Stau cu tine de vorbă în amurg
și tot ceea ce simt 
știu că aș putea să afirm în o mie de variante.
Mă întreb însă care dintre ele 
ar fi mai potrivită pentru tine, 
iubita mea, 
care ar fi menită a-ți aduce sufletul 
mai aproape de mine. 
Cumpăna pe care o am,
în momentul discernerii variantei, 
mă face să mă bâlbâi cumplit,
dar tu, cunoscând proverbul: 
„Așchia nu sare departe de trunchi”,
umbli cu mintea după vorbele mele, 
care mă reflectă, 
oricât de disparate acestea par.  

Când moșica din vale ne ungea cu miere 
felia de pâine (scoasă din țest),
cu mai mare tragere de inimă 
felia lui Dan Ilie, care îi era nepot, 
mă gândeam eu că astăzi, 
la ani lumină distanță,
tot pe o terasă 
de casă, la început de iunie, 
voi mânca, în voie mai largă, 
întingând bucăți de pâine în borcănelul de miere
și Dan Ilie va fi fiind putregai în pământ?

Voioșia regulilor „Du-te / vino!” a înălțat în soare,
ca pe un balon de săpun, 
ziua aceea de vară, 
în care ne-am zbenguit. 
Și acum, brațele mă dor de la cât am forțat 
la sfoară, 
ca marinarii strângând pânzele în curând. 

O pasăre aterizează la robinetul 
din grădină. Bea câte un strop,
se uită în sus, vede în reflexia apei altceva 
decât îi oferă priveliștea frontală
și nu-i face față,
apoi bea iar... Se aruncă, 
în zbor neașteptat, 
spre căpățâna albă a unei cepe și încearcă
a rupe, cu osteneală zvâcnită, un fulg 
sau ceva potrivit a-i aranja burta.
Ea crede că o prind în carte 
și decolează în piersic, pe ram. 
În timp ce scriu, 
alta sau, posibil, tot cea de ieri 
are în cioc niscaiva iarbă mai uscată,
s-o ducă sus, în cuibul populat de pui. 
În urmă, 
o furnică în viteză își caută povara,
pentru a-și măsura puterile. 
Uite cine face tranziția de la preocupările umane,
la acelea ale vietăților- furnica în zi mare!
I se pare că este însăși macaraua 
în stare să  ridice umbra paharului meu, 
la nivelul unui bot de cimpanzeu 
de pluș, aruncat pe șezlongul din soare.  

Vara, 
soarele urcă mai repede în cer,
treaptă cu treaptă,
pe o scară vertiginoasă 
(a dorinței 
oamenilor de căldură),  
construită în iarnă, 
lângă focul din cămin. 

Pe strada îngustă, două rânduri 
de mașini în contrasens 
claxonează, speriind un graur, 
poposit pe creangă,
pentru un răgaz și el, 
din zborul lin 
prin cerul ca o pânză caldă. 

Un bărbat (în cămașa colorată strident)
trage un căruț pe stradă.  
Unde se gândește să ajungă?
Vârsta, la fel ca pe femeia apărând din curte, 
l-a șubrezit mai rău decât natura 
a zbârcit trunchiul teiului, 
unde am parcat, 
la umbră. 
Cu ochii în scoarță, 
priveghez un traseu de furnici 
ducând în spate gândul meu, care mă unește 
cu florile superioare ale pomului mirositor. 

De la volan, dimineața, oprind mașina 
lângă o fabrică de textile, 
al cărei țăcănit se aude ca bătaia de ceas,
văd, în față, o stradă lungă, 
presărată cu becuri. 

Of! când vei avea telefonul sub nas,
ca să-mi întrezărești, somnoroasă, mesajul?
Da, știu, prea multe mesaje 
pentru o dimineață, al cărei început 
a bătut la ușă. 

Ce trebuie să fac, 
pentru a te împăca puțin? 
Să desțelenesc o fântână, 
cu sapa în grădină prelung să dau,
până aud, sub lamă,
sunetul de aur tăcând în comoară? 
 

Vine primăvara și noi nu o vedem!

De la volan, dimineața, oprind mașina 
lângă o fabrică de textile, 
al cărei țăcănit se aude ca bătaia de ceas,
văd, în față, o stradă lungă, 
presărată cu becuri. 

Of! când vei avea telefonul sub nas,
ca să-mi întrezărești, somnoroasă, mesajul?
Da, știu, prea multe mesaje 
pentru o dimineață, al cărei început 
a bătut la ușă. 

Ce trebuie să fac, 
pentru a te împăca puțin? 
Să desțelenesc o fântână, 
cu sapa în grădină prelung să dau,
până aud, sub lamă, 
vibrare de comoară? 

Vine primăvara și noi nu o vedem!

Ce mult și-ar dori în locul meu

strămoșii mei din cer să mănânce înghețată.

Văzându-mă,

ar ști că sacrificiul lor pe pământ

nu a fost degeaba,

dacă eu, fără grijă, mă delectez

cu înghețata de ciocolată la cornet.

Vezi? Așa se amestecă literele în viață, 
cu obrăznicie! După ce au stat cuminți,
uitate într-un colț de pagină 
și s-au îndopat cu atâtea cerneluri, 
te înșfacă din stările sufletești,
târându-te prin carte 
și te lovesc de rândurile cele mai neașteptate. 

Literele se îngrașă cu zahărul pielii tale, 
cu adâncul ochilor, 
peste care piere acum orizontul 
și peste care albastrul trece. 
Pe urmă, așteaptă, 
subțiate fiind de pagini,
să se arunce în lume, cândva. 

Tu te vei degrada în carte, 
nicio minte nu te va mai reface 
așa cum ești astăzi.
Și, ca toate să fie crezute, 
nu zic: „Să nu mă ridic de la masa de scris!”, 
ci „acestea să fie verificate în plen, 
cu noi în cauză, de față!”. 

Faptul că scriu 
îmi dă putere 
sub presiunea nimicului să rezist
și proslăvesc subiectul și tema,
care din peniță și foaie se întrupă.
E nașterea simțirii mele,
care de oameni și de peisaje se prinde.