Am lăsat în urmă Skopje. Am pornit către Sarandë, cu toate pânzele sus. Am trecut prin Struga, orașul pe care l-a văzut și Nichita Stănescu și care i-a adus un mare premiu, în anii optzeci. Poetul Spiridon Popescu mi-a spus că înspre acest oraș, Nichita Stănescu s-a dus îmbrăcat fără etichetă, dar a fost oprit la graniță de către oameni ai serviciilor secrete, care i-au cerut să poarte costum, piesă vestimentară pe care i-au și oferit-o.

Câtă vreme am străbătut orașul, de fapt, am trecut pe o arteră exterioară, am încercat să-mi dau seama ce fel de sentimente a nutrit marele poet, când l-a vizitat. Pitit între munți, Struga este ca un zâmbet al naturii, executat ca la fotograf, cu toată gura.

La granița cu Albania, în dreapta, aveam un tir, al cărui șofer, în timp ce urca scara la volan, de parcă făcea alpinism, a luat o doză de energizant pe care i-a înmânat-o ofițerului de la vamă. Eu nu aveam nimic la îndemână. Imediat ce am trecut granița, am zărit un grup, ai cărui membri (turiști) stăteau la coadă să cumpere cartele de telefon, de la Vodafone.

Am avut temeri pe drumul îngust și printre munți, din cauza zvonurilor false că ai fi jefuit și agresat în trafic. Inima îmi venea la loc, când vedeam venind de pe contrasens mașini de România – semn că și pe lună, regăsești conaționali, care-și petrec vacanța la fel ca tine, în locuri depărtate etc.

O singură ezitare am avut, când am greșit drumul, într-un orășel: am apucat pe o arteră care mă ducea înspre creierii munților. Am văzut casele bine întreținute, cu mașini la porți, deși partea aceea părea izolată și mai sărăcăcioasă.

Către Sarandë, drumul a fost de o dificultate medie și din cauza unei ploi care se întețea pe anumite porțiuni.

La un popas, am oprit lângă o mașină de București. O tânără cu o fetiță în brațe mi-a vorbit românește: era o albaneză care lucra medic rezident în Craiova, deși avea locuința în București.

(Va urma)