Pe cărările din lan,

merge luna în baston,

întrebată de gospodar:

-Nu ai obosit?

Nu te-ai săturat să privești porumbul copt,

care așteaptă mâinile culegătorului

să-l scoată din păpușoi,

mâine, începând cu zorile,

până în seară?

Caii dau din picioare în sat.

Lângă ei, țăranii spun vorbe,

cu mâinile prinse în căpăstru.

Îi urmăresc, uimit, din curte.

Sateliții merg molcom pe boltă.

Ies țăranii să măsoare din privire

pământul pe care îl au de lucrat.

Ca pe ram, pe inima lor s-a așezat pasărea

și a cântat.

Țăranii mergeau, în ritmul interior, peste coline,

în urma lor, pomii se înzestrau cu floare

și dunga de la orizont s-a luminat,

cum rămâne o linie

pe copertă, de la șifonare.

O, printre pomii

care încă nu au înverzit,

pândiți, în starea lor, de frigul prezent,

o pasăre își face veacul,

trudind și ea la realitatea clipei,

cu o bătaie, în plus, de aripi.

Cuișoarele pătrund mai adânc în uluci,

vine în chiserul ager,

mânuit de gospodari,

vibrația de la zborul,

deșteptat în văzduh, de foamea păsării

în grații, la rându-i, cuprinsă în brațe de propriu-i elan

și dusă peste arii…

Am legat de piciorușele ei o privire și eu,

ca să o aduc peste pământul bătut, în februarie,

de parii mucenicilor.

O, văpăile – cum se aud urcând!

La o aruncătură de băț,

a stat, o iarnă întreagă, precum lava,

un coș de lumini,

veghind la rădăcinile pomilor, să nu înghețe.

Pasărea se întoarce la cuib, în seară,

aducându-mi, din depărtare,

priveliștea de mai sus, înscrisă în creierul ei abil,

ca pe mucava, tușa creionului chimic.

Bucuria de a mă uita în curțile oamenilor

s-a topit, odată cu zăpada.

Întind mâinile în aer

și mă agăț de soare.

Indiferent, pe glob,

de unde ai fi privit în acel moment,

m-ai fi văzut pe mine, atașat discului solar

și atâta umbră, de la mine,

s-ar fi extins peste câmpuri

și peste șaua unui cal năzdrăvan.

Ca un Făt-Frumos aș fi aterizat în odaia ta,

cu bucăți de soare, pentru tine, în dar,

ca bijuterii fundamentale.

Aș fi revenit pe planetă,

cu un atribut de a privi, ca soarele

peste o seamă de lucruri,

a căror slabă vibrație se deplasa pe caldarâm ca melcul

și m-aș fi rostogolit în geamul tău,

în fiecare seară,

ca o mână de raze,

pe când m-aș fi aflat cu treabă, nu departe.

Luna stă în cer

și ochii ei sunt eu,

veghind asupra vieții tale,

în această oră.

De ce vremea nu a avut habar de noi,

când s-a decis să plece în cosmos?

Tu îți dezvoltai planurile de viață într-un loc,

eu, într-altul

și vremea în valuri se ducea,

fără a-i trece prin cap să ne apropie,

cum mie, când te-am zărit.

Vreau să văd toate clipele tale,

care au fost fără mine!

Este atât de vechi pământul

și atât de nou e cerul!

Mă gândesc la atâția strămoși,

de la anul 1500 înspre actualitate,

care au stat ca mine, sub cerul liber, în curte…

Intenționau să meargă în sat, la conducător

și să-și afirme părerea,

cât de greu îi apăsa imboldul de a-și apăra neamul?

Se pregăteau să reziste năvălitorilor

și din brațele acestora să-și recupereze avutul?

Inima lor ce bucurie purta?

Care-i mijlocul prin care se puteau apăra?

Se uitau la câinele din ogradă

și regretau că nu i-au dat să mănânce mai mult,

să aibă o nădejde acum în el,

precum vechiul roman din fresce, însoțit în dreapta

de un Cane Corso, pregătit să ia de ceafă dușmanul?

S-au adunat în poiană,

au pus cap la cap vreun plan de bătaie?

Dar dacă toate acestea nu s-au închegat,

cum au dat la fund umilința ulterioară atacului străin

și din ce motive și-au luat avântul

de a mai trăi și de a merge, a doua zi, la plug?

Ce mai însemna cina pentru strămoșii mei?

Mă uit pe bolta nopții.

Unde-i planeta aceea locuită de alții?

Au ei vântul acesta care mă răcorește în spate?

E pace și în alte grădini.

Un bec puternic stă aprins.

Aparate de zbor stau în cer și plănuiesc să vină încoace?

Le-aș trânti o scrisoare –

să rămână acolo unde sunt,

fiindcă pământul are neajunsuri.

În dragoste, am vrea cu mâneca să ne ștergem gura,

ca țăranii după masă,

pentru a da lumii impresia că ne-am săturat,

dar noi clipa nopții să o așteptăm,

furișându-ne

unul în brațele altuia…

Cu inima legată de versuri dulci,

voi cânta,

răzimat de ușorul de la ușa ta.

Pasărea din cuib are și ea lumea ei

pe care nu ar da-o pentru alta mai bună…

Cum ar fi să o inviți la restaurant,

să-i pui în față meniul și să aștepți să-ți indice cu pliscul

un whisky? Sau, îmbrăcată în rochie de bal,

să fie chemată la dans de un cuplu?

Ai vedea-o că zboară pe loc,

ca helicopterul, la toaletă ar zbura –

să fie în ușa de la intrare

o ferestruică, anume trasată pentru ea!

În via de la câmp,

aștept răcoarea să mă învioreze.

Am ore de când sunt în dizgrația părinților,

pentru că m-am moleșit.

Car soarele în spate,

așa mi se pare,

și-s uluit că, totuși, rămân în picioare.

Oare sunt eu?

-Tu ești, îmi strigă, alături de părinți,

oamenii ceilalți, veniți la muncă,

tu ești! Nu te mai întreba!

Îți spunem noi – te recunoaștem după trândăvie.

O clipă ai părut altul

și am încercat să-ți facem o poză,

că poate hărnicia nu te ține mult –

când ai luat-o la fugă la vale –

noi am crezut că alergi, să iei târna în spinare

și s-o golești mai repede în coșul căruței, însă tu

ai apucat ulciorul de apă și încă primul să bei,

fiindu-ți silă de noi…

Încerc un răspuns, că nu ar fi acesta adevărul:

Mai bine, conchid, să ne dăm duhul muncind!

Am vorbit cu un sculptor

și ne va ridica o statuie în capul viei.

Ia să vedem care-i pozează mai bine!

Spre surprinderea mea,

toți s-au rușinat și au băgat capul sub buștean.

Ca un țăcănit de mașină veche de scris

își făcea lucrul prin vie

foarfeca de tăiat.

Pe buze am avut a spune:

„Foarfecii statuie i se va ridica!”,

dar un bun-simț al firii mi-a tăiat avântul ca foarfeca

și m-am retras mai mult în mine însumi, fără ca pasărea în cer

să pară crepuscul febril al supărării în masă.

Am așteptat, aplecat pe buștean,

ca lucrătorii din vie să vină la mine,

cu năframa în vârf de băț, să-mi ceară pace.