Am avut parte de o duminică anostă, petrecută în somn și fără pic de reverie, ori pentru mine a aspira la un țel înseamnă să trăiesc.
Am stat cu laptopul deschis zadarnic, am încercat să reiau textul la Eminescu, dar, pentru că nu am finalizat manuscrisul despre Urmuz, sentimentul acesta de incompletitudine m-a întristat și parcă mi-a luat muza pana din mână.
Sper la o săptămână mai bună, ca oricare dintre noi.
Am în plan scrierea unei povești de dragoste, în genul lui Paul Auster, pe baza tehnicii povestirii în sertar.
Am postat la revistă ceva despre Margaret Mitchell, despre Pe aripile vântului, carte pe care am cumpărat-o și am citit-o în 1986. Atunci, în acea iarnă, am achiziționat mai multe volume bune de la Casa Cărții, cea mai mare librărie din oraș. Dădeam târcoale frecvent pe acolo, sperând să regăsesc pe raft o capodoperă ascunsă. Devenisem familiar vânzătoarelor, iar una dintre ele (eram elev în clasa a X-a), o tânără slăbuță și pistruiată, cu păr negru, tuns scurt, cu breton franțuzesc, după ce a șușotit ceva celorlalte, probabil la cine să apeleze, m-a chemat într-o parte și mi-a cerut să merg la restaurantul Palace, la doamna cutare și să-i duc un pachet de cărți. „Le vreau și eu!” – am pretins. „Ți le oprim”.
De la Palace, m-am întors cu mai multe cutii de cafea. Era un circuit închis al vânzătorilor, pentru că mărfurile de calitate erau puține și se vehiculau pe sub mână. La Casa Cărții, uneori coada ținea până în stradă.
Atunci, am profitat și am cumpărat, fără acele volume în plus (alături de o carte bună, căutată, într-o pungă transparentă, se mai plasau altele care altfel nu s-ar fi vândut): Pe aripile vântului (în patru volume), Deocamdată enigme de Dan Apostol, Scrieri filosofice de Voltaire, Vraciul de Tadeusz Dolega – Mostowicz și nu mai știu pe care. Eram atât de fericit!
Deocamdată enigme aproape că m-a șocat. Ajunsesem să mă văd pândit de extratereștri, o asemenea forță ai fi dedus la citire că aveau – să se fi furișat în casă, fără să ai niciun fel de idee. Au trecut atâția ani de atunci (în urma lecturii, devenisem încrezător că ne vom întâlni pe stradă cu ei) și nimic din cele preconizate acolo nu s-a concretizat, nu tu întâlnire, nu tu filmare indubitabilă, numai speculații. De aceea, reiau opinia finală a cărții (opinie care, de fapt, oferea un răspuns întrebărilor despre urma de șenilă de pe fundul oceanului sau despre nu știu care piesă antică, manufacturată dintr-un aliaj posibil abia în contemporaneitate), anume că trebuie să avem respect pentru geniul uman, pentru abilitățile noastre ca ființe raționale. De exemplu, Herodot, părintele istoriei, a construit un porumbel mecanic (care se comporta ca un porumbel viu).
Am întrebat cândva un amic (prin 2006, a avut loc discuția) – avea posibilitatea de a cunoaște fenomenul – dacă există sau nu extratereștri. „Categoric, nu! Nu există niciun fel de dovadă a contactului lor cu noi, pământenii”. La posturile de la tv., se prezentau dovezi ale FBI despre asemenea contacte și i le-am relatat. „Dacă oamenii au vrut dovezi, li s-au etalat, li s-au fabricat”. Nu am mai avut nimic de comentat și mi-am înfulecat mai departe prăjitura (ne întâlneam la o cofetărie din apropierea blocului în care locuiam).
Aurel C., destul de popular în domeniu, prieten cu Al. Mironov, este convins că extratereștrii mișună pe suprafața pământului. L-am întrebat:
„De ce nu iau contact cu noi?”.
„Sunt prea avansați tehnologic și nu am înțelege. De exemplu, dacă de acum cinci sute de ani, din Evul Mediu, ar ajunge un om în prezentul nostru, crezi că ar pricepe ceva?”.
I-am răspuns printr-o interogație pe care o aveam de mult în minte:
„Leonardo da Vinci nu ar înțelege?”.
S-a uitat lung la mine:
„Ar înțelege!”.
În vara lui 2008, eram în concediu, în Grecia. Un marinar (originar din Moldova) mi-a mărturisit că a navigat și în Triunghiul Bermudelor, ale cărui ape „sunt cele mai liniștite din lume… Totuși, într-o noapte, eram pe punte, împreună cu un coleg. Dinaintea noastră, am văzut cinci discuri de lumină care, la intrarea în apă, s-au micșorat. Le-am povestit și celorlalți din echipaj, dar ne-au luat în balon”.
În ceea ce mă privește, sunt convins că, în situația în care m-aș deplasa continuu în cele trei universuri infinite (după cum s-a constatat, că ar exista nu unul, ci trei universuri infinite), m-aș întâlni cu unul care mi-ar fi geamăn, că m-aș întâlni cu Dumnezeu sau (ca să nu intrăm în colimatorul celor care susțin teoria că Dumnezeu este ceasornicar și nu poate intra în mecanismul pe care l-a creat) cu zeii din Antichitate. Le dau crezare scriitorilor de atunci, lui Homer însuși. Propun să fim pentru o clipă în locul lor și să încercăm să inventăm ceva ce nu a existat niciodată. Am putea? Nici nu era miza premiului Nobel pentru scriitorii / cronicarii din vechime sau mai ales pentru cei trei evangheliști care au transcris ceea ce au văzut, ceea ce i-a convins cu adevărat. În plus, de unde știm noi că ei vorbeau aiurea despre zei și, în realitate, aceștia (zeii) nu ar fi existat? Am trăit noi în vremea aceea?
