Calul

Prin anul 1990 și…

În târgul sătesc, am oprit mașina, într-un loc mai retras. Tata a coborât, animat de gândul de a-și cumpăra un cal. Nu am mers imediat, ci am mai stat în mașină, precum îmi era obiceiul, pentru a-mi aduna gândurile, pe o melodie care să-mi dea imbold să ies în vacarm.

Peste cinci minute, am deschis portiera, să iau urma tatei, să-l regăsesc deja discutând cu vreun negustor – acesta era momentul la care mă pricepeam, altfel, timiditatea înnăscută, de care încă nu scăpasem și mă ținea strâns în chingile ei și când trebuia și când nu, mă determina să fiu atent la vorbele lui și să fiu dezarmat în a mă înscrie și eu la cuvânt, la tocmeală, de vreo idee sau de un ton al formulării ei – totdeauna mi se părea că este ceva nepotrivit în tratative și ardeam în mine însumi, ca fitilul lămpii și nu mă puteam afișa, decât ulterior, când urcam amândoi în mașină. Atunci, îmi exprimam părerea, fiind numai noi doi, pentru că, în târg, ne-ar fi auzit alții și ne-am fi dat de gol – o asemenea povară purtam printre oameni, că era mai bine ca tata să fi spus „asta” decât orice pronunțase, anterior, în context…

După câțiva pași, am zărit un mânz atletic, vioi, cu pielea de un cafeniu strălucitor.

(Va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.