Cărți citite de două ori (V)

După ce am revenit de la Câmpina, m-am retras la țară, pentru relaxare, dar am dat peste o căldură infernală, de care nu puteam fugi.

Undeva, în biblioteca din lemn de nuc, am regăsit cartea Pe drumuri de munte și m-am apucat de citit. Îmi propusesem faptul, fiind curios să-l redescopăr pe Ghermănuță, personajul care, înainte de a fi devenit captivul foii magice, a fost om, cu funcție administrativă în mânăstirea Nechit.

Părintele Ghermănuță îmi părea numai o instanță narativă (conform definiției personajului literar), pierdut în negura vremii, dizolvat de istorie, nicidecum un bărbat „cu giubele de mătase, blăniţe cu samur” (și al cărui potcap este expus la mănăstirea la care a slujit).

(Va urma)

Adnotări.

Reflectam cum a ajuns călugărul Ghermănuță în narație, cum a străbătut el deceniile, numai cu o preocupare, aceea de a culege ciuperci. Nu-ți vine să crezi că în narații ajung oameni care se plimbă pe dinaintea ta, fac un pas și hop! în carte, ca într-un bazin de eternitate, înotând mai cu talent decât David Popovici.

Cu fiecare pagină lecturată, mă bucuram, în sinea mea, de răcoarea munților, senzația concretă de aprindere era atenuată.

În general, cartea are capacitatea de a abstractiza o ființă în carne și oase.

Pentru a-i defini calităţile de fiinţă vânjoasă, scriitorul îl denumeşte constant cu câte un epitet individualizator: “măruntul meu călugăr”, “uscăţivul meu călugăr”, “sprintenul meu călugăr”. Întâlnit fiind în pădure şi oferindu-i drumeţului hribi fripţi, admiraţia pare întemeiată: “Ce mare şi sublim era părintele Ghermănuţă!…Ce mic şi netrebnic mă găseam eu faţă de dânsul!” Dar la interval de câteva pagini, după ce “iscusitul” călugăr îşi arătă slăbiciunile, urmează o apreciere contrară, îngroşând cu trăsături satirice vechiul portret: “Ce mic şi netrebnic era  părintele Ghermănuţă!!… Nu-i vorba, că lucru tocmai mare nici eu nu eram!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *