Nu mai rețin decât două-trei momente, din acea dragoste scurtă și unică, pentru Laura Vameșu, o tânără blândă și atât de mândră de mine; niciodată, nu m-a întrebat de ce am părăsit-o pe neașteptate, fără a-i fi dat o explicație.

Când am realizat că numai duhul necurat m-a abătut de la fericirea în dragoste, m-am hotărât să intru în serviciul monahal, pentru catharsis. Din gâlceava mea cu duhul, am dedus că numai eu am fost de vină și nicidecum destinul.

Este necesar să slujesc în mânăstire, cu mai mult sârg, pentru că a-mi reaminti de Laura Vameșu este altă ispită, pe care trebuie să o înlătur din suflet.

Prin 1992…

Nicu plânge de mama focului. Totuși, se ferește de mine și iese din cameră, ca o zvârlugă. Nu înțeleg atitudinea:

„E supărat”, îmi spune Daniel.

„Ce a pățit?”.

„E supărat! Din aproape toată bursa, a cumpărat o pereche de blugi, pentru Georgeta. A doua zi, ea a venit la facultate cu blugii tăiați, la nivelul genunchilor, și Nicu a interpretat gestul drept argument de indiferență; plânge pe aici, toată ziua, că nu-l iubește”.

În acea vreme, exista moda blugilor cu franjuri.

Cred că era prima dată când îmi vizitam colegii, la cămin și dădeam peste un Nicu prăpăstios, plăpând ca păpădia în suflarea fetelor. Mereu avea nevoie să fie încurajat, că este cel mai grozav, numai pentru a o depăși, în atuuri fizice, configurate în imaginația lui, pe Gigi, iar Daniel îi dădea peste nas, de fiecare dată, în speranța de a-l coborî din balonul iluziilor deșarte.

Nicu, îndrăgostit, peste puteri, îi dăruia flori, în mod frecvent, Georgetei, o colegă, impasibilă, din mai multe motive, la avansurile lui inocente. Trandafirii din rondurile primăriei erau prada lui favorită. Într-o zi, prins când îi rupea, abia a scăpat de amendă.

Pentru „Romeo”, sentimentul de dragoste pe care-l nutrea era imens, îl proiecta în cer, departe de cele pământești, cu atât mai mult cu cât „Julieta” nu deținea un castel, ci un BMW SH (ale cărui frâne erau asigurate, nu de lichidul adecvat, ci de spirt).

Pe cât de mândru era de gesturile sale de curtoazie, pe care le sonoriza în diverse grupuri, pe atât de prudent, cu teamă să nu mai audă despre cele exagerate anterior, devenise, când a întâlnit-o pe Mariana; trecuse în alt rol, al omului sobru, departe de copilării meticuloase. Cam de un metru șaptezeci, cu părul pe spate, brunet și cu țigara mereu între degete, zâmbitor și dornic să fie încurajat că este atrăgător, Nicu se metamorfozase, ca entitățile, din opera lui Ovidiu, în stane de piatră sau ca Ion (din celebrul roman al lui Liviu Rebreanu), care, pentru a-și etala noua poziție socială, deprinsă prin înavuțire, „umbla cu pașii mai rari pe uliță”.

Dacă l-ai fi pus pe Nicu față în față cu sine, pe el, cel din goana după trandafirii din oraș, cu acela „potolit”, în umbra iubitei care-i acorda respect, el însusi, din condiția soțului care va fi devenit, se va fi roșit mai tare decât petalele glăsuind în van despre ceea ce numai lui i se părea fatal, dragostea aiurea pentru Georgeta („Gigi” – cum i se mai spunea).

Cei doi colegi ai mei, Nicu și Daniel, au locuit, o perioadă, la cămin. Într-o zi de vară, au urcat pe acoperișul blocului, acolo unde au regăsit două studente de la Medicină, care făceau plajă. Fiind brunet, Nicu nu era interesat de plajă – el urcase numai din curiozitate. Pus pe ghidușii, la coborâre, a închis capacul și a uitat de bietele fete, rămase în soare, fără nicio apărare.

După ore bune, și-a adus aminte și, cu spaimă în suflet, s-a îndreptat către scara de la acoperiș: vlăguite de efort și arse de soare, fetele l-au privit ca pe un salvator; ele strigaseră, între timp, după ajutor și forțaseră capacul, dar în zadar. Se nimerise și într-un interval în care, din întâmplare, nu vedeai nici țipenie de om, la ultimul etaj. Plecaseră toți, fie în oraș, fie acasă.

Fetele de atunci vor fi având, în prezent, în jur de cincizeci de ani: își vor fi menținut preocuparea de a se fi bronzat, fiindcă așa li se va fi părând lor că arată grozav, sau, pierdute în grijile cotidiene, nu le mai pasă de a ieși în față?

Nicu însuși, retras la sat, probabil va fi crezând că este incredibil ceea ce, odinioară, îi va fi trecut prin cap, mai ales că, de când îl va fi însoțind Mariana, de mina serioasă, pe care și-a luat-o, nu a mai scăpat.

Iarna anului 1992, probabil.

M-am hotărât să traduc, împreună cu Daniel Mocioi și Nicu Munteanu, colegii mei de grupă, din De Bello Gallico de Caius Iulius Caesar. Ei stăteau în gazdă, la etajul al IV-lea, într-un bloc experimental. În parcare, l-am revăzut pe domnul Petcu, fostul meu profesor de engleză din liceu. Scund de statură, cu fața ușor îmbujorată, cu păr alb (încă din tinerețe, din cauza unui necaz – a fost deținut politic), domnul Petcu era vecinul preferat al colegilor mei. Ipostaza de locatar al unui asemenea bloc m-a surprins, fiindcă mă gândeam că dumnealui, conform emfazei, trebuie să fi fost posesorul unei case mai de soi.

Sus, în apartament, ne-am adus, la un loc, dicționarele, textele pentru examen (scoase la xerox) și foi pe care să transcriem variantele.

Nicu trăgea cu ochiul la blocul vecin, în al cărui balcon, tot de la etajul al IV-lea, răsărise o domnișoară. Totuși, Daniel l-a scos din reverie, amintindu-i obiectivul, în cuvinte aspre, anume să profite de prezența mea și să nu piardă vremea gură-cască. Îndrăgostit perpetuu de o colegă de an care nu-i acorda atenție, Nicu mai juca și teatru: avea nevoie să fie zgâlțâit din țâțâni, să revină la realitate, ceea ce, într-un târziu, în decurs de un an – doi, i s-a și întâmplat, dar aceasta ar fi altă poveste.

Am tradus, ore în șir, cu mici pauze de Pepsi. L-am mai extras pe Nicu de pe balcon, acolo unde se retrăsese, pentru a-i face semn fetei din blocul de vizavi; îi mai trecuse prin cap să scoată casetofonul pe fereastră, să se înregistreze cu o poezie de dragoste. Daniel s-a mai răstit la el să se potolească.

Pentru a doua zi, stabilisem o oră de întâlnire, astfel încât să intrăm toți trei în facultate, cu lecțiile pregătite pentru examen etc. Zis și făcut. Însă, la ora fixată, ei nu mai apăreau: dădeau explicații pentru poezia care a răsunat în miez de noapte.

Din păcate, nu am mai tradus niciodată împreună cu ei niciun text, însă orele respective ne-au fost de ajuns: ne completaserăm, în acel exercițiu riguros, manierele de lucru asupra textului latinesc (prin observarea modalității de judecare și de aplicare a noțiunilor, de care dispunea fiecare dintre noi).

Prin 2000…

M-am întâlnit cu Ioan Anastasia la Arhivele Naționale. Eram nerăbdător să intru în posesia Antologiei.

„Anastasia este pseudonimul meu literar. Așa o chema pe bunica” – mi-a mărturisit Ion, cu vocea lui joasă. Stătea pe scaun, la birou, preocupat cu documentele din sarcina de serviciu. Cu păr des, frezat pe dreapta, cu ochi albaștri, expresivi, mi-a părut un om demn de încredere. Mi-a oferit volumul său de lirică, Istoria nebuniei, cu autograf.

Pe unul dintre pereții instituției, este reprodus, la scară maximală, tabloul Hora Unirii la Craiova. Ion s-a oprit, în timp ce mă conducea spre ieșire:

„În fiecare compoziție, Th. Aman obișnuia să se reprezinte și pe el. Uite-l, aici, în colțul din stânga al tabloului, este el”.

În viziunea mea, ori Ion ori Aman era totuna, la fel de bine și-ar fi avut locul pe pânză orice român, acesta fiind și mesajul profund al celebrei picturi: coeziunea vorbitorilor de limba română, sub același drapel.

Prin 199…

Soții (pe atunci) Claudia și Mihai Șoșa aveau drum prin fața blocului meu și mă vizitau deseori.

Citisem, într-un ziar, despre crearea unei Antologii de lirică. Îmi doream cu ardoare să fac parte din carte. Pe tema pretinsă de inițiator, aveam câteva poeme noi, scrise de mână, însă trebuia să le bat la mașină și nu aveam unde.

Claudia și Mihai, voioși precum le era felul, mă invită la ei, în cartierul învecinat, că ei dețin o mașină de scris etc.

La mașina lor de scris, care era un strămoș al calculatorului de astăzi, datorită capacității de memorare a unei suite de cuvinte, prospectată într-un ecran minor, am transcris poemele pe care, ulterior, posibil chiar în acea zi, le-am expediat, într-un plic, la adresa indicată. Ei înșiși erau atât de mulțumiți de ajutorul pe care mi l-au oferit, încât, privindu-i din afară, ai fi avut certitudinea că pentru ei s-au omorât atât de mult și nu pentru altul; erau plini de solicitudine: Claudia urmărea textul din spatele meu, să nu se strecoare vreo greșeală, iar Mihai se întinsese pe burtă, pregătit să declanșeze butonul care ar fi comandat imprimarea versurilor.

Claudia era aproape înăltuță, cu ochii negri și părul drept, exuberantă și atentă la ceea ce vorbește. Mihai, care-și ținea spatele drept (avea grijă a-și îndrepta noada), avea părul castaniu, legat în coadă și dădea impresia că vrea să epateze, dar acela era felul lui de a fi, care nu deranja. În plus, era săritor și priceput (repararea instalațiilor sanitare era hobby-ul lui).

Când mă mai vizitau, se interesau dacă Antologia pădurii a ieșit de sub tipar. Într-o iarnă, au urcat până la mine, la etajul al patrulea, cu patinele în picioare. Claudia era îmbrăcată într-un costum bicolor, roz și alb, de schi. Era îmbujorată în obraji.

„- Alunecă și peste porțiunile fără zăpadă!” – mi-a explicat Mihai despre patine. Întrebasem dacă nu riscă să se împiedice și să cadă, când, în viteză, dau peste pământ.

Dacă mi-ar fi spus cineva, în timp ce îmi pregăteam poemele, că, peste mai bine de douăzeci de ani, voi evoca momentul, mi s-ar fi părut fragment de s.f.: atât de depărtată era ziua de astăzi de cea de atunci, încât nu credeam că voi ajunge la ea, precum mă uit acum în trecut și mi se pare că, în străfundul acela de vreme, eu nu am existat și doar, pentru o secundă, visez că am fost.

P.S.

La câțiva ani distanță, a apărut și Antologia. Cred că era anul 2000. M-a sunat o voce destul de gravă: „Am fost incluși amândoi în aceeași lucrare și treceți pe la mine să vă dau două exemplare!”. Era Ioan Anastasia.

Prin 199…, am mers cu tata, la Topoloveni, să achiziționăm un tractor SH. Ne-am învârtit o zi prin acel parc de tractoare; ne-am hotărât asupra unuia, al cărui preț era de șapte milioane.

Am revenit acasă. Ne-am reluat calculele, iar suma ne-a părut enormă. I-am spus tatei despre Rădulescu, un fost coleg de generală, care trăia numai din împrumuturile din bănci, motivând că banii se vor devaloriza, deși, în conjunctură, faptul era incredibil. Dar Rădulescu a avut dreptate (după fiecare împrumut, se ruga pentru diminuarea monedei naționale). Dacă am fi luat tractorul atunci, într-un an de zile, acea sumă (colosală) nu ar mai fi însemnat nimic, ar fi echivalat, cred, cât un salariu bunicel.

L-am întrebat pe Rădulescu de unde-i parvin asemenea informații: „Am un unchi, funcționar la Banca Națională”. Astăzi, uitându-mă în spate, convingerea mea este că unchiul lui Rădulescu era mai mult decât un simplu funcționar, pentru că tot fostul meu coleg susținea, cu mult înainte, că Nicolae Ceaușescu va cădea…

Cam acestea erau apele în care ne scăldam, ulterior Revoluției. Oamenii cu putere de decizie și-au urmărit scopurile personale, îmbogățindu-se peste măsură. Când ne-am prins noi, de exemplu: să ne împumutăm la două bănci, în paralel, cu banii luați de la una să plătim rata sau dobânda la alta, era deja prea târziu, se introduseseră, în sfârșit, restricții: nu se mai făcea față tăvălugului. O cunoștință achitase un apartament într-un bloc nou, în centru, iar, în câțiva ani, prețul ajunsese atât de neînsemnat, încât dezvoltatorul le-a pretins dublul sumei (la data când plătise, blocul era în construcție). Bineînțeles, au urmat procese de durată… Ani tulburi!

P. S.

Nu l-am convins pe tata să ia tractorul (eu eram student). Omul la care ne gândisem să lucreze pe vehicul, ne aștepta la țară: dacă auzea un huruit de tractor, ieșea din curte să se uite de noi.

Prin 1995 sau 1996, directorul de atunci al editurii Cartea Românească mi-a cerut să traduc Remedia amoris de Publius Ovidius Naso, fapt pe care l-am îndeplinit cu avânt. După ce am tradus peste patru sute de versuri, dintre cele opt sute ale cărții, l-am reîntâlnit, pentru a i le arăta și a-mi primi banii, conform înțelegerii. Nu a spus nimic despre bani și, astfel, am încetat tălmăcirea, mai ales că aveam și alte demersuri profesionale de dus până la capăt.

Efortul m-a îmbogățit sufletește, datorită sfaturilor inedite, conferite de marele poet latin, precum acela: de ce un tânăr, dezamăgit în dragoste, trebuie să-și pună capăt zilelor, când se poate devota, cu pasiune, atâtor îndeletniciri deconectante, dintre care se menționau vânătoarea sau pescuitul. Am fost părtaș circuitului prin natura antică, ilustrat cu talent, precum Dante avansa prin paradis, însoțit de către Vergilius, pentru a regăsi duhul luminos al lui Beatrice, iubita lui dulce; de fapt, eu mă căutam pe mine însumi, pentru a mă salva acelor vremuri de mari contorsionări interioare, când munceam să-mi stabilizez destinul de astăzi. În orice întreprindeam, mi se părea că întâmpin un obstacol, chiar în cazul acelui protocol eșuat, de colaborare, pe marginea unei cărți însemnate, din repertoriul literaturii universale.

Din truda aceea, am plasat, în timp, câteva fragmente, în volumele de lirică pe care le-am publicat.

La vârsta de douăzeci și cinci de ani, cu ce mă ocupam, față de majoritate! Dacă aș putea, eu, cel de astăzi, m-aș duce lângă acela care eram atunci și m-aș îmbrățișa, ceea ce alții, contemporanii mei invidioși, poate reduși cultural, nu au făcut-o – și câtă nevoie aveam de o încurajare, oricât de mică, dar așa mi-a fost destinul, să lupt și să îndur. Dacă am realizat ceva, în spate nu am avut pe nimeni, decât pe Dumnezeu. Ce bine că nu sunt dator niciunui pământean!

Traducerile mele din latină au fost totdeauna foarte aproape de textul original, iar profesorii aveau la îndemână variantele mai libere, actualizate și mă judecau în conformitate cu acestea. Mă și întrebam unde au regăsit ei atâtea cuvinte în acele texte, pentru că, oricât de atent am fost, eu nu le-am văzut. Starea mea era de nedumerire, până acum vreo câțiva ani, când am fost cucerit de rezultatul proprie-mi munci și am inclus, în volumele de lirică, fragmente din operele lui Caesar, Lucretius, Vergilius și Ovidius.

Nu mai dețin traducerile din Tacitus, când am fos zguduit de o pagină în care marele istoric scria despre „unul, Iisus, care spune că este fiul lui Dumnezeu”. M-am oprit și am reluat traducerea și am dat peste aceeași veritate, a existenței lui Iisus, consemnată, sub formă de normalitate, de breaking news, de către un contemporan credibil. Am avut impresia că eu însumi m-am întâlnit cu profetul, atât de clar sunau frazele. Realitatea din pagină era atât de puternică, încât năvălea, peste secole, în camera mea și-mi conferea imboldul de a clama: „Există Iisus!”.