Lângă hotelul Sala (unde eram cazat), există o căsuță, pe-al cărei acoperiș (din țiglă tradițională) îl vedeam ori de câte ori ieșeam pe balcon.

Seara târziu, când reveneam de la plajă ori de la masa pe care o luam la unul dintre restaurantele de pe stânga scărilor (care legau plaja de oraș), aruncam o privire pe geamul acestei căsuțe, care, de fapt, era o patiserie cu produse tradiționale (covrigi, plăcinte cu brânză, carne și ceapă etc.): zăream, de regulă, vreo trei persoane (doi bărbați în vârstă și o femeie) care pregăteau aluatul plăcintelor scoase la vânzare a doua zi, cu noaptea în cap.

Pe timpul nopții, când nu aveam somn și mergeam pe balcon, pentru o gură de apă rece, sentimentul de singurătate era diminuat de cunoștința faptului că în patiseria din apropiere sunt oameni care lucrează.

La șapte dimineața, mergeam să cumpăr plăcinte cu carne – dacă întârziam, nu le mai găseam – erau cele mai căutate.

(Va urma)