Ce rămâne din durere? Ea însăși rămâne!

Din durere, peste ani, rămâne imaginea momentelor consecutive evenimentului nefast care a produs-o. Astăzi, rememorând, nu văd dinaintea ochilor decât iconografia perioadei, nu prăbușirea sufletului în deznădejde sau teama care mă însoțea, la orice pas, ca nu cumva accidentul întâmplat tatei să se repete…

Mă revăd alergând pe lângă spital și așteptând SMURDUL, pentru a-l contempla pe tata, ale cărui clipe erau numărate – după cum eram puși în temă de către echipajul care-i acordase primul ajutor. În fața mea, era unchiul, fratele tatei, pe care, în șocul de care eram cuprins, l-am întrebat dacă voi putea trece peste suferință. Nu am reținut ce mi-a spus, dar nu mă simțeam deloc bine în veșmintele cuvintelor presupuse de întrebare, fiindcă nu trebuia să fiu eu în acel context – mulți prieteni mi-au mărturisit că nu le venea să creadă că mie mi s-a putut întâmpla una ca asta, precum nici mie nu-mi venea să accept modul acelei pierderi neremontabile și nu aveam încotro fugi – aceasta este limita noastră ca oameni să nu putem da viață de la noi acelora pe care-i iubim (și, poate, și altora aflați în pragul sfârșitului).

Cel mai nedrept fapt este să aștepți la ușa muribundului (nu-i un cuvânt potrivit pentru personalitatea tatei, un om fără teamă de nimic), să nu ai nicio putere să-l ajuți și să fii informat de către medici, că, până dimineața, viața i se va scurge din trup, că va supraviețui atâta vreme cât inima îi va rezista (însă nu mai mult până a doua zi). Obosit, m-am dus până la mașină, pentru ceva. Am închis ochii, pentru câteva momente. Somnul m-a prins subit. Am visat că pulsul tatei ajunsese la peste 200 de bătăi pe minut, m-am trezit speriat și am presupus că visul mi-a semnalat sfârșitul vieții tatălui meu scump.

Cu imaginea deplasărilor mele – eram un du-te-vino perpetuu – am rămas.

Sub imboldurile suferinței, ești ca butucul supus loviturilor securii și, dacă, undeva, în timp, intensitatea nu încetează, tu însuți mori, te îngropi de viu în faldurile tristeții și ale gândului că nu ai fi meritat să treci niciodată prin așa ceva.

(Va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.