S- este un fost obelisc, curbat, în timp,
de presiunea spațiului dintre cer și pământ,
-i-, un punct, vrând să dea în cap liniei,
dar este mereu suspendat,
(-n-) are amploarea vălului miresei,
cărat în biserici, de domnișoarele de onoare,
-g-, un înțelept bătrân, pe gânduri, strâns în sine
sau brațul lung al tinerei bând absint, fără să-l epuizeze
din picturi,
-u-, val întors cu misterul adâncului înspre lume,
brațe implorând ajutor,
-r-, desigur, o cârjă ratată,
deși ar fi putut fi velociped în reparație,
-ă-: abur mereu în tendință de a sări de pe girafă,
-t-, indicator de răscruce,
-a-, pântecul stând a da naștere la cuvânt,
-t-, un talcioc mormăit,
-e: rugăciunea lui Constantin Brâncuși.
Potcoave sfârâind au sărit în mine...
Când am întors capul,
m-a lovit în spate Osman. Conștientizând că pașa
a trăit acum mai bine de o sută de ani,
m-am convins că lovitura de spadă a fost abstractă,
iar potcoava sfârâie numai când este confecționată;
fierarul o înăbușă, cu singurul clește, în căldarea de apă,
o răcorește, eliberând-o, subit, de stres -
se înroșise la ideea că va fi pierdută, în trap, de bidiviul greu
și va rămâne, uitată, ca forma de inimă goală,
în pustiu.
Priveam fără de țintă la orizont
și-mi închipuiam că, la zenit,
dacă ajung, voi putea atinge bolta cerului
și, dacă-mi va fi drag tot ce se aude în acel cuprins,
pe brațe o voi ține, la vedere
și pentru alții, de vârsta mea.
S-a întâmplat, cândva:
am alergat din curte spre deal...
Acum, mă uit la stele -
gura timpului câte va fi mâncat din ele?
O văd știrbă, pe la poartă,
ca o babă fără treabă.
Nu ai vrea tu, mă răstesc din senin,
singur în curte,
să rozi puțin din mine?
M-ai tocat atâția ani și nu mi-a păsat,
dar te voi pune la punct... tot zăresc
o tânără ghidușă, alergând prin lanul de grâu
și este o țintă fragilitatea,
ca o poză pe care amândoi ne aruncăm ochii.
Un fior ca o sabie trece prin noi, deodată,
și mai câștigăm un punct comun,
mersul prin viață.
Iau câteva guri de cafea,
care mă destind și mă fac mai elastic,
un veritabil gimnast.
Întind brațele în aer și mă agăț de soare.
Indiferent, pe glob, de unde ai fi privit,
în acel moment,
m-ai fi văzut, atașat discului solar
și atâta umbră, de la mine,
s-ar fi extins peste câmp
și peste șaua unui cal năzdrăvan.
O, Făt-Frumos la tine în curte
aș fi aterizat, în mâini cu bucăți mari de soare,
pentru tine în dar, drept bijuterii fundamentale.
Un câine a înhățat luna și, de atunci,
lătratul lui strălucea noaptea.
Boabele de struguri aclamă,
cu bruma în gură,
revenirea la somn, a bușteanului
care i-a stresat suficient
să fie dulci.
Încolo, strigarea un rost mai bun nu are,
decât să-și fie sieși atentă clevetire.
Depărtarea prea mult seamănă cu vinul,
de parcă un bob de strugure
a fost stropșit peste tot.
Magii dau deslușirii materiale fine,
astfel încât în ele ochiul să-și regăsească motivul
de a se uita în viitor.
Copil,
nu aș fi vrut să accept, când am aflat,
că trebuie să mă închin altcuiva, lui Dumnezeu
(prin dreptul de a fi zidit lumea),
în afara părinților.
Sub directoratul lui Ilie Dobrian, „Gazeta Școalei” consacră numerele 6-7-8 (din anul 1932), strânse într-un exemplar, personalității lui Ștefan Velovan, din cauza unui eveniment nefast, moartea acestuia. Primele pagini conțin Cuvântul funebru rostit la Caransebeș de I. Dobrian. Învățătorul Virgil Presură, care l-a cunoscut pe Ștefan Velovan „cu ocaziunea comemorării a 60 de ani de la înființarea Școlii Normale de învățători din Craiova”, scrie: „Ștefan Velovan a fost adus la Craiova prin decizia lui Titu Maiorescu”.
Florica I. Dumitrescu face o recenzie a lucrării Cunoștințe pregătitoare și mecanica psihologică de Ștefan Velovan. Al. Bălănescu scrie despre opera Pedagogia a aceluiași autor, evidențiind motoul: „Drumul în educație să meargă de la inteligență la inimă”.
Fragmente din creația propriu-zisă a lui Ștefan Velovan se regăsesc în șase pagini ale revistei profesionale „Gazeta Școalei” (pp. 52 – 58) și sunt din lucrarea acestuia, intitulată Felurile senzațiilor.
