Din caietele mele, anul MMXIV. La moartea tatei

Vreau să cunosc momentul care te-a rupt de noi,

să intru în mecanismul respectiv

și să văd accidentul, prin ochii tăi…

În copilărie,

când priveam filme de acțiune și-mi părea rău de eroii

care mureau, îmi trecea, afară, între prieteni,

care spuneau (despre eroul pe care-l deplângeam):

„Doar nu e frate cu tata!”, iar mie, astăzi, mi-a murit chiar tata…

Așteptam vremea când oamenii din pelicula de film să reînvie,

în alt rol.

Cine-mi mai poate înfrânge durerea,

decât imboldul de a da

(de pomană, în numele tău, să te bucuri acolo, unde ai fi,

pe lumea cealaltă) unui copil, pe stradă,

la întâmplare, cincizeci de lei? Poate biserica,

unde mai aprind lumânări, făcând semnul crucii deasupra lor,

„Primește, Doamne, sufletului adormitului tău, Dumitru!”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.