Toate articolele scrise de jonescus
Secvență de primăvară
Țăranca își ia tălpășița, dornică a revedea câmpurile. Ca o zvârlugă trece pe drum și cântă. Straiul ei își va scutura figurinele din cusătură. I se va lua urma țărăncii, după bobocii în floare, răsăriți din stamba plăcut mirositoare, ceea ce și face bărbatul cu pălărie neagră, răsucindu-și mustața în oglinda neștearsă - el a întârziat prin gospodărie, dând animalelor fânațuri și apă. Ogorul nu este departe de casa lor... Cu sapa în spate, îi vei vedea urcând colina, cu un suflet ușor, ca fulgul de adineauri. O, pierit-a melancolia din glasul păsărilor!
O nouă primăvară
Un meșteșugar nocturn a bătut flori în crengile de prun. Ciocănelul de abur s-a auzit, prelung. Altul a pus farmec în gâturile păsărilor, însoțit de un amic, dăruit cu arta de a le fi ascuțit glasul. La fel, în orele noastre, îngerii detașează, din sufletul lor, stări de bucurie sau de melancolie, pentru a le trăi noi - ei stau, la poarta raiului, în șiraguri. Din colțul tău, ai zice, despre cosmos, că este un piept viteaz, care poartă scutul minunilor, cu mândrie, când, de fapt, coliziuni și explozii rezidă în sine. Totul este aparență... De ce nu ar fi poemul meu o suprafață lină a adâncului în dezbateri, mereu?
Caracterizare Ilie Moromete. Comentariu bacalaureat
Caracterizare Ilie Moromete
Romanul „Moromeții”, scris de Marin Preda, apărut în 1955 (I volum) și 1967 (al II-lea volum), reprezintă primul roman al autorului în care acesta vorbește despre realitatea vieții rurale. Protagonistul operei este Ilie Moromete, personaj construit după modelul tatălui autorului, Tudor Călărașu.
Statutul social.
Statutul social al lui Moromete este conturat în jurul imaginii țăranului, acesta fiind un țăran liber și în același timp unul dintr-o clasă mijlocie cu o avere modestă, care poate să asigure un trai decent lui și familiei sale. Totodată, el este văzut ca o autoritate locală, un punct de reper în societatea rurală, dovadă fiind întâlnirile din poiana fierăriei lui Iocan, la care este așteptat în fiecare duminică pentru a citi ziarul și pentru a dezbate subiecte politice. Funcția de consilier comunal îi conferă inițial imaginea de tată autoritar în familia sa, însă această imagine se risipește pe parcursul primului volum, dat fiind conflictul pe care îl dezvoltă cu fiii săi cei mari.
Statutul psihologic.
Statutul psihologic al protagonistului este marcat de conflictul său interior și stă la baza dramei lui Ilie Moromete. Prin perspectiva modului său de a gândi, Moromete crede în libertatea individului, principiu de viață pe care și-l expune la sfârșitul volumului al II-lea în fața medicului: „Eu, domnule, am dus o viață independentă”, dovedind consecvență morală, demnitate și rezistență în fața unui timp agresiv, care nu mai avea răbdare cu oamenii. Complexitatea psihică a personajului este conturată prin situațiile existențiale în care este surprins, și anume, viața satului românesc într-un moment de răscruce, angrenat într-un proces de destrămare a civilizației tradiționale, a familiei, respectiv a sistemului de valori al colectivității. Ilie Moromete stăpânește arta disimulării, dar aceasta este o formă de apărare împotriva unei lumi a minților limitate, care îl consideră ,,sucit”. Disimulându-și adevăratele gânduri și convingeri, eroul îşi apără, de fapt, libertatea interioară.
Statutul moral.
Statutul moral se evidențiază prin trăsăturile morale ale protagonistului. Ilie Moromete reprezintă țăranul filosof, posedând o inteligență ascuțită, caracterizat fiind de plăcerea de a contempla și de nevoia de a înțelege lumea. Personaj dialogic, Ilie Moromete se află mereu într-un dialog fertil cu sine și cu lumea, mirându-se necontenit de spectacolul existenței. Discută amplu politica sau dezbate pe larg motivele fundamentale ale vieții cu prietenii săi, iar aceste preocupări intelectuale, alături de înclinația spre reflecție, respectiv spre meditație solitară, dezvăluie un chip al țăranului român, inexistent până atunci în literatură. Se arată a fi tiparul introvertitului în ceea ce privește afectivitatea, cenzurându-și orice gest afectiv față de familie, deși îi iubește profund pe aceștia. Este de asemenea caracterizat și de impulsivitate, prin atitudinea sa și prin limbajul plin de injurii și invective, pe care acesta îl utilizează constant.
Trăsătura dominantă, ilustrată prin două episoade / secvențe.
Scena cinei.
Dominanta de caracter a lui Moromete poate fi considerată inadaptabilitatea, puternic sugerată în scena cinei, care pare un ceremonial atemporal ce va dăinui mereu în satul românesc. Ilie Moromete apare în ipostaza unui pater familias, așezat deasupra tuturor la masă, dar jocul minții sale e prea complicat pentru ceilalți, care nu știu cu adevărat ce gândește. Familia este toată adunată în jurul mesei și este dominată de figura tatălui așezat în pragul odăii. În așezarea la masă a membrilor familiei și în dialogurile dintre ei se prefigurează conflictele care vor duce la destrămarea acesteia, naratorul precizând „Moromeții mâncau în tindă la o masă joasă și rotundă… nimănui nu-i trecuse prin cap c-ar fi bine să se schimbe masa aceea joasă”. Această afirmație prevestește finalul volumului I, și anume fuga băieților la București, înfățișând momentul dezbinării familiei. Conflictele sunt prevalente, fapt sugerat de poziția acestora la masă: băieții cei mari „stăteau pe partea din afară a tindei, ca și când ar fi fost gata să se scoale de la masă și să plece afară”. Ceilalți copii stau în apropierea Catrinei, care parcă vrea să-i protejeze.
A doua scenă: Monologul lui Ilie Moromete.
Altă scenă reprezentativă pentru trăsătura personajului este scena de la finalul volumului întâi, când Moromete află de planul fiilor mai mari de la Scămosu și se duce pe lotul său de pământ pentru a-și pune gândurile în ordine. Așezat cu capul în mâini, pe o piatră albă, de hotar, Ilie Moromete se gândește dacă nu cumva rolul copiilor este de a nu-și înțelege părinții, iar cel al părințiilor de a-i ierta mereu. Ce nu poate înțelege el este contradicția dintre viziunea sa asupra lumii și viziunea diferită pe care o au băieții săi cei mari: „Și dacă lumea e așa cum zic ei și nu e așa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?! N-au decât să se scufunde! Întâi lumea și pe urmă ei cu ea.” Așadar, Moromete refuză lumea copiilor săi, nu crede în superioritatea acestora, convingerile sale rămânând neschimbate. El le-a oferit ,,cel mai bun drum”, însă țăranul consideră că feciorii, prin plecarea lor, l-au refuzat.
Elemente de structură și de compoziție.
Un prim element de structură relevant pentru construcția personajului îl reprezintă mijloacele de caracterizare. Caracterizarea directă făcută de narator: „Era cu zece ani mai mare decât Catrina și acum avea acea vârsta între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mai pot schimba firea cuiva” dezvăluie un Moromete cu o personalitate complexă, un lider al satului, care are o plăcere deosebită de a sta de vorbă și de a medita. În ceea ce privește caracterizarea directă făcută de celelalte personaje, Catrina se amuză de glumele lui. De cele mai multe ori îi face reproșuri și crede că are sufletul negru de răutate și de tutun. Cocoșilă îl face prost, dar în realitate îl admiră și chiar îl invidiază pentru că știa să găsească în ziar lucruri pe care el nu le vedea. Autocaracterizarea din finalul volumului al doilea, în discuția cu doctorul, scoate în evidență libertatea individului în ciuda constrângerilor istoriei: „Domnule […] eu totdeauna am dus o viață independentă”. De asemenea, caracterizarea indirectă dedusă din faptele personajului dezvăluie mai multe trăsături de caracter precum: firea reflexivă (se frământa gândindu-se la soarta țăranilor dependenți de roadele pământului, la Dumnezeu ), disimularea, ironia (când bea țuică la Bălosu, când comentează articolele din ziar).
Personalitatea lui Ilie Moromete este evidențiată și prin conflictele care organizează epicul. Conflictul exterior este unul amplu, elementul central rămânând Ilie Moromete, acesta negestionând conflictele, ducând în final la destrămarea familiei. În interiorul familei se observă trei tipuri de conflicte majore. Este mai întâi dezacordul dintre tată și cei trei fii ai săi din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă și Achim, izvorât dintr-o modalitatea diferită de a înțelege lumea și de a prețui valorile – cei trei fii prețuiesc banii, pentru ei proprietatea rurală trebuie convertită în bani, în timp ce Ilie Moromete apreciază proprietatea privată pe care refuză să o înstrăineze. Cel de-al doilea conflict izbucnește între Ilie Moromete și Catrina, soția lui. Moromete vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soției, promițând-i, în schimb, trecerea casei pe numele ei, dar amână îndeplinirea promisiunii. Nemulțumită, ea îşi găsește inițial refugiul în biserică, dar în al doilea volum Catrina îl părăsește pe Ilie, după ce află de propunerea făcută fiilor săi, la București. Al treilea conflict se desfășoară între Moromete și sora lui, Guica, pentru că femeia și-ar fi dorit ca fratele văduv să nu se recăsătorească. În felul acesta, ea ar fi rămas în casa fratelui, să se ocupe de gospodărie și de creșterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la bătrânețe. Faptul că Moromete s-a recăsătorit îi aprinsese ură împotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari. Alt conflict secundar este acela dintre Ilie Moromete și fiul cel mic, Niculae. Copilul îşi dorește cu ardoare să meargă la școală, în timp ce tatăl, care trebuie să plătească taxele, îl ironizează „altă treaba n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem” sau susține că învățătura nu aduce niciun beneficiu. Pentru a-și realiza dorința de a studia, băiatul se desprinde treptat de familie. În volumul al doilea, acest conflict trece pe primul plan, pentru că tatăl și fiul reprezintă două mentalități diferite.
Romanul „Moromeții” de Marin Preda impune un personaj inedit, țăranul-filozof, şi se înscrie în galeria romanului de tip realist, reprezentând un punct de reper în literatura română postbelică.
(1346 de cuv.)
Confesiune de la tribună (II)
„Când m-am hotãrât sã diversific temele pe care le-au tratat cei mai îndrãzneți fiosofi greci, alãturi, încrâncenați și siguri pe traiul lor, unii, din culpa îngrijirii și a mãsurii în preocupare, vor scrie despre dezacordul cu propria inimã, atribuindu-mi-l exclusiv; alții, cu aplecare la oral, vor declama impresii despre natura în rang inferior. În al doilea rând, sprijinindu-mã pe autoritatea imboldului vetust, voi diminua, pe cât posibil departe de mãști, conflictul de virtuți. Voi reclasifica, dupã opinii ample, de la Aristippus încoace, pe toþi cyrenaicii. Decurge din plãcere, indiferent de felu-i, forma înțeleasã a gestului de pace. Finala destinație în trai a cailor este pãscutul? Umbletul acestor animale, grele de nesaț, este insuflat de zei, anterior istoriei trapului. Cine aduce aminte despre manopera creatorului sãu, în aparențã de curs sau de atitudine? În rãscrucea de sânge a Imperiului, mijește nisipul de barbã roșcatã”.
Confesiuni de la tribună (I)
Cum așa, a spus Torquatus, aș vrea sã știu ce nu accepți. „În primul rând, am replicat, dacã, prin orice artificiu retoric, nota de risc negativ, ce stã în baza de date, ar deprinde amplitudine, partitura semnificantã s-ar deteriora în efortul oratorului de a o corija. De ce într-un discurs de valoare desuetã, sã se revigoreze vreo componentã, prin feed-back artificial? Cei care pretind moderație în preocupare, de teama renașterii sinelui din pasiune, n-au voințã de atitudine contrarã. Într-un simpozion, din impresia propriei confruntãri cu vii dedublãri mascate, ne vom relaxa abil în spațiul condiției de spectator. Limitându-mã la sinele în parcurgeri de obstacol zadarnic, pe mine ar crește mai multe rânduri de piei. Cei care trag de mine sã afle adevãrul, vor rãmâne, ulterior, cu senzația suprafeței”.
În cãutarea mângâierii târzii
În cãutarea mângâierii târzii Prin răsfrângere și clare amăgiri de teapă mobilă, mã situam în ochii ei, ca sã plec de aici, neștiut, cu vedere nouã asupra lumii. Privirea ei, cu valize pe unde, îmi restituia aurul vesel al planurilor desuete. Aluziile noi la Moliere nu mai aveau cauze adevãrate, Bolnavul închipuit se juca dupã insinuãrile cu neantul. În mediu, s-a întipãrit imaginea unor detalii de recuzitã. Fugeam de noi înșine și ne regãseam, dupã un timp scurt, în haine și în suplicii strãine. Am vrut sã te mângâi, când agonizai, dar m-am ars. Aveai în mânã un sfeșnic, luat din aerul sfârșitului personal.
Adâncă aplecare asupra Terrei
Un vultur, cu o frântură din certificatul de naștere în plisc, atât de sus zbura, încât păreau pene râurile și de unde vederea ageră? Dumnezeu privea relieful prin ochiul vulturului, luneta lui preferată și inventată cu scop de răpire a raiului unei vieți dintr-un piept mai firav. Îngeri fără spațiu înfloreau într-o renaștere mai viguroasă și plină de misterul eternității. Dar cum se va fi trezit vulturul zburând și unde îi va fi fost brevetul de pilot, altă poveste, deși, pe mese mai vechi, planează o justificare scrisă a condiției de epilog, măcar alterat, dar epilog, a vulturului. În pauze de iubire, atâtea poze triste.
La sfârșit de făurar
Tălpile iernii se topesc pe zugrăvitul chip al nopții. A stat iarna în spinarea atâtor seri. Ninsorile au cocoșat oamenii. Se topesc tălpile de gheață, un rid însă va rămâne după scurgerea lor în rădăcini și nisipuri. Din tuberculi va răsări, când nu te aștepți, amintirea fulgilor, a jocului lor neliniștit, când trăgeau sănii spre șanțuri. Aproape de risipă se clatină fiorul de iarnă. Căzi albastre în care vinul a stat spre oglindire, au fost mutate în strălucirea zilei, pe margini ale clipei, în răsuflări de animale. O profunzime albă de strălucire găsești în cer, și, afară de vrăbii în amiază, cuiburi de paie.
Înainte de viciul întâlnirii
Înainte de viciul întâlnirii Împrejurarea, prin calitatea elementelor ei de a minimaliza, deși se definea și prin detalii cu abilități de amplificare, influența mângâierile mele, pervertind scopurile originare. Inocența întâlnirilor reprimă plictisul, dar o absoarbe mediul, prin acele componente care o reduc până la epuizarea darurilor pe care fiecare dintre acestea le are. Glasul păsărilor seduce până la margine.