Fragment din romanul Imposibilul extaz

Lectura marii cărţi prelua şi atenua din anxietăţi. Erau lecturi pe care le descifram special în sensurile auxiliare stării mele. Mă preocupa timpul care mă prinsese în flux şi unica posibilitate de a scăpa avalanşei lui era să mă sustrag în spaţiul unei iubiri unice şi de reciprocitate în care să mă bucur de suflet, iar în moarte să fiu consecinţă de iubire trăită.

Până la Anca nu mai trăisem reciprocitatea afirmată fără teamă că, spunând-o, dovedeşti slăbiciune faţă de celălalt care ar putea profita şi să se poarte dominator.

            Am tresărit şi mi-am retras degetul de pe buton. Liftul fusese chemat înaintea mea de cineva mai sus. Am avut ideea că impulsul de a urca s-a dus dinspre mine la cer, lăsându-mă într-o gravitaţie aberantă, de sfârşit de lume, când toate se prăbuşesc, iar fiinţa, renegată definitiv de marele Dumnezeu, recade mai mult în propria-i densitate, popasul devenind destinaţie.

            Faptul cunoaşterii se reabsoarbe dimensiunilor în care se deschisese, acelor mari domenii ca ştiinţa, care ne înnobilaseră şi ne apropiaseră de ţinta în care fusesem fixaţi, asemenea în chip şi trăire lui Dumnezeu. În preajmă, ca exponent al unui abis ad-hoc, instalat în sens invers liftului ascendent, nu găseam sprijin, pe când în geam soarele se descria ca fum al unui foc aproape consumat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.