Fiindcă m-am depărtat de copilul care am fost, iernile au devenit cu adevărat mai apăsătoare și am început să fiu atras de atmosfera de basm în care scria Vasile Alecsandri, foc în cămin și liniște plenară.
Un amic și-a exprimat intenția de a achiziționa un cămin electric, la sugestia Teodorei, fiica lui.
Prin 2007 sau 2008, am mers la o fermă de pomi, împreună cu Liviu J., care-l cunoștea pe patron. Deși situată în mijlocul livezii, casa este vizibilă din drum. Era o vreme de iarnă…
Patronul, originar din Moldova, își încălzea locuința printr-un sistem modern (pentru vremea aceea și probabil și pentru acum): fumul de la cămin traversa niște țevi fixate în zid. Desigur, țevile nu se vedeau, dar am aflat despre ele de la proprietar, când am discutat pe seama condițiilor sale de trai – pe care le consider idilice. Locuia împreună cu soția, un copil în premergător și cu o nepoată (care a venit cu noi la oraș, pentru cumpărături). Casa este bine concepută, cu un living din care se iese direct în curte, printr-o ușă dublă, de termopan, precum la fosta Casă a Scriitorilor de la Gura Văii.
Am făcut o trecere în revistă a unui moment autumnal, fiindcă astăzi abia mai pot respira afară, sub ploaia rece.
În general, zăpada îmi dă un sentiment de blocaj, iar în copilărie îmi plăcea așa de mult! Abia intram în casă, la amenințările mamei, altfel m-ar fi apucat dimineața prin nămeți. Cizmele erau doldora de apă (zăpada topită care îmbiba ciorapii). Cât m-am bucurat în clasa a treia, când doamna învățătoare a organizat un concurs de săniuș.
Aveam o sanie din corn (așa li se spunea țevilor din care erau făcuți talpeții) și un suport din lemn, vopsit în verde. Am pierdut concursul, pe care am fost convins că-l voi câștiga, pentru că doamna stabilise o regulă, să nu ne punem pe burtă pe sanie. Când a dat startul, sfoara a intrat sub tălpeți și, evident, sania mea a luat-o în stânga pârtiei.
Până la această sanie, am avut, fiind și mai mic, alta, din lemn. Plângeam pe lângă mama că nu am pe ce să mă dau, rupsesem atâtea nailoane, bunicul m-a auzit, a venit în deal cu sania aceea făcută de el, căreia i-am făcut proba imediat în curte și am fost dezamăgit, fiindcă abia se târa pe lunecuș, se înfunda la vârfuri. Am stat bosumflat până mi-a adus tata sania aceea adevărată. Bine, la Craiova, vedeam altele în magazin, mi le doream, dar tata îmi explica pe îndelete de ce e mai bună și mai rezistentă a mea.
Pe înserat, ieșeam în poiana din fața porții, eram singur și aveam timp să-mi închipui că sunt Ștefan cel Mare pe cal. Sau Mihai Viteazul. Manevram sfoara precum voievozii căpăstrul, priveam semeț zarea și când mi se părea că dau năvală turcii, porneam în „goană” spre ei. Învârteam în aer sabia de lemn. În plin avânt spre dușman, mai cădeam de pe „cal”, fiindcă nu se făcuse pârtie încă.
Însă agream schiurile. Cu toate acestea, o singură dată le-am pus în picioare, tot la vârsta copilăriei. Cezar, un băiat mai mare cu vreo patru ani decât mine, a ieșit cu ele în drum. I le confecționase bunicul lui. L-am întrebat cum: „A înmuiat blănile în apă caldă, pentru a le încovoia la vârf”. Aceasta am reținut. Mi se părea un artificiu incredibil (pe atunci), nu mai auzisem despre posibilitatea de a modela astfel lemnul. M-am urcat pe ele și dus am fost, pe ulița îngustă și abruptă. Mai târziu, mi-am dat seama că aveam talent la schiat. Nu am căzut o dată și nici nu mă gândeam că mi s-ar fi putut întâmpla.
Cam în vremea aceasta, așteptam vacanța, plin de bucurie. În ultima zi de școală a primului trimestru, am revenit liniștit de la școală, am deschis televizorul pe lămpi și m-am uitat la filmul Vlad Țepeș (rol jucat de Sihleanu). Mă feream să privesc finalul, când marele voievod urma să fie trădat și ucis de către propriii-i boieri (sfârșit încă neclarificat de istorici): la viclenia lui înnăscută și unică în istorie, s-o pățească atât de rău? Nu înțeleg.
Înainte de Crăciun, îmi revine în nări mirosul de mațe, pe care mama le fierbea dimineața, înainte de a mă trezi eu. Recăpătam o stare de pace și de siguranță.
Regăseam sub pernă sau lângă sobă cadourile aduse de Moș Crăciun. „Pe unde a intrat?”. „Pe horn!” -mă lămurea mama, în timp ce eu încercam să-l redefinesc în minte pe abilul bătrân. Cum a încăput pe coș, apoi cum a trecut el prin cuptorul de tablă al sobei și a ajuns fără zgomot în cameră la mine, să-mi lase cadouri și să plece mai departe la alți copii nerăbdători să-l vadă. Mă simțeam nedreptățit când îmi auzeam verii de la Craiova jurând că l-au atins, că era îmbrăcat în mantie purpurie, că i-au spus poezii și au primit în schimb darul la care au visat. Am rugat-o pe mama să ne mutăm și noi la Craiova, să-l întâlnesc și eu pe Moș, însă ea mereu argumenta că este mai generos al nostru și, dacă mai insist, poate îl supăr și nu mai trece pe la noi la anul.
Mă îndrept spre bucătărie, hotărât să beau zeamă de compot, dar zăresc borcanul cu dulceață de vișine – din care îmi întind pe felia de pâine două lingurițe. Îmi potolesc setea cu apă minerală. Simt nevoia de sărat și rup câteva felii de varză murată, pusă într-un castron acoperit. Apoi, mă întorc mirat în living și mă întreb câți au procedat așa ca mine. Interogația nu are însă viață lungă, deoarece, încă dorindu-mi un aliment sărat, îmi amintesc de telemeaua de vacă din frigider. Merg și-mi tai două felii subțiri pe care le fac sandvici.
După mica aventură de tip culinar, mă așez pe canapea și deschid laptopul, preocupat de interpretarea mea la Memento mori. Convenția romantică a textului nu mă ajută să mă desfășor lingvistic precum intenționez.
Pe seară, pe la ora 18, m-a sunat mama: „Pe drum, când reveneam la Craiova, era o ceață de nu știai pe unde ești… Ne trezirăm cu două căprioare în fața mașinii. La o palmă de ele opri Adi mașina”.
„Le-ați fotografiat?”.
„Nu: dacă eram gata să le fi lovit cu mașina! Și, pe traseu, unul de pe contrasens ne rupse oglinda laterală de la mașină”…
În sfârșit, mă instalez în pat, încerc să dau de un film bun, dar zadarnic.
A început atmosfera sărbătorilor de iarnă, extrem de obositoare din toate punctele de vedere, iar la tv., mereu pauzele publicitare sunt consacrate lui Moș Crăciun. I-aș replica lui Liviu J. că, de fapt, cutiile cu imagini vii, televizoarele, sunt pline de Moș Crăciunei, fiindcă, în discuția telefonică de acum două zile, mi-a expus drumul lui pe bicicletă de la supermarket spre casă…
„Am trecut pe lângă unitatea militară și am văzut un TAB. M-am gândit: Precis este ocupat de mai mulți Moș Crăciunei, având misiunea să ofere cadouri copiilor. Mi-i și imaginam intrând cu TAB-ul în curțile oamenilor. Pe scări, la intrarea în unitate, doi angajați, îmbrăcați regulamentar în uniformă, pierdeau vremea, trăgând dintr-o țigară… La vreo douăzeci de metri mai încolo, am zărit statuia lui Mircea cel Bătrân, albă, bine realizată. Lângă statuie, era o cușetă în care stătea de gardă un soldat. De sus, de la birouri, venea un fir de telefon. Oare cum a fost instruit acest ostaș și pentru ce – să stea de strajă în cușca aceea de câine? Avea un gemuleț în spate, prin care își mai arunca, din când în când, câte un ochi. Sau acum, primește ordin de la comandant?”.
După convorbire, m-am retras în casă, destul de afectat de frigul care, în perioada aceasta, m-a speriat. Am deschis laptopul pe informații despre băile țarilor. Într-un film serial, văzusem reconstituită o astfel de baie… Cât de plăcut trebuie să fi fost pentru țarină (Ecaterina cea Mare – se numea filmul): o baie imensă, încălzită de focuri atractive, în timp ce afară, iarna rusească se însoțea cu negura nopții. De aceea, și eu, pentru a împărtăși un fir din buchetul de plăceri al mai marilor zilei dintotdeauna (au dus-o bine, indiferent de epocă. De exemplu, confortul asigurat de palat a fost același tot timpul, în orice secol, poate chiar mai accentuat în trecutul îndepărtat), am dat drumul la apă în cadă, m-am cufundat cu totul, ca o separare de durerea vieții – cum ar spune Eminescu în Memento mori – și m-am bucurat de căldura acvatică. Prin gestul acesta, mă apropii eu cel de acum de acela care eram în optzeci și nouă, când, în scurta permisie, de regulă până a doua zi dimineața, mergeam la fam. Deac și mă scufundam la fel ca astăzi, în cadă, numai că apa aceea mirosea a păcură, fiindcă venea, printr-un artificiu tehnic al d-lui Deac, de la calorifer (nu în fiecare zi era apă caldă). Dintre plăcerile pe care mi le mai procur este și ieșitul în curte seara târziu, numai să am sentimentul că am prelungit ziua cu încă un fapt, anume să mă uit la cer si să-l aud cum respiră, deși David în Psalmi ne sugerează să încheiem ziua mai repede, pentru a pune cumva punct răului ei.
P.S.
Liviu J. înșiră și el câteva aspecte cazone; a făcut armata la o aruncătură de băț de casă. Și tot i s-a părut cumplit. Prin comparație, eu am străbătut Revoluția la Timișoara, orașul meu providențial (pe care-l prețuiesc enorm, pentru oamenii de acolo pe care îi cunosc și pentru aerul de mica Vienă al străzilor).
„Aveam pe unul din Bârlad – îmi spune Liviu – care dormea cu ochii deschiși, ca iepurii”. Până la urmă, Liviu încheie conversația despre Tatiana J., pictoriță trăitoare într-un sat din Spania, motiv pentru el de a fi numit-o „contesă” – primise o fotografie cu ea pe terasa casei, în ambient meridional.
În căști, am muzică de Elvis Presley. Dacă apuc să vizionez un singur videoclip cu el, toată ziua mi-o petrec pe muzica lui regală.
Pe fundal, e meciul dintre Juventus și A. C. Torino. Sunt impresionat de dăruirea în joc a fotbaliștilor juventini – mi-am adus aminte de jocul la ambiție al Craiovei Maxima.
Azi, am trecut cu mașina pe lângă blocul în care am locuit aproape treizeci de ani. Mi se întâmplă frecvent să mă visez în acel apartament spațios, având (în vis) teama de a nu fi surprins de noii proprietari. Mă visez (vis de noapte, nu reverie sau proiect de viitor) și în celelalte două apartamente pe care le-am avut, de unde am dedus că o parte din suflet rămâne în case, chiar dacă nu ni se pare.
În 1988, când tata a primit acest apartament de la fabrică, am fost extrem de încântat, nu mai văzusem un apartament atât de bine plănuit: soarele răsărea în sufragerie și apunea pe partea cu dormitoarele. Emil, un văr al mamei, când a venit în vizită, după ce am mai discutat și l-am servit cu o masă, a afirmat: „Plec și eu…”. Ne-am ridicat în picioare, eu și părinții mei, să-l conducem. El s-a dus în dreapta, în fața ușii de la baia de serviciu, noi am fost pe punctul de a ne întoarce, să-l lăsăm în intimitate: „Bine, am plecat!” ne-a spus, a dat mâna cu mine și a intrat în baie; „O! a mai zis o dată, credeam că este ușa de la intrare”.
Mă confesam cândva lui Costel M., medic cardiolog, devenit, între timp, vecinul nostru de la parter, că „atât de bune sunt aceste apartamente, încât nu trebuie vândute niciodată”. „Așa este!” – mi-a replicat, însă, în urmă cu vreo doi ani, am aflat că și el s-a mutat.
Tata zidise la subsol, precum toți vecinii, un beci, imediat sub scară. Acolo, am băut pentru prima dată Coca-cola, dintr-un pahar cu picior, adus de unul dintre vecini, angajat pe atunci la un serviciu cu favoruri capitaliste.
O adevărată aventură am trăit când am cumpărat o bibliotecă – era moda lor (în 1989) – , nici azi nu-mi vine să cred cât am putut da pe ea, douăzeci de mii de lei, o structură de placaj… Am stat în camion, să țin de mobilă, dar nu am reușit să-mi îndeplinesc misiunea în hurducăturile de pe traseu, o parte din bibliotecă s-a răsturnat peste mine.
În 1990, când am venit într-o permisie acasă, am văzut în parcare un Oltcit, gri metalizat, nou. Am urcat și le-am transmis alor mei admirația pentru acel automobil. „Al nostru e. Am vrut să-ți facem o surpriză”.
În sufragerie, se arunca pe jos de necaz Dan Ilie, ruda și chiriașul nostru, când rata Craiova.
Tot în sufragerie, scriam pe foi ministeriale sau mă frământam din cauza unei întâmplări nefaste, încercând să găsesc soluții…
Azi, când este atât de ger afară, îmi amintesc de obiceiul meu straniu. După duș, dacă vedeam ceva soare, indiferent de anotimp, că era vară sau iarnă, ieșeam ud pe balcon, să mă usuc. Pe urmă, eram mirat că am răcit.
În apartamentul anterior, eram gata să experimentez ce se scria pe la ziar, că un rus dormea cu fereastra deschisă iarna și nu răcea. Probabil, în articol trebuia să fi apărut „urs” în loc de „rus”, dar, înaintea mea, a verificat Decebal, unul dintre colegii mei din clasa a IX-a. Nu mai venea la școală. Avea un nr. de telefon pe care îl dicta: BAEFA (B=2, A=1 ș.a.m.d.). L-am sunat și abia vorbea: „Am dormit cu fereastra deschisă și am răcit cumplit” (era iarnă).
Am avut rețineri să probez știrea, din cauza altei recomandări pe care o făcea, plin de emfază, unchiul Victor. Citise el că, pentru a scăpa de germenii oricărei boli, trebuie să-ți clătești gura dimineața, pe nemâncate, cu o linguriță de ulei. Mi s-a făcut rău. Și acum, senzația procedeului încercat mi-a provocat greață.
Noul apartament era la etajul al patrulea, etaj care mie mi se părea cel mai bun. Blocul avea o izolație bună, dar, când s-a turnat placa, unii vecini, care primiseră deja repartiție, au cerut muncitorilor din construcții să înfigă niște țevi în placă, lăcașuri pentru antenele de la tv. La prima ploaie, apa s-a infiltrat pe la țevi și ne-am trezit cu tavanul inundat (din bucătărie). Tata a verificat, a vorbit cu un muncitor care încă lucra la blocul de alături. Țevile trebuiau înfundate cu smoală. Nemulțumită, doamna Gr., de altfel o femeie sensibilă (ulterior, am fost în relații foarte bune, precum cu toți), a protestat, se urcase pe scară să facă ea ordine sus pe acoperiș… Dar atunci, ne-a „oferit” un „spectacol”. În prezent, deține o agenție imobiliară, însă eu tot cocoțată pe scara de fier, de sub capacul de urcare pe bloc, o văd. Ce înseamnă să te dedai ridicolului: rămâi captivul lui!
Este ger… La fiecare pas făcut prin casă, mă întreb, în sine-mi, când a mai fost o altfel de temperatură joasă, pentru că eu nu-mi amintesc…
O pisică străbate în goană curtea, se duce înspre garaj, să-și facă probabil un culcuș în pătura groasă pe care am lăsat-o acolo fără scop.
Am încercat să ridic paharul de ness de pe măsuța de sticlă și nu am reușit să-l desprind. Nu am forțat, de teamă, evident, să nu ridic masa cu totul, ca Atlas planeta în cosmos.
La revenirea în living, m-am uitat, încă o dată, pe mesajul de la soră-mea în care-mi menționa emoția pe care i-a trezit-o povestirea mea de ieri despre Aurelian Dinculescu.
De câte ori îmi acopăr tălpile cu pătura, îmi amintesc de mama Ioana: iarna, cum stăteam întins în pat, venea la mine cu o țiglă încinsă în cuptorul sobei și mi-o așeza la tălpi: „Așa, mumă, să te încălzești!”. Eu mă rușinam de gestul ei, care părea al unei sclave, protestam pe marginea ideii care mă angoasa și nu o puteam rosti, dar bunica insista și, într-un fel, gesturile ei de atunci au ajuns în această pagină, într-un colț de perenitate și de distribuire către oricine are ochi să vadă istorii care aparțin și lor.
Nu am mai purces la nimic semnificativ. Sau poate da: recitesc Memento mori și analizez altfel poemul, nu mă las până nu elucidez vers cu vers gândul și starea lui Eminescu. De asemenea, observ că pe doi decembrie s-a născut N. Labiș. Este incredibil, dar în septembrie, m-a sunat un tip care-mi cerea o opinie despre romanul său din manuscris. Când mi s-a prezentat, mi-a spus din prima că a fost îndrăgostit de sora lui N. Labiș care i-a fost profesoară de limba română în gimnaziu sau în liceu, iar cu o zi înainte, privisem la tv. emisiunea Profesioniștii în care era invitată chiar sora poetului despre care aveam impresia că s-a rezervat în durerea ei imensă, nicidecum de a mai fi avut capacitatea de a fi predat, o vedeam așa, distrusă de suferință, plângând mereu în urma fratelui.
Din curiozitate, recitesc poeme de Labiș să văd ce îndreptățire au avut cei care afirmau că va fi „al doilea Eminescu” și ce anume din această lirică îl inhiba pe N. Stănescu, ei fiind total antagonici. N. Labiș mai degrabă tradiționalist, dar impresionant prin sensibilitatea rară și factorul autobiografic, pe când N. Stănescu – modern și genial, mereu în expansiune, în special prin Olimp, pregătit să ne șoptească despre Hera sau despre ceea ce ochiul zeiței intrigante a zărit pe pământ și s-a apucat ea de acolo de sus „să socotească”.
Pe Aurelian Dinculescu l-am cunoscut în redacția unui ziar. După felul în care vorbea, îți inspira încredere și l-ai fi clasat între primii zece înțelepți ai urbei. Avea o vorbă: „Neică!”, pe care o rostea cu predilecție în dialogul cu Victor Martin (cred că acesta îi era numele), prietenul lui de o viață.
Aveam un fel de reținere față de el, din cauza diferenței de vârstă, de aproape treizeci de ani între noi. Îl respectam. Am fost surprins într-o dimineață, când, într-o ședință, un așa-zis red.-șef l-a luat la rost, că pe unde a umblat, ce a avut, de ce boală a suferit etc. Aurică era extrem de calm, cu vorbă de sfătos. A trecut peste moment cu zâmbetul pe buze, ori eu aș fi intrat în pământ de rușine, dar nici nu aș fi dispărut fără urmă ca el.
Aurelian avea un obicei: așeza franzela pe calorifer. M-a îndemnat și pe mine să gust; într-adevăr, era caldă, de parcă atunci era scoasă din cuptor.
El despre toată lumea își formase o părere foarte bună, îi lăuda pe toți.
Ne-am împrietenit… Venea pe la mine, într-un cartier conex centrului, unde locuiam, și discutam despre literatură, precum despre Orele astrale omenirii de St. Zweig, carte extraordinară, de tip aparte, cu accent pe momentele importante ale unei conflagrații. De exemplu, eu am fost interesat de bătălia de la Waterloo. Am vrut să-mi explic motivele pentru care Napoleon a pierdut războiul, întrucât istoricii încă susțin că ar fi trebuit să-l câștige: soarta i s-a opus împăratului vizionar – era concluzia formulată de St. Zweig. Am vorbit despre Francois Villon, despre ce destin a avut acest poet nemuritor (acuzat de tâlhărie, condamnat la moarte prin spânzurare, dar se pare că a reușit să evadeze și să dispară – nici azi, nu se știe unde). Aurelian, care el însuși scria, a recitat impecabil Balada doamnelor din alte vremuri.
Dar amicul meu trecea din ce în ce mai des pe la mine, ba pentru una, ba pentru alta. Se întindea la discuții până în noapte. Îi ziceam de formă să doarmă la mine (apartamentul era mare și mereu era o cameră liberă) și el atât aștepta. Într-o zi, nu i-am mai cerut nici măcar de formă și el a plecat, dar, privindu-l pe geam cum ieșea din bloc, mi s-a făcut milă și l-am strigat să revină și să rămână încă o noapte la noi (stăteam cu părinții)…
Prin 1994, mi-a adus vestea, plin de entuziasm, că vrea cineva din oraș, un afacerist cu nume polonez, să scoată un ziar, România mea, iar fostul redactor-șef (de la ziarul acela în vogă la începutul anilor nouăzeci) ne recomandase pe noi să ne ocupăm de publicație. Am râs amândoi de titlul respectiv, ni s-a părut inoportun. Peste ani, când Aurelian nu mai trăia, rula o emisiune la ProTv exact cu acest titlu, emisiune pe care o ținea E și îmi reproșam că nu am receptat cum se cuvine inițiativa concitadinului nostru, nu înțelegeam peste ani ce mă determinase a discredita o asemenea denumire, probabil spiritul acelor ani de așteptări și de eșecuri naționale.
În 1995, cum stăteam amândoi de taină, pe cele două fotolii imense, l-am auzit oftând: „Eee! S-a dus și Oblemenco, săracul!”. Am continuat convorbirea pe seama marelui fotbalist, despre care tata afirma: „Dacă mingea ajungea la Oblemenco, nu era decât gol sau bară! Portarul nu mai avea nicio șansă”.
În 1995, am debutat cu volumul Biblioteca într-o alocuțiune (pe care-l consider demn de a fi primit Premiul USR de debut). Am organizat lansarea la Bibliotecă. În sală, era și Aurelian Dinculescu. În finalul evenimentului, am dat ocazie participanților să intervină. A ridicat mâna: „Am și eu ceva” și a citit o epigramă, pe care, din păcate nu o mai dețin (mi-a înmânat-o cu autograf, pe o bucată de hârtie). Rețin însă primele două versuri: „Dan Ionescu are în sine, deși nu-l arată alura, / Culturismul și cultura”. Colegii mei de sală, unul dintre ei mi-a oferit chiar un buchet de flori, au explodat de bucurie. (Mergeam la sală și atinsesem performanța de a avea 45 de cm în braț, la rece, cu un centimetru mai puțin decât circumferința brațelor lui Silvester Stallone).
Aș mai avea câteva lucruri de amintit despre Aurelian Dinculescu, între care faptul că, mulți ani, vocea lui a fost folosită la un post de radio național pentru a se anunța fie numele postului respectiv, fie ora exactă etc., dar închei aici, părându-mi rău, încă o dată, pentru el, că a murit ca un câine, izgonit până și de propriul frate din casă (apartament bun, pe care însuși el, Aurelian, l-a primit pe vremea când era… milițian). De fapt, Aurelian Dinculescu s-a ruinat el pe sine din cauza ideii că talentul de poet îi dă dreptul să-și irosească viața oricum o fi, mulțumindu-se cu un gest de recunoaștere din partea celor care-l prețuiau, dar până când? Nu mai era epoca lui Villon, când și cu ștreangul la gât, să reușești să rămâi în istorie.
Azi, pentru a fi scriitor, trebuie să fii înainte de toate, om, târât ca râma prin noroi, să nu te lași în nicio împrejurare, să fii Christos pe cruce, apoi, dacă te-ai salvat, să treci la a-ți muta creierul în foaie și să nu mai ai nimic pentru tine, decât pentru patria ta, limba română (N. Stănescu).
P.S.
*Referitor la Napoleon Bonaparte:
1. Napoleon a fost primul care a avut în plan realizarea UE, dar sub conducerea lui;
2. El s-a gândit primul la Tunelul Canalului Mânecii;
3. Un autor de carte consacrată lui Napoleon, la discuțiile după lansare, a povestit două întâmplări. A. Napoleon a fost întrebat de unul dintre generalii săi de ce să invadeze Rusia, că nu este momentul. Napoleon l-a privit de sus până jos: „Generale, dacă îmi mai adresezi o asemenea întrebare, te aduc la înălțimea mea!” (Napoleon era mai mic cu un cap față de supusul său). B. Când, în sfârșit, s-a găsit un militar dispus să-și ucidă împăratul, totuși acesta, ascuns în spatele draperiei, nu a putut acționa când a avut ocazia. S-a blocat. Nu l-a înjunghiat, mărturisind conspiratorilor că a simțit magie, energie pozitivă. (A stat ascuns în spatele draperiei. Când Napoleon era cu spatele la el, l-ar fi putut înjunghia, dar nu a putut, datorită energiei pozitive despre care se spune că o transmitea prezența împăratului). Să ne imaginăm noi acum că în fața noastră este Napoleon Bonaparte. Primul impuls, cred, ar fi să-l asigurăm de loialitatea noastră, iar al doilea, să uităm că suntem pământeni și să-l însoțim în cucerirea paradisului.
3. Mai târziu, prof. Toma Lungoci îmi spunea: „Napoleon avea această tactică invariabilă – la începutul confruntării, punea tunurile pe inamic, până îi decima. La Waterloo, nu a mai procedat la fel”.
Sunt ușor dezamăgit. Am fost trădat de mecanismul propriului blog. Începusem să scriu ceva despre Liviu Rebreanu, am bifat „Publică”, am avut pană de curent de o secundă și materialul mi-a dispărut, nu a mai fost de regăsit nici măcar la „Ciorne”…
În liceu, în clasa a IX-a, am împrumutat, de la biblioteca din cartier, volumul Nuvele de Liviu Rebreanu.
Pe atunci, mă întreceam cu Bogdan (nu-i mai rețin numele de familie), un coleg de la profilul bio-chimie, pe seama cărților: cine citește mai mult. El avea predilecție pentru narația polițistă. Cum mă revedeam cu el a doua zi, îmi și comunica titlul și numărul de pagini, ba chiar că a terminat o carte. Cât pe ce să mă complexeze prin ritmul său de lectură, dar am avut inspirația sa-l întreb: „Cum citești?” și el s-a dat de gol: „Citesc numai dialogurile”… M-am liniștit și l-am lăsat în pace. Mi-am continuat ritmul meu de transpunere în carte, de a-mi pune mintea în legătură nemijlocită cu fraza, cu semantica ei, trăind pe îndelete dimpreună cu personajele și având timp să fiu de partea acelora pozitive, să le estimez faptele.
Prin luna mai a aceluiași an, 1985, am cumpărat o veioză, dintre acelea care se prindeau de marginea mesei ori a patului. De dragul veiozei, îmi cumpărasem și oglindă: îmi puneam raza veiozei în ochi să mă conving de culoarea verde a cristalinului, dacă este într-adevăr verde (un cristalin albastru spre căprui, cu picățele verzi, ceea ce a rezultat din ochii albaștri ai tatei și negri ai mamei). Oricum, tot nelămurit am fost, dar într-o zi, prin 1997, fiind bronzat, cineva din suita mea de la mare (un fel de tabără) a exclamat: „Ce ochi are nășicul!” și alții s-au strâns în jur să comenteze și să observe cerculețele de verde. Cu un an înainte, unul dintre bunii mei prieteni de atunci mi s-a destăinuit: „Eram convins că ai ochii albaștri!”.
La acea veioză, am citit și romanul Ion, pe care îl aveam și pentru școală. M-am forțat să-l duc până la capăt. Depărtarea momentană de acest model de roman (de răscruce) este posibil să fi avut și o cauză bizară… Era vremea în care de ziua mea primeam numai cărți, iar una dintre ele, adusă de cineva, era veche, se vedea că o extrăsese din biblioteca personală. Deși eram atât de mulțumit pentru un asemenea cadou, totuși m-a supărat gestul, că mi-a fost înmânat pe fugă un volum atât de important, dar aproape zdrențuit…
Pentru că nu concepeam să nu am afinitate cu stilul marelui prozator, am trecut la Adam și Eva, respectiv la Pădurea spânzuraților, romane pe care nu le mai lăsam din mână. Stăteam în sufragerie, pe canapeaua umplută cu iarbă de mare, și mă refugiam pe frontul Primului Război Mondial, o regresie la nivel de subconștient, mă retrăgeam cu totul în encefal, acolo unde părea să fi avut ochiul care citea.
De fapt, mă întâlneam a doua oară cu volumul Pădurea spânzuraților. Prima dată: am mers cu bunicul matern, cu Drugă (așa i se spunea), la magazin, unde am cerut să-mi cumpere o carte. Cred că eram în clasa a treia. Acasă, m-am uitat mai bine pe volum și mi s-a părut că nu era ceea ce voiam. Bunicul a mers din nou cu mine la magazin și i-a pretins vânzătorului o carte pentru vârsta mea. Acesta a scos din raft, din spate, o carte frumoasă, format mare, copertă colorată: Eu sunt Toniță! de Gh. Nica și atât de mult mi-a plăcut, încât am recitit-o de mai multe ori, deși nu obișnuiesc („Noi obișnuim” – spunea Moromete).
(Anul acesta, am publicat, în mai multe reviste literare, trei articole despre Ion și Pădurea spânzuraților).
În anul 2000, am reluat lectura la Ion: ce expresie limpede, ce fir evenimențial! Într-adevăr, romanul este o capodoperă și ar fi meritat Premiul Nobel pentru anul 1920, după cum și Laurențiu Ulici susținea ideea aceasta în cartea lui, Nobel contra Nobel.
L-am ascultat pe Liviu Rebreanu pe youtube, într-un interviu pe care l-a dat în anul 1940, în calitate de director al Teatrului Național din București. Am fost surprins de tonul viu al vorbirii, de planurile pe care și le făcea (în această calitate), când se declanșase deja al Doilea Război Mondial. Prevedea punerea în scenă a lui Hamlet, pentru că, susținea el, trebuie jucată o piesă de Shakespeare în fiecare an.
De dimineață, ieșind în curte, am fost întâmpinat de mai multe glasuri de păsări… În sinea mea, m-am întrebat dacă nu cumva aceste păsări, vibrând prin vecini, cântă de frig. Dacă le-aș putea vorbi, le-aș invita să intre în căsuțele pregătite pentru ele (nu de mine, le-am primit!). Mi-am pierdut astfel de gânduri grijulii, pe măsură ce mă îndreptam spre locul meu preferat de răgaz, sub piersic, întrucât, de-a lungul tulpinii, am observat niște ațe albe atârnând, ca firele ciupite din pansamentele de tifon. Chiar mi-am aruncat ochii prin crengi, am crezut că am pus în coroană vreun tricou sau vreun petic, dar frigul nocturn a făcut din aer ațe – mi-am dat seama tot analizând. Peisajul, transfigurat de ger, etala vizual gradele din termometru. Gura de nes, care mai rămăsese în paharul lăsat peste noapte afară, a înghețat.
Am întors perna de pe șezlong, fiindcă se albise de la chiciură și mi-ar fi fost rece la spate. În sfârșit, m-am așezat… Anterior cu puțină vreme, mă întrebam cum vor fi zilele cu frig care, totuși, mi se părea atunci, pe căldură, că nu vor mai veni. Printr-un gest leneș, am ridicat de toartă ceașca de cafea și am savurat prima înghițitură (beau cafeaua fierbinte, nu călduță, nu rece, în ciuda tuturor celor care susțin că am face riduri de la cafeaua fierbinte), am dat s-o repun pe măsuța de sticlă, dar am ezitat, ceașca a lăsat sub ea un gol și ar fi căzut prin el – așa părea locul încălzit față de restul suprafeței, alb ca fața înspăimântată a slujnicei surprinse cu lingura de argint în sân, de către stăpân.
Mi-am pus câteva mici planuri de scris la punct, am mai stat ceva, pierdut în gânduri, și m-am retras în living. Am luat laptopul în pat, am mai înnodat câteva rânduri pe blog sau în alt document, am revizuit numărul de vizite la revistă: postasem un material primit de la TVR 1, material despre Maradona care a atras un număr mai mare.
Natura a început să fie urâtă, mai ales din cauza frigului care o stăpânește, care o strânge precum menghina piesa de oțel. Pe șezlong, e imposibil să mă mai așez, fără a pune sub mine o pernă de scaun. Obiectivele îmi sunt din ce în ce mai rare, pe acest final de an. Nu mai sun pe nimeni, pentru că, dacă am sunat, ce lucru minunat mi s-a întâmplat?
Ieri, sub cele câteva raze de soare, stând în reflexie, am auzit un cântec metalic de pasăre, un cântec pornit dintr-un gât în care parcă două săbii s-au ciocnit. Am încercat s-o văd, însă nu am reușit.
Azi, pe la ora 11, cum mă lăsam pe spate în șezlong, a cântat, în dreapta mea, o pasăre cu verde înspre galben pe burtă. Am crezut că este pițigoi. Am vrut să fotografiez superba viețuitoare, nu m-am clintit din loc, mi-am ținut respirația, numai să nu o sperii și să zboare în altă parte. S-a odihnit câteva momente pe creangă, în piersic, deasupra mea, a mai cântat și s-a dus pe căile văzduhului încețoșat. Am sperat să se instaleze într-una dintre cele două căsuțe de lemn, prinse în fiarele bolții, părea să-și caute locaș, fiindcă mișca vioi din capul negru. Am avut imboldul să caut câlți, să-i pun în căsuțe, poate atunci, pasărea aceasta sau alta se va instala.
M-am imaginat eu însumi păsăroi infiltrat în căsuță, am recâștigat astfel senzații termice și de siguranță; să stai pitit în cuib, bucuros de căldura asigurată de penaj, mulțumit cu dumicatul găsit oriunde sau cu mura necoaptă sticlind în tufa ghimpoasă – da, acesta-i traiul perfect pe planetă și fiorul plenitudinii m-ar reinstala în zbor, numai așa, din curiozitatea de a zări oamenii de sus, cum se muncesc din răsputeri să reziste naturii.
Păsările de calibru mai mare mi-au dat de furcă în vară. Am râs de vecinul manelist, când l-am văzut întins pe burtă pe acoperișul încins, cum îndesa cu o joardă ceva sub țigla metalică. Își făcuseră cuib niște porumbei. Și la mine, deasupra balconului de la etaj, niște guguștiuci au dat cu pliscul în stratul mai moale al izolației. M-am cocoțat pe scară și abia am reușit să acopăr cu spumă rupturile.
Acum, la ora 23.00, am ieșit în curte, din curiozitate și m-am uitat la cer… Centrala scoate un fum negru de sobă, iar lumina de la becuri abia mai înoată prin ger.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
