Dintre jocurile copilăriei, ajumita era unul dintre preferatele mele. Am fost contrariat, mai târziu, când am aflat că jocul era cunoscut, în mod oficial, sub denumirea „De-a v-ați ascunselea”.

Intrarea în joc presupunea, de asemenea, o practică de tip ludic, un hazard; ne aliniam și unul dintre noi începea: „Din Oceanul Pacific, a ieșit un pește mic / Și pe coada lui scria: / Ieși afară dumneata!”. Cel care nu ieșea se punea cu fruntea pe trunchiul unui copac sau pe gard și număra până la zece, timp în care noi ne împrăștiam ca potârnichiile, care încotro, pentru a găsi un loc în care să ne ascundem. Nu era de ajuns să fim depistați de către cel cu mâinile la ochi, trebuia să aibă picioare iuți, precum și noi, ca să ajungă la postul de la care striga numerele: unu, doi, trei etc.

Odată, am nimerit sub podul de lemne. Atenția mi-a fost atrasă de un șoarece de câmp, care se ascunsese, dar de cine?, pentru că nu se juca pitulușul. I-am reținut urechile subțiri, străluminate de câteva raze, mijite pe acolo. Urechile-i mi-au părut antene parabolice. L-am cercetat îndelung, nu mai văzusem până atunci șoareci, numai din povești aflasem despre ei, precum și din desenele animate. Am încercat să mă apropii, motivat de intenții bune, dar nu mă puteam mișca, din cauza bârnelor prea joase, care-mi veneau în spate, după cum mă strecurasem eu, pe burtă. Nu rețin dacă am fost sau nu dibuit de „cercetaș”, dar, când am ieșit, i-am chemat și pe alții să se uite la vietatea descoperită de mine, care nu ne-a mai așteptat și a șters-o în lumea lui subterană, cu o făclie pâlpâind în lăbuțele din față – așa mi l-am imaginat și nu am permis altcuiva să-i sufle în lumânare.

Poemul lui Arghezi, De-a v-ați ascunselea, m-a întristat, a fost prima umbră căzută pe copilăria mea și a oricăruia dintre noi, care s-a bucurat de acest frumos joc, la care adulții nu aveau cum să participe, iar la plecarea în lumea de apoi, din care să revin, sub formă de imagine etc., pentru a mai fi în preajma celor vii, încă nu m-am gândit. Când sună ceasul, te duci fără meditație și fără protocol, de-a rostogolul, nu domol.

Am încheiat clasa întâi, cu mențiune. Era prima zi din vacanța de vară. Femeile s-au strâns în poiană, cu lucrul în mână, sporovăind despre ale lor.

Cumpărasem o broscuță de plastic, pe care, dacă apăsai cu podul palmei, după un timp, sărea, imitându-le pe cele din baltă, datorită unei ventuze albe, care se desprindea lent de suportul mai tare, de metal, pe care era presată.

Am mers, pe furiș, în spatele adunării. Am acționat broscuța, care a sărit tocmai în poala mamei:

-Ai luat mențiune și-ți arde să te joci? Ia vezi tu!

„Oac!” mai aveam să fac, de surprindere, pentru că, până la acest moment, nu-mi reproșase nimic, însă abia acum se găsise, de față cu atâtea femei, de care mi-a fost rușine subit, precum ai coborî storul la fereastră. În lac aș fi intrat! A fi suportat metamorfoza într-un batracian mi se părea ipostaza cea mai convenabilă, întrucât, ulterior, vedeam eu cum recapăt statutul de prinț, precum lecturasem în Povești de Frații Grimm. Până una alta, m-am făcut nevăzut, tulind-o în drum, pe buza unui șanț.

Morala: mai jos de atât, n-aveam să mai fiu niciodată!

Din sfaturile mamei: să nu ieșiți din cameră, să nu vă duceți nu știu unde, să închideți ochii și să dormiți – toate având aceeași cauză, pe Palcu, omniprezent și omniscient al păcatelor noastre de copii.

Venise Florina, a lui Dandel, pe la noi, o fată bună, mai mare decât mine cu vreo patru ani. Ne vorbea diverse, se și pricepea să le înflorească, stăteam pe covorul de iută și o ascultam cu luare-aminte.

-Urcați-vă în pat!, ne ruga mama, însă noi nu mai aveam urechi pentru ea. Ne pierdusem cu totul în fantasmele Florinei. A avut ceva răbdare mama, a așteptat ce a așteptat:

-Paaalcu sub pat! a strigat și a fost de ajuns să zburăm, cu Florina în frunte, pe dormeză. Ca să ne mai dăm jos, ne uitam cu teamă, să nu scoată cârja Palcu de sub pat, acolo unde tustrei, eu, soră-mea și Florina, l-am căutat, ridicând cearceaful, să vedem bine. Deși nu-l observam, tot ne era teamă de el, și încă vreo câțiva ani.

La pomana lui bătrânu, am auzit că a venit și Palcu. Bineînțeles, m-am dus să-l studiez, să-mi contemplu „sperietoarea”. Era cel mai în vârstă de acolo, peste șaptezeci de ani. I se rezevase locul din capul mesei, primind, de pomană, un… pat, pentru ca strămoșul meu să aibă pe ce să se așeze, în lumea de apoi.

Niciodată nu a avut parte Palcu, sunt convins, de o asemenea atenție, din partea cuiva, precum dintru a mea. Îl cercetam din cap până-n picioare. Era blajin ca un dud. A fost singura dată când l-am zărit în carne și oase.

Ai lui Palcu sunt rudă cu noi, am fost și în casa lor, cu un scop nobil: să asist la comunicarea telefonică inventată de nepotul lui Palcu: legase două receptoare de telefon cu fir de liță; el s-a dus în dud, să primească semnalul de la mine, eu am rămas în casă, de unde-mi țipam mesajul. El susținea că mă aude, nici nu avea cum, la cât de tare strigam. În afară de un vâjâit, timpanul meu nu a cules nimic. Totuși, nu ar fi fost deloc surprinzător ca pe fir să fi intervenit vocea bătrânului Palcu, de pe lumea cealaltă, și să-mi fi șoptit: „Sunt Palcu, sunt Palcu”…

Într-o zi, pe la cinci ani, aflasem, cu surprindere, că avem rude la Oprișor; acestea ne împrumutaseră un diapozitiv cu microfilme religioase. Aparatul alb, în formă de binoclu, mi se părea o minune. Eram întristat că trebuie să-l înapoiem. Se vorbea prin sat, fiindcă diapozitivul umbla, din mână în mână, prin toate gospodăriile, că a fost achiziționat de la Roma.

Vedeam, atât de aproape, pe Iisus purtând crucea sau răstignit în apusul colosal! Curba spatelui sub cruce era imaginea modestiei de sine, despre care a propovăduit. Durerea profetului se proiecta în mine și îmi spuneam că trebuie să țin post și, firește, să fiu mai cuminte; eram în coliziune cu aceia care l-au condamnat pe nedrept, pentru că și ei se vedeau în plan secund ori în prim-plan, precum Pillat: „Ecce homo!” – avea dreptate aici, datorită prezenței, în fața lui, a lui Adam perfect, altul decât acela izgonit din Eden, și l-a numit pe Iisus, precum era, singurul om cu adevărat, capabil să reziste ispitelor și să ajungă, senin, în împărăția lui Dumnezeu, cu trup și suflet, ca Sfântul Ilie, mai presus chiar.

Scopul generozității temporare, împrumutul diapozitivului, ar fi fost convertirea la „pocăiți”, fapt care pe noi nu ne-a influențat, dar am beneficiat de vederea unor capodopere ale picturii universale.

Peste ani, când aveam Oltcit și conduceam, am fost la o nuntă, la aceste rude. Casa le era simplă, cu acoperiș scund, opusă celei pe care mi-o imaginam, când manipulam de zor, sprijinit de căpătâi, diapozitivul de la ei. În peisajul mitic, relevat de microfilme, casa lor ar fi fost o ghighilice, dar ce preocupare originală au avut în anii șaptezeci ai secolului trecut, în plină închistare comunistă, să importe un set biblic, datorită căruia eu m-am uitat, ca prin gaura cheii, la închinarea efervescentă a lumii libere, la Iisus.

În copilărie, mereu am avut impresia că mama e bolnavă, fiindcă o văzusem, în două rânduri, cărată pe brațe, ca o mogâldeață în pătură, și dusă la mașina salvării. Ea, puternica mea mamă, nu mai avea putere și nici vorbe pentru noi. Spitalul era o noțiune îndepărtată, aproape neînțeleasă; aveam emoții, mai mari decât mine, că nu se mai întoarce de acolo.

Odată, am rămas cu maia (mama mamei) care ne-a cerut să fim cuminți, să nu tulburăm și mai mult situația de încercare. Seara, cu dorul mamei, m-am schimbat de haine, aruncându-le pe scaun, oricum vor fi fost, mototolite sau nu, și m-am băgat în pat, sub plapumă, precum îmi era obiceiul, când nu făceam față supărării. Maia, femeie blândă și cu vorbă mândră, slăbuță din cale-afară, m-a strigat să-mi chitesc hainele. M-am ridicat, extrem de supus, mi-am luat hainele, pe rând, și le-am aranjat cum am putut eu mai bine, după care le-am așezat pe speteaza scaunului. În timpul împăturirii, mă simțeam cel mai vinovat om de pe pământ, neînstare să pună ordine în câteva lucruri, iar mama se lupta cu moartea, departe de casă, într-un val-vârtej de halate nepăsătoare. Inima îmi era cât un iepure mic.

Când mama a revenit de la spital, maia, care mă observase – mă refugiasem în mine și acționam strict, prin gesturi liniștite, de catedrală, numai să mă vadă și pe mine Dumnezeu cât de bun sunt și merit o mamă vie și sănătoasă – , i-a povestit despre moment. Auzind-o, am căzut dintr-o extremă în alta. de la sfioșenia aceea, la rușinarea față de ele, că, numai când mi s-a atras atenția, am fost cum aș fi putut fi și în mod curent. Expunerea în vorbe era ca o poză, pe care aș fi vrut s-o rup și să-mi văd mai departe de năzdrăvăniile mele.

Ai mei erau la Craiova, să cumpere ceva, în timp ce eu mă zbăteam să-mi găsesc de joacă prin casa bunicilor materni, în a căror grijă rămăsesem, dar, oricât mă frământam, nu aflasem ceva potrivit.

Masa însăși era diferită, compusă din mâncăruri de post, însoțite de o pâine mai sărată decât eram obișnuit, cu miros ușor acru și miez aspru, fărâmicios, dar bună la gust. Bunicii se uitau la mine, induși rutinei lor, când mă întâlneau, de a-mi evalua gradul de cumințenie. Le căzusem pe plac, din acest punct de vedere, și acolo, în inima lor, aspiram să-mi fie lăcașul, cât mai multă vreme…

Așteptam să treacă orele, înotam în plictiseală ca peștele solitar într-un acvariu cu apă înverzită; dacă mi se părea că făceam o mișcare mai energică, prin care depășeam ritmul existențial din cameră, mă învinovățeam și mă temeam să nu-mi fi dezamăgit bătrânii. Chiar dacă nu erau rostite, le auzeam imputările în gând.

Contemplam mușcata din fereastră, mai dădeam o tură prin curte, punând mâna pe un jug vechi de lemn, jug proptit de un buștean.

Pe seară, a sunat tata. Cu o voce senină, m-a asigurat: „Ți-am cumpărat ceva foarte frumos”; deși am insistat, nu mi-a precizat ce: „E surpriză!”. Toată noaptea, îmi imaginam cum va scoate, din geantă, una dintre acele jucării pe care mi le doream cu înfocare, dar care să fie? Mașinuța de curse, pistolul cu scântei, vreo minge Artex?

A doua zi, am întrebat când sosește autobuzul. Urmăream ceasul (din perete), care ticăia în toată camera; mi-l apropiam de ochi, atras de marcajul artistic al orelor, învârteam minutarul, să grăbesc timpul: „Nu-l mai forța, pentru că strici mecanismul!” – am primit indicația.

Of, au intrat ai mei pe poartă! Am sărit din pat și am alergat, încântat, spre ei. Tata mi-a înmânat cadoul, un ursuleț galben de cauciuc, pe care l-am chițăit ani în șir, când nu aveam ce face. În ziua mult așteptată, am fost dezamăgit, tot nu credeam că este pentru mine, speram că pentru soră-mea.

O așteptare mare distrusă de un urs mic!

Era vară…

Desnățuiul, scăzut în albie, părea, mai degrabă, un fir de răcoare, decât de învolburare. Împreună cu niște tovarăși de joacă, de prin altă mahala, care nu mai știu cine erau, am mers prin apă, fără vreun scop, dar m-am simțit ca un explorator de teapa lui Cristofor Columb (chiar mai abitir, căci eu nu aveam nici vas, nici marinari în subordine, să întindă pânzele visării). Eram apăsat de vină, pentru că nu-i spusesem mamei ce am de gând și presupuneam că nici nu m-ar fi lăsat…

Peștișorii iuți, imposibil de prins cu mâna, mă atrăgeau atât de mult, încât devenisem momeala voioșiei lor: stăteau nemișcați, eu credeam că îi pot captura lejer, întinzând mâna spre oglinda apei – cum o atingeam, ei se învârteau în cerc, scăpându-mi printre degete. Nu-mi doream decât să-i ating ori să-i am în palmă, pentru câteva momente, să fiu parte a lumii lor, să ne jucăm. Bulbii ochilor le erau imenși, cât un geam – în care mă reflectam cu mina mea extaziată. Pânda îmi era afectată: ceilalți băietani, care mai de care mai isteț și iscusit „pescar”, dădeau năvală înspre locul în care mă opream și mă uitam în apă. Îmi cercetam și fața de puști, ca Narcis.

Îl înțelegeam pe Ulysse: ce-ar fi fost să am în față niște copii de sirene, și nu pești? Cât mi-ar fi luat să le vorbesc ori să-i ascult pe îndelete, însă nu era loc pentru ei, nici spinarea toată nu le-ar fi încăput în apă, s-ar fi frecat numai de pietre. O, sărmanii!

Exclamația este la locul ei, întrucât un ciob de sticlă verde mi-a intrat în sanda și m-a ciupit de talpă. Mă descalț și îl scot. Ce oameni nesocotiți! Protagoniștii lui Urmuz, tată și fiu, s-au gâlcevit pentru o pâlnie, ori, aici, zăceau atâtea, îngropate, pe jumătate, în mâl.

Cineva din grup strigă să ne spălăm cu săpunițe. Din mal, răsărise un mănunchi de flori albe; le-am smuls și le-am frecat în palme. Spuma era frumos mirositoare și pură.

În pauze, mă mai duceam, pentru liniște, în spatele școlii, acolo unde Desnățuiul era mai umflat. Străbăteam cu ochii trestiile; atinse ca de săgeți, păsările zvâcneau din cuibare, în stoluri, luând, pe aripi, supărările mele mici și depozitându-le în depărtare, în alt sat; le recuperam, de îndată ce se auzea clopoțelul de intrare la clasă.

Din partea bunicilor materni, am moștenit: patru hectare de pământ, Noul Testament și un condei. Mama adaugă, la toate acestea, vocația pentru literatură, pe care aș avea-o de la bunicul Florea, care știa pe dinafară Povestea vorbei de Anton Pann și obișnuia să noteze, pe filele cărții sfinte, evenimentele mai importante din viața neamului nostru.

Eu însumi mi-am auzit bunicul rostind versurile cu tâlc din Povestea vorbei, la o masă, cândva, la insistențele noastre: punea suflet, avea dicție impecabilă, încheia spusele cu o expirație imaterială, de accent spiritual. Am trăit un privilegiu, în momentul în care a consimțit să-mi ofere condeiul din plastic, de culoare galbenă; am cumpărat cerneală și m-am pus pe scris, la birou. Între pagină și călimară, se făcuse o potecă albastră, fiindcă, din vârful peniței, picura cerneală. Mi s-a părut incomod și l-am abandonat. Și Noul Testament era cam zdrențuit și, de câte ori îl deschideam, mi se părea că trebuie să am gândurile cele mai curate cu putință, pentru a nu mă pedepsi, altfel, Dumnezeu, singurul în stare să-mi „audă” gândurile. Din cauza acestei împovorări sufletești, precum și a unor note despre ziua în care s-a stins din viață unchiul Cucu și când a avut loc marele cutremur din 1977, am neglijat și cartea: mânuind-o, lăsam să pătrundă în actualitate energiile nefaste – așa mă gândeam.

Evident, erau ideile mele de copil și de adolescent… Nu mai știu nimic despre soarta acestor obiecte interesante.

Când am fost la Schönbrunn Palace, de la un chioșc de suvenire, plasat la intrare, am achiziționat o medalie cu Sisi. Totuși, atenția mi-a fost atrasă de un condei, nu mai grozav decât acela pe care l-am avut, odinioară, în mână. Costa, în bani românești, puțin peste 100 de lei. Nu am vrut să dau condeiul din amintirea mea, pe altul nou, care ar fi implicat, probabil, aceeași grijă în mânuire, deși, dinainte-mi, vedeam atâtea pagini pe care le-aș fi scris cu penița aceea aurie și apucătoare de gânduri, asemenea unei gheare de vultur.

În capitala unui fost imperiu, am făcut un gest pentru vechiul condei – m-am abținut să nu-l dau la o parte din inimă.

De-a lungul timpului, mai ascuțeam pene de găscă, le înmuiam în cerneală și încercam să mă exprim, dar nu era același fapt, precum atunci când întrebuințam pixul: îl întrezăream pe Eminescu din Scrisoarea II („De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?”) și iar mă cuprindeau ezitările și meditațiile asupra atâtor contexte – cum pana însăși a ridicat atâtea monumente, mai trainice decât piramidele, iar rechizitele moderne scârțâie?

Eram la bunicii din partea mamei. Nu prea aveam ce face…

Mă plimbam prin grădină, bucurându-mă de soarele toamnei. Gutuile sticleau în crengi, precum niște baloane. Mă feream să calc pe mărăcinii din cale-mi. Undeva, în vârful unei grămezi de gunoaie, strânse pentru a fi arse, zăcea o ureche imensă de metal, o pâlnie largă, ascultând, parcă, pentru ultima dată, văzduhul. M-am apropiat. Nu mai văzusem un asemenea aparat de lemn, asemănător pălăriilor cu pană. L-am dus în casă… L-am instalat pe masă, după ce l-am șters ușor, și i-am cerut bunicului să-mi arate cum funcționează.

„A! Este un patefon defect”, mi-a spus, învârtind la manivelă. Mecanismul era viu, se rotea, dar acul nu reproducea melodia, imprimată pe o placă uzată.

Regret și astăzi că nu am avut inspirația de a-i fi cerut patefonul, să-l fi aranjat ca un trofeu în rândul jucăriilor mele.

Mult mai târziu, citind romanul Întunecare de Cezar Petrescu, am descoperit fascinația oamenilor pentru patefon. Pe front, în Primul Război Mondial, ofițerii își făceau planul să-și cumpere, în rate, când vor fi lăsați la vatră, acest aparat. O asemenea „miză”, însă, la ani distanță, era total desconsiderată de bunicul Florea, mulțumit să-și fixeze tranzistorul pe Vocea Americii, să discearnă cum ne minte Ceaușescu….

Peste câțiva ani, în vitrina magazinului de lângă școală, a apărut, ca de sub bagheta unui magician, un avion roșu, cu aripi largi. I-am vorbit mamei acasă: „Lasă jucăriile și treci și învață!”. Ca un adevărat căpitan de cursă lungă, mi-a ordonat să stau în banca mea, dar ceea ce nu mi-a putut reprima a fost bucuria de a mă uita zilnic în vitrină, până într-o zi, când avionul a zburat și a aterizat în recuzita altui copil. Din sufletul meu, tabla aceea atractivă, întortocheată în forme suple de aparat de zbor, vopsită strălucitor, nu s-a estompat niciodată.

În 2008, am publicat un poem având ca titlu Avionul roșu. M-am putut descătușa, cu seninătate, datorită prezenței acestei minunate jucării în mâinile fiului meu, aviator neîntrecut peste depresiunile configurate de plapumă; zgomotul de motor, imitat de gurița lui, era înălțător, peste norii timpului.