Moleșeala și nopțile sub niciun salvator al somnului
și zarul și tâmplele zdruncinate de mult vin curat,
toate răpesc sufletului forțele, fără rană (fără să rănească, n.m.).
Vicleanul Amor este plin de primejdii.
Acest copil (Cupidon / Amor, n.m.) urmărește, de obicei, odihna;
el urăște pe acelea care se fac: oferă goalei nunți, 
de care este stăpânit, 
lucrul trebuitor. 
Sunt foruri, sunt legi, sunt prieteni pe care să-i păstrezi.
Mergi prin tabără, (îmbrăcat, n.m.) într-o togă urbană 
sau acceptă îndatoririle tinerești ale unui Marte însângerat 
(îndatoririle războiului, n.m.).
Desfătările (zadarnice n.m.) deja își vor fi dat obiectele pieirii. 
Iată iutele persan, (pregătit, n.m.) pentru o cauză nouă a marelui triumf, 
deja zărește armele sale, pe câmpurile lui Caesar. 
Învinge, în mod egal, și săgețile cupidoniene și pe parți 
și întoarce, la zeii strămoșești, cele două trofee. 
Pentru că, odată, Venus a fost rănită de lance, 
Etola dă însărcinare iubărețului de a purta războaie cu sine. 
Întrebați de ce Egisthus a făcut adulter?
Cauza este la vedere: era leneș!  
Alții luptau la Ilion cu arme împovărătoare.

Pornirea violentă are începuturi grele pentru toți. 
Sufletul neliniștit și până acum îngăduitor cu arta
a respins și are cuvintele celui care îndeamnă la ură.
Trebuie să prepar un leac mai bun, 
când deja (sufletul, n.m.) permite să fie atinse rănile sale
și va fi apt pentru graiuri (vorbe, n.m.) adevărate.
Leacul este aproape artă, oferit la timp. 
Așadar, când vei fi vindecabil artei noastre,
să fugi, prin sfaturile mele, de primele răgazuri. 
 
Cât de mult se bucură platanul de viță, 
cât de mult, poporul, de undă (de valuri, n.m.)
și cât de mult, trestia, de pământul mlăștinos (nămolos, n.m.), 
atât Venus iubește petrecerile.
Dacă te ridici din plăcerile neînsemnate, 
vei face ca armele lui Cupidon să cadă
și să zacă fără strălucire.
Amorul cedează lucrurilor și tu vei fi la adăpost.

Dar, Doamne,
Adam a îngăimat, 
de ce nu ai scos din rădăcini 
pomul interzis
și pe mine să mă fi păstrat în rai,
în locul vegetalului - 
deja dobândisem cunoștința binelui 
și a răului;

Obs. 
Continuare în Privat

Am pus mâna și am dres urma erorii umane.
Am evitat învălmășeala din grădina Edenului. 
Îngerii și eonii zburau, cu motoare la aripi,
care încotro, să mă ajute. Ochiul lor 
le arăta rana din Mine. 
De la atâtea bătăi de aripi,
era vijelie în paradis, 
pomii aceia grozavi, 
cu trunchiuri groase de lumină
și rădăcini adânci,
înfipte în planete, 
se despuiau de frunze. Ți-am trimis, 
Adam, 
ca să vezi frecvența eforturilor,
pasărea colibri. Uită-te la ea, când ai vreme.
Inventează lupa și cercetează-i 
mișcarea aripilor. 

(Va urma)
Prima parte are vizibilitate în Privat.

O, Adame! striga din pom 
glasul lui Dumnezeu,
golul pe care l-ai lăsat în rai, 
l-am înfundat cu o bucată 
de stambă,
însă fără eficiență,
fiindcă vuietul lumii de jos 
a suflat-o imediat.

Odată cu izgonirea ta,
mai mulți sori s-au dislocat 
din locul lor din cosmos
și a trebuit, din nou, 
prin logos, materia să o repar. 

Am șters mucegaiul din cer. 

Inițial, 
peste gol, 
am fixat oglinzi,
însă,
de câte ori treceam,
în fugă, pe acolo, 
Mă întrezăream pe Mine
și Mie-Mi
Eu, 
Cel fără de cauză apărut, 
Îmi păream zămislit 
după chipul și asemănarea ta, 
Adam! 
Dintr-o mare părere de rău pentru tine, 
inversasem rolurile, 
în viziunea Mea, 
iată unde Mă adusese gestul tău
necugetat, 
acela de a fi dat crezare unei vietăți fatale!

Dacă ar fi rămas golul în rai, 
s-ar fi văzut negura din sufletul Meu.
Toți eonii ar fi alergat la Mine -
așa este natura lor: să vindece! -,
pentru a depune, ca pe un foc, 
energia lor, peste rana Mea
și de unde, pe viitor, să mai aibă ei, 
adjuvanții Mei, 
putere să țină creația,
 sub veghe? 


(Va urma)

Soarele
a coborât din cer. 

Ciorile, 
când zboară în croncănituri, 
sparg liniștea,
de care s-au lăsat cuprinse, 
cât au stat țepene pe creangă. 

Toate frunzele s-au prăvălit 
peste untul, abia desfăcut, 
din coș; numai o ferigă s-a așezat,
ca șoimul, 
pe umărul tău blând,
murmurându-ți ceva. 
Dintr-odată, 
te-ai pierdut în amintiri,
printre magaziile din față. 

Ramura,
vuind, cândva, a dragoste, 
a căzut în poteci.
Pe caldarâm, 
au rămas urme de sevă uscată. 

Tristețea a înregistrat încă o victorie. 

Frunzele toate s-au prăvălit 
peste untul, abia desfăcut, 
din coș; numai o ferigă s-a așezat,
ca șoimul, 
pe umărul tău blând,
murmurându-ți ceva. 
Dintr-odată, 
te-ai pierdut în amintiri,
printre magaziile din față,
și ai plecat. 

Ramura a căzut în poteci...

Tristețea a înregistrat încă o victorie. 

O umbră a fost tăiată 
de o rază aspră.
Se va locui în lumina anotimpului, 
departe de perimetre, zidite 
în funcție de preferințe. 
Soarele își zgâlțâie papucii,
în colțul toamnei. 

Ciorile, 
în țipete proaste, 
sparg liniștea, 
de care se lăsaseră prinse, 
ca într-un insectar, 
muștele din casă. 

Vorbele, 
încropite pe seama dorului 
de materie,
a două năluci,
scrutează trecutul. 

Ne gândim la fotografii
din oraș,
că, odată cu aparatul, 
mintea lor însăși 
este bliț pentru omul vizat. 

Frunzele toate s-au prăvălit 
peste untul, abia desfăcut, 
din coș; numai o ferigă s-a așezat,
ca șoimul, 
pe umărul tău blând,
murmurându-ți ceva. 
Dintr-odată, 
te-ai pierdut în amintiri,
printre magaziile din față,
și ai plecat. 

Ramura a căzut în poteci...

Tristețea a înregistrat încă o victorie. 
 

Pentru tine, 
aș face orice,
m-aș da peste cap,
duminica, la horă, 
dar, mai cu seamă, 
azi,
aș veni sub nuc,
să-ți cânt din gură, 
ceea ce, demult, 
s-a întâmplat. 
Pe cuc l-aș întrece în glas. 

Pentru numele lui Dumnezeu, 
vreau să traduc versuri 
din opera milenară a lui Ovidius, 
umanist profund, 
cântând, atâtor generații, 
sfaturi în dragoste,
deși mintea mea fotografiază,
ca aparatul cu blitz, 
peisajul din om. 

Sper ca minunatele cercuri,
declanșate în lac, de piciorul tău alb, 
să se coacă în opera lui Mallarmé. 
Urmașii noștri vor regăsi cercurile rumene,
poleite de aurul pletelor tale, 
pe care le-ai desfăcut, din agrafe, 
dinaintea visării mele. 

Aș vrea să mă inviți la tine
și să nu mai sfârșești 
cu prezentările muzeului tău de suflet. 

Biblioteca albă din sufragerie
a strâns, în rafturi, cărțile care, 
prin țel, 
ți-au părut morale. 

Mai târziu, din volumele colecționate, 
ai lăsat să pornească, maiestuos, ca la paradă,
lungi șiruri despre prioritatea în viață. 

Mie, oaspetelui tău,
din perspectiva rațiunii reci,
semantica noțiunilor „obiectiv” și „prioritate”
mi s-a părut aceeași. 

Tu ai râs, 
ascunzându-ți fața în perdea
și ai pretextat că știi mai multe despre mine 
decât mama. 

Cu tremur în glas, 
îți cer: „Lasă, dinspre mare, 
oastea de îngeri,
să ofere delfinului aura curentă,
când ni-l va prezenta!”.