Despre Nichita Stănescu (Fragment din romanul Imposibilul extaz)

Un telefon de la un prieten poet m-a edificat. L-a cunoscut pe Nichita. „Ce impresie ţi-a făcut?“. „Că dorea să se ducă“. „De ce?“. „Din dragoste“. Se îndrăgostise şi dilema de a fi sau a nu fi acceptat îi reprimase instinctul de supravieţuire.

Pentru că mi se părea că întreaga suferinţă a dragostei o trăiam numai eu, am mers la icoane, cuprins după un timp relativ lung, de înclinaţia reculegerii. Biblia în special, prin surprinderea atâtor istorii de triburi şi de evenimente particulare, îmi conferea în consecinţa lecturii, un calm special care mă scotea din tensiunea părerii că sunt singurul destinatar al neajunsului unui demers către prosperitate sentimentală şi că, în reculul impactului cu ţinta onestă, nu am echivalent de revigorare decât în contemplarea afecţiunii declarate.

            Iubirea era expusă ca datorie în raporturi slugă-stăpân şi negăsind opoziţie în adâncul inimii roabei Rut, străbunica lui Iisus, mă rugam pentru un context în care starea de stăpân a lui Booz să-mi fie atitudine în altă relaţie. Ataşamentul era faţă de acele femei pe care le-aş fi iubit cu o inimă de creştin, cu umilinţă şi mai mult ca pe mine însumi.

Un gând despre „Despre Nichita Stănescu (Fragment din romanul Imposibilul extaz)”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.