămânem”.

Una dintre problemele care-l frământau era aceea a morții: „Cine știe ce o mai fi dincolo sau dacă o fi ceva, dar în Miorița, se spune că e. Vom vedea când ne ducem”.

L-am reîntâlnit în 1991, în parcul din fața Teatrului Național și mi-a reproșat că l-am uitat. La o săptămână, am decis să-l vizitez, dar am avut ideea de a-l suna înainte: „Tata nu mai e!” – mi-a răspuns fiica dumnealui.

În revista „Scrisul Românesc”, probabil acum zece ani, profesorul Florea Firan a scris, între altele: „George Firănescu a fost studentul preferat al lui N. Iorga”. Am apreciat, în sinea mea, modestia domnului profesor George Firănescu, fiind atât de mândru că l-am cunoscut. De atâtea ori mi-a vorbit despre N. Iorga, dar niciodată nu a atras atenția asupra considerației de care se bucurase, din partea marelui cărturar.

Petre Ciobanu locuia la etajul al IV-lea. M-a întâmpinat o doamnă, ceva mai tânără, care, se pare, îl îngrijea. Nu mi-a prezentat-o; se învârtea și ea pe acolo, parcă trăgea cu urechea.

Am luat loc în fotoliu, pornind dispozitivul MP 3 și l-am înregistrat pe interlocutor, fiindcă am presupus că nu voi mai avea ocazia.

Cult și consecvent propriilor opinii, totuși Petre Ciobanu, suferind de o boală incurabilă, nu se putea lăsa de fumat: „Banii pe un singur pachet de țigări mi-ar fi suficienți să iau un meniu al zilei la restaurant” – îmi spunea, în timp ce fumul de țigară se înălța, prevestitor, drept cruce a chinului său.

După o vreme, ne-am retras în altă cameră: mi-a înșirat, dinainte-mi, mai multe cărți rare. „Am, aici, Istoria lui Călinescu, tipărită, la Roma, pe foaie de țigară, de Victor Frunză – ți-o dau cu 300 de lei”. Nu aveam bani la mine. A rămas, pentru data viitoare.

La un interval de o săptămână, am aflat că Petre Ciobanu a murit. I-am mărturisit cuiva despre intenția mea de a fi achiziționat exemplarul acela de carte și, poate, mă înțeleg cu femeia care l-a îngrijit pe Petre: „Sigur femeia a vândut tot” – a fost replica tăioasă, a amicului nostru comun.

Astfel, și-a scris ultima filă a vieții Petre Ciobanu, în viziunea mea: cu privire dârză, suflet bun și pasionat de cultură, s-a dus, tăcut, în mormânt, dar el, oricum, se îngropase, de viu, într-o vină cumplită, față de o doamnă pe care o iubise mult. Nu știu în ce măsură spera la viața veșnică, pentru că nu l-am auzit niciodată vorbind despre Dumnezeu.

P.S.

Despre una dintre cărțile lui Petre Ciobanu, Minotaurul și floarea de crin, am scris o cronică, în anul 2012 sau 2013.

În perioada elaborării tezei, l-am întâlnit pe criticul Petre Ciobanu:

„Am mai multe reviste vechi și alte materiale interesante, pe care nu le pot lua cu mine în mormânt, iar tu ești cel mai în măsură a le dobândi” – mi-a spus, la o cafea, în cartier. Îmi adusese trei plase de periodice, dintre care cel mai vechi era din anul 1867. Mi-a sugerat să-i facem o vizită lui T. N., distins eminescolog, care locuia în apropiere.

T. N. ne aștepta, în grădina blocului. Era vară. După turul grădinii, prevăzută cu un bazin artificial, în care se refugia o broască țestoasă, ne-am așezat pe o bancă, sub bolta de viță-de-vie, purtând discuții literare. Un pui de cioară sărea printre noi – mie mi-a aterizat pe mâna stângă, atras de strălucirea ceasului.

„L-am găsit și l-am îngrijit ca pe un copil” – ne-a explicat T. N., despre pui, după care și-a continuat conversația: „Au scos din biblioteca județeană mobilierul vechi. Am zărit, în curte, jilțul lui Macedonski și l-am luat acasă. Haideți să vi-l arăt!”. În sufrageria apartamentului, jilțul, împins sub masă, nu era atât de mare, precum mă așteptam, dimpotrivă, mi s-a părut a fi sub dimensiunile unui fotoliu obișnuit.

T. N. revenise, de curând, din Republica Moldova:

„M-au ospătat ca pe rege. Acolo, sunt douăsprezece feluri de mâncare, la o masă”.

Vizita nu a fost de durată. La plecare, T. N. mi-a oferit câteva dintre volumele lui, cu autograf.

Soarele zilei respective lucește în amintirea mea.

P.S.

Știam despre jilț, de la prof. George Firănescu, dar nu aș fi bănuit niciodată că mai există:

În ședințele de cenaclu ale revistei „Literatorul”, Al. Macedonski obișnuia să-și etaleze importanța, precum un aristocrat: Trona ședința din centrul sălii, tolănit în acest jilț, de unde, cu privirea-i ascuțită, observa pe fiecare pretendent la titlul de poet. Lui George Bacovia, care a citit, la cenaclu, poezia Plumb, i-a dedicat această epigramă:

„Poete scump, porți mândre flori de laur,

Căci, singur, până astăzi,

Din plumb făcut-ai aur”.

2009, toamnă, zi de marți, plouă intens. Mă îndrept către Academia Română; în incintă, îmi vine gândul că, pe aici, între alții, au pășit Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Ion Ghica. Mă simt în largul meu.

În jur de ora zece, își face apariția Eugen Simion:

„Ion Barbu a declarat: Poezia lui Tudor Arghezi este lipsită de idei. Vă rog să comentați în scris. Aveți o oră la dispoziție”.

După ce a trecut ora, am predat lucrările și am așteptat rezultatele.

Se întrunește comisia, alcătuită din oameni de carte. Mă așez în fața lor și dau să-mi încep expunerea. Din stânga, văd o mână ridicată:

„Permiteți-mi să intervin!”. Profesorul (care-mi coordonează teza) mă prezintă. Toți ochii, îndreptați asupra profesorului, se întorc, lent, înspre mine, pe măsură ce amănuntele identității mele spirituale se aud clar în aulă.

„Acesta sunt eu – îmi spun. Cât de mult contează în Academie cine sunt!”.

După expunere, mi se adresează un domn cu păr alb:

„Veniți puțin! Vreau să vă arăt calificativul meu”. Mă uit în carnețelul domnului, căutându-mi numele. Calificativul este maxim. „Se vede că aveți mână!”, concluzionează.

În aceeași săptămână, am primit premiul „Marin Sorescu” pentru volumul de lirică Vis visus sau Forța visului. (Când e să-ți iasă ceva, îți iese – a fost concluzia la care am ajuns, la acel sfârșit de săptămână).

Greul de abia atunci avea să înceapă. Nimeni nu m-a ajutat cu nimic, nici măcar cu o frază, deși, într-o perioadă, nu mai aveam nicio resursă de inspirație și nicio putere de a-mi continua teza, pentru că îmi pierdusem și tatăl, în mod cu totul neașteptat. Dar, așa cum susțin, cărțile au destinul lor, separat de al autorului.

P.S.

Câțiva dintre colegi m-au întrebat ce impresie am avut în Academie.

„Era liniște desăvârșită”. În acel moment, se auzea, destul de strident, de pe coridor, mersul pe tocuri al unei tinere.

Înainte de a o fi părăsit, Mona Conrad mi-a expediat o scrisoare electronică:

Dragă Virgil Crânguleanu,

Îmi este din ce în ce mai greu să-ți vorbesc. Despre orice. Dar am s-o fac, pentru că ești vinovat de ceea ce mi se întâmplă mie acum, chiar nu am cui să-i spun cauzele agitației mele.
Am comis o greșeală, aceasta este concluzia la care am ajuns în ultimul timp. Eu singură mi-am creat chinul acesta, având încredere în tine. Nici nu îmi mai amintesc ce m-a făcut să am încredere că vei fi alături de mine și că îmi vei da măcar o mică parte din ceea ce am nevoie… Starea pe care mi-ai creat-o nu mă mai lasă să văd nimic bun în ce trăiesc. Și știi ce simt din partea ta? Mă gândesc că, poate, nici nu iți mai dorești să mă vezi și eu te stresez atât… Am impresia că vorbesc singură, nu îmi dai niciodată vreun răspuns, exact aceasta am simțit săptămâna trecută… Vorbeam singură…
Iar motivația din acea zi… Mi-e greu să cred că are vreo legătură cu un om care iubește… Că faci economie? Mi-ai arătat „foarte frumos” cât de mult îți dorești să fii lângă mine! Exact așa am făcut și eu când am rămas aici pentru tine. Exact așa! Eu nu m-am mai gândit că aveam niște planuri…
Dacă ai cumva vreun răspuns, îl voi aștepta verbal… Măcar atât.

Cu drag,

Mona Conrad

În acea perioadă, raza de soare putea fi Mona Conrad, cu zece ani mai mică. La întâlnirea cu mine, alerga, animată de dragostea pe care mi-o purta, în mod sincer și deschis. Prezența ei îmi inspira perspective astrale; ca micul prinț, jinduiam după un loc propriu, în care, liberi de oricine, să fi zburdat ca iezii prin iarbă, răniți numai de colțurile stelelor din cale, fără vulnerare sufletească. Îmi aducea pâine coaptă în țest, pâine împunsă cu furculița și spoită cu suc de roșii. Preocupată să nu aibă celulită, Mona avea rețetele ei culinare, dar, într-o zi, m-a așteptat cu supă de pui, ca la restaurant. De cele mai multe ori, uitam să mâncăm, îmbrățișați pe canapea. Într-un moment, s-a temut și se verifica pe sine, fiindcă nu o mai sărutasem cu foc. Nu știa să-și explice, în niciun fel, reținerea mea, care, însă, nu era deloc veridică sau venea dintr-un motiv de conjunctură pueril, inextricabil, pe care mi-ar fi dificil să-l ilustrez aici.  

Cu păr lung și moale, brunetă și ghidușă, Mona avea stilul ei, asigurat de interesul pentru mondenități. Îmi interzicea să port telefonul mobil la piept, pentru că mă afectează: „Alergam, îmi exemplifica, prin cartier și-mi plasasem telefonul la șold. După jogging, am descoperit că telefonul deja îmi produsese o rană”. Îmi cerea să o iert că este „mâțâită, dar ador să mă răsfăț cu tine”.

Într-o seară de primăvară, am făcut o plimbare cu mașina, în marginea orașului. În timp ce ploaia izbea în parbriz ca degetele în clape, creând o impresie de liniște și de intimitate, vorbele Monei se auzeau clar: „Când eram mai mică, tata m-a luat pe bicicletă, pe portbagaj. În galopul bicicletei, mi-am prins piciorul drept între spițe și mi-am sucit glezna… Am fost la spital!”.

Ei i-a trecut durerea… La spital, la modul figurat, aveam să ajung eu, nu pentru despărțire în sine, fiindcă decizia mi-a aparținut, ci pentru cele pe care aveam să le suport, încadrându-mă într-o nouă relație, spasmodică din cale afară.     

Când am cunoscut-o pe Ana, i-am prestabilit vârsta, din aparența ei fizică. Pe atunci, avea un serviciu de mai mare mobilitate. Inițial, nu am băgat-o în seamă, dar am insistat s-o plac, în antagonism cu sfaturile poetului latin, Publius Ovidius, din Remedia amoris, anume îi găseam atuuri, acolo unde erau defecte. Am crezut că voi deține controlul și am reușit un timp, până am avut nenorocita idee că, dacă tot are ceva ani în plus față de mine, este adecvat să mă prețuiască în mod unic, dar apucase a-mi povesti despre o aventură de răsunet cu un fost șef al ei, emigrat ulterior, al cărui nume se regăsește în sonoritatea atributului determinând cuvântul „aventură”, și am început să fiu măcinat de escapadele ei amoroase din trecutul de „acum vreo douăzeci de ani” (mi-a precizat Ana Gusti): individul, angajat al unei fabrici, o suna și se întâlneau, pentru amor, în „casa unui verișor” al acestuia.

Dar paharul a continuat să se umple. Într-o zi de primăvară, Ana mi-a spus că „vine după mine un militar” la o unitate, la care se afla detașată. Am aprofundat, fără să vreau, „vestea” și, după o vreme, am realizat că, într-un fel, chiar dacă nedecisiv, ceva legături au stabilit, pe care ea mi le-a confirmat, sub rezerva că „nici nu-i mai știu numele. Venea și mă îndemna să merg la un salon de coafură aparținând soției lui”. Acest ultim detaliu cumva mă liniștea, dar nu-mi ieșeau din cap alte secvențe, relatate tot de ea, anume că a primit avansuri de la alți militari, dintre cei care fumau în proximitatea camerei de gardă. Pentru că se adunaseră ceva tensiuni, Ana, mai târziu, nega existența propunerilor. Atunci, poate chiar de la episodul cu șeful, ar fi trebuit să pun punct relației care se închega, de pe o zi pe alta, în defavoarea mea: „Vine unul după tine? Rămâi cu el!”. Aveam încredere și nu i-am spus astfel de cuvinte, dar, privind retroactiv, ar fi fost necesar, pentru că, altfel, te pierzi ca fire: te duci în față orbește sau cu busola în mână, după un zenit fals.

Am aflat, cu tristețe, despre moartea fulgerătoare, a poetului Emilian Mirea.

L-am cunoscut în anul 1985, pe vremea când era student la Agronomie, iar eu, elev în clasa a IX-a. Venise, însoțit de Ion Buzera, la o ședință a cenaclului „Alexandru Macedonski”.

Cu mustăcioară și ochi blajini, Emilian Mirea era un personaj dickensian, cel puțin așa l-am perceput (atunci, în 1985, la cenaclu). La finalul ședinței, cu vocea lui mediană, a citit câteva poeme, dintre acelea care-i aduseseră un premiu. Din zestrea stihuitoare, un cuvânt părea a fi cheia: „marasm”, cuvânt pe care-l pronunța aparte.

L-am revăzut mult mai târziu, prin 2006 sau mai încoace. Emilian era profund afectat de experiența avută la o asociație: refuzase, susținea cu fervoare, să semneze niște acte ilicite, fapt care l-a pus în conflict cu persoana care direcționa respectiva grupare. Astfel, decât să se supună unor ordine inadecvate naturii lui cinstite, a preferat să părăsească asociația, dar fără a se fi dat bătut, întrucât, ambițios din fire, a intrat într-un circuit îndelungat al proceselor (pe care le-a câștigat, într-un final – așa am înțeles).

În anul 2017, am fost premiați de către Uniunea Scriitorilor, filiala Oltenia, pentru cărțile care ne apăruseră în anul precedent. Emilian chiar a stat lângă mine și-mi relata (ceea ce avea să afirme la microfon, când a intrat, efectiv, în posesia diplomei): „Acum douăzeci și cinci de ani, Marin Sorescu mi-a acordat un premiu. Sper ca, peste alți douăzeci și cinci de ani, să fiu premiat, încă o dată, de către Uniunea Scriitorilor”. Vorbele erau cu dublu sens, dar marcate, în substrat, de același marasm care i-a definit, într-un fel, destinul. Totuși, în acel moment solemn, avea încredere deplină că va apuca să trăiască măcar numărul de ani declarați.

Vita brevis, ars longa!

P.S.

De curând, am scris despre Ioan Anastasia, poet și om deosebit, care a lucrat la Arhivele Naționale. Din curiozitate, am navigat pe Google, să văd cine își mai amintește de Ion. Bineînțeles, singurul care-l evocase era jurnalistul Emilian Mirea (într-un articol recent).

Într-un an…

Mi-am sunat iubita, pe Ana Gusti, dusă cu serviciul (impropriu pregătirii ei), departe. Era ziua ei. La primul apel, mi-a deschis telefonul: „Bună!” a salutat pe cineva de lângă ea, se pare o femeie, și aparatul a rămas deschis, vreme de o oră, un minut și o secundă, coincidență fatală, care a sunat, în lăuntrul meu, ca un sfârșit de lume.

A stat, cu un prim client, mai bine de douăzeci de minute. După discuții convenționale, în final i-a adresat întrebarea: „Aveți post?”.

Deseori, se interesa: „Afară mai plouă?”. „De ce întrebi?”, s-a auzit vocea unei colege, „vrei să-l suni pe Radu?”.

Am rezistat…

Alt client bolborosea de zor, în timp ce ea, iubita mea, chicotea, ca în fața lui Charlie Chaplin: „Hai, că ești culmea!”, a încheiat dialogul spumos, nu înainte de a-l asigura, în același fel persuasiv, „Hai, că vorbim!”.

Am sunat-o, din nou, și mi-a închis în două secunde: „Sunt ocupată!”; în consecință, i-am expediat mesaje (SMS): „La mulți ani! Îți doresc să-ți găsești fericirea lângă acela cu care ai râs și i-ai spus că este culmea. Până și cu acel prim client, pe care nu-l cunoșteai, totuși ai stat în jur de un sfert de oră, iar, la final, ai ajuns să-l întrebi: Aveți post? Ce râset tâmp! Hai, că ești culmea! Ha! Ha! Ha! Hai, că vorbim! Lângă el să-ți petreci anii care ți-au mai rămas de trăit! Mulțumesc pentru respect!”.

Răspunsul perfid al Anei:

„Nu am vorbit așa ceva, nu aveam nici timp, nici cu cine, nici de ce”.

„Pe telefonul de serviciu, apelantul te întreba de Ariana (șefa ei, n.n.) și tu, cu glas mieros: Vă pot ajuta cu ceva? Da, glas mieros cu alții și chicot răsunător, iar cu mine, îți tot ninge și plouă”.

După schimbul acesta de mesaje, m-a trecut pe block list.

Atunci, pentru a evita umilința de a suna în van, am hotărât, imposibil să mai iubesc pe altcineva, să intru în mănăstire, departe de iureșul fățărniciei.