Maxima:

Nu trebuie să depui efort în cauze pierdute!

Observația:

Ninsoarea apropie urbea de astăzi de cea vetustă, menținută, în tablouri, de pictorii autohtoni.

Vreau să cunosc momentul care te-a rupt de noi,

să intru în mecanismul respectiv

și să văd accidentul, prin ochii tăi…

În copilărie,

când priveam filme de acțiune și-mi părea rău de eroii

care mureau, îmi trecea, afară, între prieteni,

care spuneau (despre eroul pe care-l deplângeam):

„Doar nu e frate cu tata!”, iar mie, astăzi, mi-a murit chiar tata…

Așteptam vremea când oamenii din pelicula de film să reînvie,

în alt rol.

Cine-mi mai poate înfrânge durerea,

decât imboldul de a da

(de pomană, în numele tău, să te bucuri acolo, unde ai fi,

pe lumea cealaltă) unui copil, pe stradă,

la întâmplare, cincizeci de lei? Poate biserica,

unde mai aprind lumânări, făcând semnul crucii deasupra lor,

„Primește, Doamne, sufletului adormitului tău, Dumitru!”.

Am alergat să-mi înfig

talpa sufletului în parfum,

însă ochii s-au aninat de o pasăre, legănată de curenți

și am mai zăbovit câteva momente pe gânduri.

În zborul contemplat, m-am adunat

și mi-am dat o palmă peste față,

pentru a mă trezi la viață, dintr-un mare oftat.

Probabil, am plutit câteva minute

cu sufletul în parfum; în zare, numai o libelulă s-a ridicat în zbor,

pe când eu, adâncit în deznădejde,

un singur gând am înălțat, despre Evul Mediu și Leonardo da Vinci:

oare cum i-a trecut prin cap proiectul helicopterului,

din întrezărirea unei gâze muritoare?

Cum a muncit creierul lui?

Neuronii luau în spate elicea de lemn și o fixau pe axul

care trăgea în sus cabina… Atunci, în concepție,

elementele de compoziție erau celule strălucitoare, vii,

care i-au stors omului

energia de a mai trăi o zi în plus,

pe această planetă amețitoare.

Eu m-am simțit un gând,

furat din realitate,

de creierul lui da Vinci

și dus în Evul Mediu.

Așa, am mai scăpat de alte dureri, pentru o clipă,

deși Bacovia scria:

„O nouă primăvară

pe vechile dureri”.

Primăvara îmi arată cu degetul pe geam

ce a adus ea în grădină.

M-am ridicat, dintre poverile sufletești,

și am pornit la pas; covorul de parfum,

întins de tămâioare,

aștepta să fie călcat în picioare

de sufletul meu lovit.

Atent la mușuroiul de furnici, să nu mă împiedic,

mi-am înfipt ochii într-un stâlp,

drept reazem pentru prăbușirea viitoare,

și am plâns.

Am îmbogățit peisajul,

cu un lac de lacrimi,

stoarse din suferința imensă,

a irosirii unor ani.

Aveam o bucurie în inimă,

pe care o luam din valve cu brațele cuvintelor și,

privind-o în caiet,

uitam de greul urcușului nostru

către alt pisc din viață.

Cu palmele zgâriate de stânci,

ne trăgeam sufletul…

În unele pauze mai lungi,

simpla tresărire a unei lămpi în orizont

imita bătaia inimii,

chiar se instala în inimă, pentru a-i lumina impulsurile.

Dragostea dintre un piuit de pui și strălucirea furculiței zglobii

care l-a lovit în piept de i-au mers fulgii…

Vânzătorul mi l-a oferit tăiat,

apoi, gospodina l-a pus în ulei, la prăjit.

Sfârâia uleiul de la această iubire

care se închega în pasta lui cristalină,

uleiul și-a schimbat culoarea și a devenit negru,

ca efect nefericit al unei relații

total întemeiate pe un strigăt dinaintea abisului,

al unui cocoșel luat la ochi de bucătar,

și înțepătura nouă pentru el, a furculițelor

asaltate de amprentele iuți ale invitaților mei la masă.

Furculița l-a ars, făcându-l să acuze neatenția ca pe un vinovat clar.

De sărbători, zăpada vine ca o știre de ziar,

pe care toți o citim.

Pe dealuri, casele suspină după valea din suflete.

Devin tot mai trist,

de parcă în piept, am altă inimă,

cu impulsuri târzii,

deplasând corabia veseliei spre alt tărâm.

În frigul acestei dimineți,

ființa mea ca un abur se întristează.

Mă uitam la soare prin cocoșeii de zahăr ars,

aduși de bunicul de la Banat,

și la casa veche,

cu scară înaltă și pridvor larg de lemn…

Mai zăream liliacul alb, cu florile printre uluci,

crinii portocalii, din tulpinile cărora făceam goarne

în care suflam, până speriam vecinii,

cucii – flămânzeam să-i aud –

și lutul după ploaie – îl frământam în mâini

și-l prefăceam în cocoloașe, pe care le fixam în nuiele,

aruncându-le peste puntea dintre cer și planetă.

Mă săltam peste paralele de lemn, de la podul de peste șanț,

dându-mă peste cap, în fel și chip,

ca un veritabil gimnast.

Pe fereastra viziunii mele despre imperii,

cad perdele; un fald atinge epoca lui Antoniu

și perturbă faptele.

Republica dormea ca anesteziată și, în zori, a doua zi,

pe străzi, au răsărit numai imperialiști.

Desigur, mi-ar fi plăcut să izbesc dușmanii cu sabia,

din goana calului să le fi zburat capetele

(care erau acele puncte gata să cadă peste exprimarea orașului)

și legile, care au ținut în loc pofta noastră de vorbă,

le-aș fi apărat de cariile din șaua lor

și limbile barbare, care presărau puncte și virgule

în fluxul trăirilor, le-aș fi înțepat

cu ace,

dar mie însumi mi s-a pus punct la trai,

cu pumnale

și mai multe puncte de suspensie la mersul meu autoritar

prin republică,

precum și la vederile mele care deschideau

porțile Daciei Mari.

În punctele de suspensie,

s-a adăugat plenar ce s-a vrut, de către imperatorul proclamat.

Deasupra focului din sobă,

buclele arămii câștigau în lumină

și începeau să se răstească la culoarea veche, naturală,

a cărei himeră palpita sub vopsea.

Bătrâna își îndemna fiica

să nu poarte în obicei tendințe de supărare,

fiindcă nu ar mai fi redevenit în ochii satului

acea întruchipare de cumințenie.

Nicio pălărie nu ar fi putut cuprinde buclele

și nu ar fi rezistat exploziei acestora de veselie,

iar câteva fire s-ar fi instalat,

în colțurile odăii, precum niște cuci, oricum anacronici –

mai era până la primăvară

și nimeni nu s-ar fi împăcat prea curând cu decorul artificial.

Fiica i-a dat peste mână bătrânei,

mână care deschisese ușa căminului din poveste,

și bătrâna și-a prins degetele în țâțâni.

Vai, ce păcat!