*Fragment din lucrarea Absurdul în opera lui I. L. Caragiale (Editura Junimea, Iași, 2018)

            Didascaliile sunt o sursă de absurd. Luând ca atare precizarea: „Jupân Dumitrache (urmând o vorbă începută)”, un regizor, înclinat spre lucru, montează o scenă cu un început înaintea celui preconizat de autor. Astfel, se proiectează pe o pânză, în fundal, un cuvânt, iar personajul, jucat de un actor cu alură de stăpân, se îndreaptă, cu pas rar, înspre fastul proiecției, considerându-se el însuși o continuare propriu-zisă a cuvântului afișat; se diminuează în joc personajul, din condiția de ființă, până la nivelul sintactic, gramatical, de complement direct, de obiect asupra căruia se răsfrânge acțiunea, fără intermediar deviant al ei, dacă vorba începută este un verb. Consecința acțiunii, pretinsă de verbul de pe ecran, va fi gestul actorului care suportă, cu docilitate, ca un obiect, acțiunea fără zăbava de a o mai prelucra. Este nevoie, prin urmare, de un actor de travaliu, și nu caracterizat de ideea că este un geniu.

Cei care pretind moderație în preocupări,
în speranța platitudinii în restrângeri suave,
nu au voință de atitudine contrară,
pe scena discuției. 

Într-un simpozion, 
din impresia propriei confruntări 
cu vii dedublări,
ne vom relaxa abil în spațiul condiției
de spectator. 
Înțelepciunea survine 
în substratul chemării de sine. 
Cei care trag de mine să afle adevărul 
vor rupe un pic din mască. 

Avem pe umeri coșuri de nuiele.
Ca să ne fie mai ușor până la căruță, 
ne mințim că purtăm mireasmă de struguri copți. 

În marginea viei, 
cucii sar, 
din cântec în cântec, pe ton de mirare. 

Nu-mi pasă de vremea căzând în cascadă, 
cât timp lângă mine te afli.

Ultimul plânset al meu va fi fost
înainte de întâlnirea cu tine, 
de acum, zilele-mi le socotesc altfel, 
în răzbitul prin viață.

În pom, agățată de o creangă în apus, 
pasărea cântă, în inimă atinsă de Venus. 

Am făcut focul, sub stâncă, 
în gura peșterii, 
de astăzi, ne vom odihni, 
cât pentru patru veacuri, 
în care ne vom fi căutat
și ne vom fi salvat de la rătăcirea absurdă, 
prin omenire. 

Caiacul ne așteaptă, 
străin de opreliști,
să ne ducă, în zori, 
pe mine, la pescuit de somoni, 
pe tine, mai departe, la cules de soc. 

Pe stâncă, 
în așteptarea amiezii, 
îți aud glasul depărtat, 
înălțat ca un zmeu, în mersul 
voios, prin adâncul pădurii. 
Te văd și-mi spun, în gând, despre tine
tot ceea ce, în față, nu o pot face,
de parcă limba mi-e smulsă 
de imboldul supărării, atât de puternic stăruind 
în inimă, ca spin în calea bucuriei ființei mele. 

În bătaia soarelui, 
părul tău galben mișcă astrele. 
Îngerii se aud în urma ta, 
la fiecare vorbă, pe care o rostești,
ei te vor purta pe umeri,
deasupra lucrurilor, prinse în gravitație,
precum minutul de care ne temem toți. 

Mâna-ți viguroasă, care mi-a prins brațul, 
în capul scărilor, 
mi s-a părut rece
și am sperat
ca, în suflet, să ai căldură pentru mine
și, cândva, surâsul tău, 
de Gioconda vie, 
să fie resursa mea de renaștere în viață,
precum, la izvor, sălbăticiunile
își înviorează alcătuirea, 
din apa cea înaltă.    

Ce ne dezvălui, 
când răsari?
Numai tristețe și necaz! Am luat totul de la capăt,
am inventat fereastra cu pervaz,
pe unde ni se uită odraslele, când plouă. 
Pământul este legat de tine, soare,
curenții îl străbat, 
când îl învârte Atlas și pe sub nas 
caii lui Ahile îi scapă; 
șaua doborâtă lucește pe un deal. 

Chirăindu-i copiii de foame, 
s-a dus Adam la vânătoare...
Din ramul care l-a împiedicat 
să alerge, pe cărare, 
a făcut un arc, 
luând drept coardă limba unui șarpe, 
din obida aceluia înșelat în paradis, 
de către această viețuitoare. 
Când a țintit, 
întâi, a ezitat, 
arma părea a sâsâi dramatic, 
apoi, s-a lăsat în genunchi 
și nu a mai tremurat, 
slobozind săgeata în pieptul unui taur. 
-Avem carne! Eva a strigat, 
trăgând de-un corn,
să care prada în gura peșterii, 
pe înserate. 

Pe râu, 
soarele se lungea, de lene. 
Și Eva și Adam l-au apostrofat: 
în paradis, abia lăcrimai în preajma noastră, 
ca medalie în buzunar, cuminte tu stăteai.
Astăzi, ne arzi recolta
și pielea, câteodată,
încât despre tine, nu am mai vorbi deloc,
la apus, te cufunzi în ape -
de nu ai mai scoate capul, de acolo, 
niciodată!

În paradis, 
strămoșii noștri 
și-au pironit ochii în măr, 
de plictiseală, dar nu aveau sentimente, 
doar privire.
Eva nu era obișnuită a se uita în jos...
Din iarba verde, 
un cap de șarpe veninos se va fi ivit. 
Când o astfel de vietate începe a vorbi, 
în timp ce, în Eden, doar vântul se aude, 
îi uiți răutatea și viclenia 
și te încrezi în ea; nu însuși Dumnezeu 
i-a permis târâșul prin bătrânul rai? 
„Dar unde-i nuiaua?” - a întrebat Eva.
„A! este încărcată de mere, 
nu-i păcat să le dobor din ram, 
în van? Ia să gust din fruct, 
of! dar ce m-a hrănit cu dorul de a da naștere
unui copil! 
Nu-i loc de vaier în paradis.
Adam, hai s-o ștergem până jos!
Eu trebuie să țip, ca să mă aud 
în cosmos, drept glas de primă mamă. 
Din sunetul vocii, lipit pe stâlpi de soare, 
va apărea Iisus, 
mai altfel decât tine, bărbate!”.