Primăvara îmi arată cu degetul pe geam

ce a adus ea în grădină.

M-am ridicat, dintre poverile sufletești,

și am pornit la pas; covorul de parfum,

întins de tămâioare,

aștepta să fie călcat în picioare

de sufletul meu lovit.

Atent la mușuroiul de furnici, să nu mă împiedic,

mi-am înfipt ochii într-un stâlp,

drept reazem pentru prăbușirea viitoare,

și am plâns.

Am îmbogățit peisajul,

cu un lac de lacrimi,

stoarse din suferința imensă,

a irosirii unor ani.