Fragment din romanul Imposibilul extaz

Cu un ceas sensibil la dispoziţii de orice natură, am pornit-o de-a lungul străzii Sfinţii Apostoli. Sfârşitul unui om acţiona mecanismul ceasului de buzunar într-un asemenea fel, încât vidul părea apă obosind rotiţele şi dezorientând acele. Şi mai robustă era senzaţia că în buzunarul de la piept deţin aspectul propriu al unui final – un cap desfigurat de om, ca în tabloul Strigătul,decât urma, fără contur veridic, a unei bătăi de cord sau decât bătaia unei aripi de şoim, dacă l-aş fi ascuns de vânat, pentru o secundă, sub haină. Mă temeam să deschid haina, ca nu cumva de sub ea să răsară în mijlocul străzii, în dreptul meu, aproape înlocuindu-mă, acea faţă disperată, care totuşi ar fi găsit ecou mai repede în vopseaua tabloului ca în spaţii întredeschise, precum haina cu doi nasturi desfăcuţi din trei. Nu aveam ce spune dacă aş fi fost acuzat de furt, probabil atât de bine m-ar fi reprezentat pictura singulară, şi nici la întrebarea: „Fondul strigătului este durerea însăşi?“. Nu m-aş fi mirat dacă aş fi văzut scris în expoziţie, sub tablou ori în Program: „În ziua de …, ora …, anul de graţie 19.. sau 20…, un copil a căutat în spatele ramei gura clamând“. Strigătul e adresat numai privitorului care descoperă – ca în oglindă: o dată, se recunoaşte în sunetul înrămat ca ipostază a deznădejdii, o dată în viaţă.

A trecut o lună de singurătate şi mă găsesc într-un apus în Parc: „Doamne, ajută-mă să mă salvez de la deznădejde! Îmi dai motive şi timp liber să mă bucur de natură, dar nu mă simt prea larg în ceea ce trăiesc: o nelinişte instantanee, cu un tipic solit ceasurilor de contemplaţie.

Încerc să nu mă gândesc la Anca. Probabil mă enervează faptul că alţi bărbaţi n-au motive mai multe ca mine să-i vorbească, eventual tandru, şi n-am cunoştinţă despre ce face ea în prezent.

Deschid Ars amandi şi caut în cuprins pasaje despre cauzele de a supravieţui în dragoste, când ignorarea de către iubită escaladează insuportabilul, nu înainte de a mă impresiona de cântecul petiţionar al lui Orfeu în Infern, citind încă o dată în Metamorfoze: „O, zeităţi ale lumii subpământene în care venim toţi / cei care suntem născuţi muritori, / îngăduiţi, de se poate, / să spun adevărul, / lăsând la o parte ocolişurile unei vorbiri meşteşugite. / N-am venit aici ca să văd Tartorul cel întunecat, / nici să leg monstrul cel cu trei capete şi cu şerpi ca ai Meduzei, / în jurul gâtului. // Soţia mea e pricina acestui drum: o viperă călcată i-a trimis veninul în corp / şi i-a curmat viaţa în floarea vârstei. / Am voit să pot suporta şi nu voi nega că am încercat. / Amor a învins. / Acest zeu e binecunoscut în lumea celor de sus. / Nu ştiu dacă e şi aici, / totuşi cred că se găseşte şi aici la locul său şi, / dacă nu e mincinoasă vechea poveste cu răpirea, / şi pe voi tot dragostea v-a unit. / Vă conjur pe aceste locuri pline de groază, / pe acest haos imens şi pe tăcerile marii împărăţii, / desfaceţi destinele prea repede terminate ale Eurydicei. /  Toţi vă suntem datornici vouă şi, / dacă zăbovim puţin în viaţă, / mai curând sau mai târziu, / spre acelaşi locaş pornim. Aici tindem toţi, / aceasta este cea din urmă casă şi sub puterea voastră sunt cele mai îndelungate împărăţii ale neamului omenesc. / Şi Eurydice, după ce va ajunge la anii bătrâneţii, / se va supune legilor voastre. / Vă cer să-i daţi să se folosească de dreptul ei. / Iar dacă destinele refuză această îngăduinţă pentru soţia mea, / eu în niciun chip nu vreau să mă mai întorc. / Bucuraţi-vă de moartea amândurora!“.

Cu două cărţi în mână, pe alei, dau la un moment dat cu piciorul într-o creangă ruptă, căzută pe jos, între frunze, şi cuget: pentru ce să fi fost condamnat Ovidiu la exil? Pentru sfaturile din Ars amandi? În această carte de opt sute de versuri, din care, student, am tradus peste patru sute, eu găsesc inversul cauzei surghiunului.  

 La serbarea zilei de naştere, simţim cu nostalgie că prezentul nu mai reţine prea mult din aspiraţia trecutului, dar ţinându-ne deoparte de ceremoniile prilejuite de aniversare, sentimentul trecerii timpului se atenuează şi ne exclude beatitudinii comune că firea a triumfat pierzând un an, când înţelepciunea de a te sustrage valului general parvine prin senectute.

            Pradă unor dubii, consimţi la pierzanie, pentru ca ambiţia de a te păstra la fel, în armonie cu daruri fizice neschimbate, cu dorinţe de a iubi femei tinere şi frumoase, să nu-ţi devină fapt zilnic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *