În Antichitate, filosofii conduceau urbea – erau considerați cei mai importanți oameni ai cetății. De exemplu, când au intrat în Megara, romanii au știut că Stilpon, filosoful grec, era cel mai important om din cetate și au dat năvală peste acesta, luându-i tot: „Stilpo, i s-au adresat sarcastic, nu mai ai nimic. Ți-am luat totul!”, iar replica, rămasă în istorie, pentru profunzimea ei, a fost: „Omnia mea, mecum porto”. Prin acest răspuns, care i-a surprins și motivat, totodată, pe concitadinii lui, Stilpo atrăgea atenția asupra instruirii spiritului, față de grija patologică pentru bunăstarea materială – de altfel, efemeră.  

            În Grecia antică, se juca teatru. Tragedienii greci: Eschil, Sofocle și Euripide (între alții) subliniau forța inexorabilă a destinului: oricât ar încerca, omul nu poate să-și schimbe fatumul, dar, în același timp, aduceau în prim-plan valorile autentice ale democrației: justețea, meritocrația (repusă în drepturi mult mai târziu, de către Napoleon), credința, dragostea pentru patrie etc.

            Prin exemplul personal, Diogene, fondatorul cinismului – ducea un trai de câine – de aici, etimologia cuvântului „cinism” – a coborât în agora și a demonstrat că fericirea este la un pas de noi, că nu este nevoie să ne împopoțonăm cu podoabe în palate poleite, pentru a ne bucura sufletul și, după cum se știe, s-a refugiat într-un butoi, la marginea mării, dar, zilnic, umbla prin Atena, cu lampa aprinsă, în căutarea unui om (adevărat). Pilduitoare este și întâlnirea cu Alexandru cel Mare, moment pictat de mari artiști. Întrebat de tânărul său interlocutor dacă are nevoie de ceva, Diogene i-a cerut să se dea la o parte, fiindcă îi ia soarele. „Cine ai vrea să fii, Diogene, dacă te-ai mai naște încă o dată?” –„Tot eu”. „Eu, dacă m-aș mai naște o dată, aș vrea să fiu Diogene”: prin acest schimb de replici, Alexandru cel Mare transmitea istoriei pledoaria lui pentru valoarea incomensurabilă a filosofiei, ca domeniu de investigare a tainelor universului.

            La celebrul banchet, Platon invita minți luminate, între care, Socrate, pentru a pune în dezbatere probleme permanente ale firii umane: dragostea, credința, care este sensul vieții și al filosofiei însăși. Înaintea lui Iisus, Socrate a ieșit în agora, pentru a afirma: „Cunoaște-te pe tine însuți!”.

La Roma, exista un tribunal activ care conferea calitatea de poet celor pe care-i considerau demni de acest titlu. Unul dintre cei care a fost Entuziast a fost și Publius Ovidius Naso, poet al curții imperiale, pe vremea lui Octavian Augustus, nevoit să-și lase avutul, pentru exilul la Tomis, din cauza participării la una dintre petrecerile Liviei, fiica împăratului – acesta ar fi mobilul plauzibil al unei astfel de conjuncturi, neelucidate nici până astăzi. Celelalte motive presupuse: fie ar fi făcut parte dintre eventualii complotiști – eu mă îndoiesc, fiindcă Octavian își demonstrase puterea, fie s-ar fi închinat unor zei socotiți păgâni de către romani.

A coborî în cetate presupune și riscuri. De aceea, Horatius ura vulgul și stătea departe de acesta, oricât de mult avea ocazia. Pentru opera lui, Horatius a fost răsplătit de către Mecena cu o vilă, care există și astăzi – multă vreme, poate și astăzi, fiind folosită de către oficialități, pentru lucru.

În literatura noastră, cronicarii au provenit din rândul marii boierimi, fiind onorați cu funcții în stat, precum Ion Neculce – mare hatman în vremea domniei lui Dimitrie Cantemir.

Generația pașoptistă, care și-a propus drept scop major: România mare, ideal urmărit în mod constant și realizat în 1918, a fost implicată plenar în viața politică a țării, în frunte cu Vasile Alecsandri. Până și Dimitrie Bolintineanu, din pleiada strălucită a generației, a deținut funcția de ministru al Cultelor.

Ion Heliade – Rădulescu, participant la Revoluția de la 1848 și fondatorul primului ziar, „Curierul Românesc” (1829), poet descris de Eminescu în Epigonii drept munte de spiritualitate, a fost obligat să plece în exil, la Paris, apoi în insula Chios și la Constantinopol – nu s-a ferit de îndatoririle patriotice: a pus țara mai presus de el însuși.

Junimea, compusă din tineri reveniți de la studii din străinătate, a fost prezentă în viața culturală, socială și politică, îngrijindu-se de progresul spiritual al unor revelații juvenile, precum Mihai Eminescu sau Samson Bodnărescu.

Mihai Eminescu muncea asupra propriilor manuscrise, în izolare totală, aproape ca un pustnic, dar ca jurnalist, în special la săptămânalul „Timpul”, acolo unde i-a avut colegi de redacție pe I. L. Caragiale și Ioan Slavici, a pledat pentru drepturile românilor, mai cu seamă pentru ale celor din Transilvania și Basarabia. Pe subiecte particulare, Eminescu poate a părut inabordabil, însă în privința problemelor naționale, devenise o voce știută în lume (de aceea, nu consimt la opiniile celor care, în prezent, susțin că Eminescu ar fi fost marginalizat din cauza convingerilor lui politice – era imposibil: poetul intrase deja în conștiința poporului).

Alexandru Macedonski, a cărui operă poetică îmbină elementele a trei curente literare: clasicism (prin rondeluri), romantism (Nopțile și lirica de debut) și simbolism (a întemeiat și teoretizat mișcarea aceasta la noi), a încercat să se stabilească în Franța.

În perioada interbelică, tinerii Mircea Eliade și Emil Cioran au primit burse de studiu în străinătate. Ei nu au mai revenit în țară, din cauza climatului politic. A fost un exil pentru care au optat, dar nu în aceeași măsură voită ca Alexandru Macedonski, deoarece ei, probabil, s-ar fi întors în țară, dacă democrația s-ar fi păstrat. Eugen Ionescu a plecat în Franța – acolo a ales să trăiască, datorită originii mamei.

Înainte de a merge în vacanță, un prieten, Daniel Barbu, tocmai ce venise din Albania: „Dacă aș mai fi avut zile libere, aș mai fi stat acolo. Mesele sunt bogate – tu comanzi ceva și ei îți aduc platouri întregi de mâncare, prețurile sunt mai mici” etc. Tot el m-a sfătuit să instalez hărți off-line pe telefon și să folosesc rețelele WI Fi ale lor (ale hotelurilor și restaurantelor frecventate), cerându-le parola imediat ce m-am instalat. „Neapărat să vizitezi Blue Eye! Vezi că este o parcare cu pământ, dar nu sunt probleme”.

Cu această idee a meselor ieftine, am căutat o terasă mai acătării, în prima seară. Inițial, am intenționat să mă opresc la una extrem de populată (semn că se merită), dar nu mai era niciun loc liber și se făcuse coadă.

Am mers mai departe, până am zărit un restaurant atractiv, care avea în meniu și mâncare tradițională. M-am așezat înspre margine, lângă doi îndrăgostiți care mâncau scoici din oală, cu o poftă incredibilă: tânărul întingea și pâinea în zeamă. Mi-am amintit de gustul scoicilor din Turcia – când numai ce le-am pus pe limbă – (le întredeschisesem, nici măcar nu le-am desfăcut pe deplin) și mi-a venit sete instantaneu: erau extrem de iuți și de condimentate.

Am comandat mâncare albaneză (nici nu mai știu ce), care mi-a fost adusă fără pâine. Am pretins „the bread!”, dar mi-au explicat, enervant de ferm, că așa este meniul (nu mi-au oferit pâine, spre marea mea surprindere, chiar dacă am spus că o voi plăti). Nu am mai călcat pe la acea terasă, ale cărei prețuri erau și foarte mari – aveam să descopăr a doua zi, când m-am documentat.

(Va urma)

La Sarandë, acostează (deseori – zilnic) vapoare cu turiști italieni.

Pe când mă pregăteam să înot (pe la ora 18,00), coborând scările spre mare, am auzit melodii ale anilor optzeci, generate de un casetofon imens, clasic…

Nonșalanța femeii melomane (care-și ținea casetofonul acoperit cu un prosop, pentru a-l feri de nisip), cu activitate în circul ambulant de pe faleză (făcea scamatorii cu bețe și mingi) – molipsea turiștii de alături, care, stând pe cearceafuri, se unduiau ușor în ritmul formației Scorpions: Vântul schimbării.

Cineva de pe vapor a propus femeii (italiana se înțelege fără să o cunoști temeinic) să alterneze muzica de pe punte – Ricchi e Poveri și Toto Cutugno, cu aceea preferată de ea.

Femeia (slăbuță și foarte bronzată), susținută de bărbatul ei, avea o asemenea exuberanță (în trăirea momentelor respective, de îmbinare a expunerii la soare, cu ascultatul muzicii), încât ajunsesem să mă gândesc că viața așa trebuie abordată, cu zâmbetul pe buze, indiferent de vicisitudini, fiindcă, într-una dintre zile, mai apropiată sau mai depărtată, în funcție de câtă ață mai avem pe mosor, vom privi pământul din cosmos, în drumul nostru spre lumea de apoi și nu vom mai putea adăuga nimic la cele pe care am fi dorit să le facem și am ezitat, dominați de contexte.

Între acordurile italiene și cele generate de casetofonul de pe mal, pluteam ca o notă muzicală pe valuri.

(Va urma)

În cea mai bună parte a falezei Hasan Tahsini de la Sarandë, este amplasată statuia lui Nicolae Iorga. Datorită unei lucrări semnate de marele istoric român, albanezii au realizat că pot deveni un stat.

Nicolae Iorga a fost fondator și conducător al Institutului Român din Albania de studii și cercetări arheologice din Sarandë (1938 – 1940).

În Marea Ionică, în care plonjam și eu dimineața și seara, a înotat, cândva, și Nicolae Iorga.

Am făcut fotografie lângă bustul marelui istoric și am citit, cu voce tare, inscripția care-i menționa meritele.

(Va urma)

Pentru a-mi onora gazda, un albanez între două vârste, pe care îl găseai oricând în fața hotelului, stând pe scaun, sub umbrelă, îi comandam, în fiecare dimineață, la cafeneaua lui, o cafea turcească, servită cu un pahar de apă rece (din partea casei).

Am fost curios dacă are același gust cu aceea pe care o beam în Skopje – era la fel!

Așezat la masa plasată chiar pe trotuar, luam câte o gură de cafea, în timp ce, în sinea mea, îmi făceam planul dacă este bine să te retragi, la pensie, într-o țară ca Albania, care nu face parte din UE și care, totuși, duce o viață cu un standard actual și încă mai bine, datorită prețurilor relativ mici (mici pentru noi).

În același rând cu hotelul și cafeneaua, se află sediul unei bănci. De câte ori se pierdea în engleză, albanezul recurgea la ajutorul domnișoarei (care lucra la această bancă).

Ritmul calm de viață îl regăseam și în piața orașului, situată în același rând, pe aceeași stradă (Skandenberg): hală mare, cu mese abundând în produse specifice unei clime mediteraneene: măsline (care nu erau sărate), plante diverse pentru ceaiuri, uleiuri de toate soiurile, fructe etc.

(Va urma)

Lângă hotelul Sala (unde eram cazat), există o căsuță, pe-al cărei acoperiș (din țiglă tradițională) îl vedeam ori de câte ori ieșeam pe balcon.

Seara târziu, când reveneam de la plajă ori de la masa pe care o luam la unul dintre restaurantele de pe stânga scărilor (care legau plaja de oraș), aruncam o privire pe geamul acestei căsuțe, care, de fapt, era o patiserie cu produse tradiționale (covrigi, plăcinte cu brânză, carne și ceapă etc.): zăream, de regulă, vreo trei persoane (doi bărbați în vârstă și o femeie) care pregăteau aluatul plăcintelor scoase la vânzare a doua zi, cu noaptea în cap.

Pe timpul nopții, când nu aveam somn și mergeam pe balcon, pentru o gură de apă rece, sentimentul de singurătate era diminuat de cunoștința faptului că în patiseria din apropiere sunt oameni care lucrează.

La șapte dimineața, mergeam să cumpăr plăcinte cu carne – dacă întârziam, nu le mai găseam – erau cele mai căutate.

(Va urma)

În Sarandë, te învârți de două – trei ori, pentru un loc de parcare, dar tot degeaba, fiindcă nu găsești. Urcat pe un scuter, fiul patronului de la hotel – acolo unde îmi făcusem rezervarea – m-a condus la destinație. Tot ei (cei la care ai rezervări) te ajută să parchezi unde nici nu crezi: astfel, eu am tras mașina în dreptul unei stații de încărcare electrică. Era și sfârșit de săptămână și stațiunea, echivalentă ca țintă a turiștilor, cu Mamaia de la noi, era extrem de aglomerată.

În Sarandë (oraș la mare, conceput în trepte), ai totul la dispoziție, de la terase, la case de schimb valutar și există viață la orice moment din zi și din noapte.

Undeva, în coasta orașului, este înfipt un mic port, de unde se fac îmbarcări, pentru Corfu. Într-un prim dialog cu angajata poliției maritime, am crezut că vorbește românește, datorită interceptării cu expresia: „Este totul în regulă?”. Multe cuvinte din albaneză sunt asemănătoare celor din limba română.

(Va urma)

Am lăsat în urmă Skopje. Am pornit către Sarandë, cu toate pânzele sus. Am trecut prin Struga, orașul pe care l-a văzut și Nichita Stănescu și care i-a adus un mare premiu, în anii optzeci. Poetul Spiridon Popescu mi-a spus că înspre acest oraș, Nichita Stănescu s-a dus îmbrăcat fără etichetă, dar a fost oprit la graniță de către oameni ai serviciilor secrete, care i-au cerut să poarte costum, piesă vestimentară pe care i-au și oferit-o.

Câtă vreme am străbătut orașul, de fapt, am trecut pe o arteră exterioară, am încercat să-mi dau seama ce fel de sentimente a nutrit marele poet, când l-a vizitat. Pitit între munți, Struga este ca un zâmbet al naturii, executat ca la fotograf, cu toată gura.

La granița cu Albania, în dreapta, aveam un tir, al cărui șofer, în timp ce urca scara la volan, de parcă făcea alpinism, a luat o doză de energizant pe care i-a înmânat-o ofițerului de la vamă. Eu nu aveam nimic la îndemână. Imediat ce am trecut granița, am zărit un grup, ai cărui membri (turiști) stăteau la coadă să cumpere cartele de telefon, de la Vodafone.

Am avut temeri pe drumul îngust și printre munți, din cauza zvonurilor false că ai fi jefuit și agresat în trafic. Inima îmi venea la loc, când vedeam venind de pe contrasens mașini de România – semn că și pe lună, regăsești conaționali, care-și petrec vacanța la fel ca tine, în locuri depărtate etc.

O singură ezitare am avut, când am greșit drumul, într-un orășel: am apucat pe o arteră care mă ducea înspre creierii munților. Am văzut casele bine întreținute, cu mașini la porți, deși partea aceea părea izolată și mai sărăcăcioasă.

Către Sarandë, drumul a fost de o dificultate medie și din cauza unei ploi care se întețea pe anumite porțiuni.

La un popas, am oprit lângă o mașină de București. O tânără cu o fetiță în brațe mi-a vorbit românește: era o albaneză care lucra medic rezident în Craiova, deși avea locuința în București.

(Va urma)