Îndrăgostiții au uitat, în discuțiile lor, luna aprinsă, până când aceasta a ars. Fumul a înnegrit trandafirii din brațele mele. Apostolul dă toga unui copil, să o primească drept premiu, pentru întreaga lui inocență. Cerul își ține, închisă în avioane, amiaza.
Vântul serii a zburat peste pajiște și a furat fărâma de fluturi, pe care a proiectat-o în odaie, pe când priveam fotografia miresei din ramă. Pomul ronțăia din pământul cu multe ruine antice, pentru a-și întări scoarța, pentru eternitate. O bucurie nevăzută vibra în seve, întrucât săgețile timpului se rupeau în trunchi. Pomul și-a tras acoperiș de vrăbii pe creanga tinzând să migreze în lună, doar l-ar menține în loc, în mod perpetuu, deși povestea dinainte a fructului se putea afla din bumbi, dar, pe scoarță, urcau amintiri, purtate, în spate, de gângănii. Caesar și-a rezemat fruntea pe o masă, în cortul de campanie, și gândurile-i de piatră au străbătut epocile.
Pe cărările din lan, merge luna, în baston, întrebată de gospodar: -Nu ești sătulă să privești porumbul copt, care așteaptă mâinile culegătorului să-l scoată din păpușoi, mâine, începând cu zorile, până în seară? -Eu am întârziat în lan, tot pentru tine, ca să te văd și tu ai mereu ceva de reproșat!
Te sărut acum destul de mult, pentru nu a avea, mai târziu, impresia că ar mai fi fost loc pentru vreo mângâiere, în clipele întâlnirii. Orice revedere a noastră are o parte întunecată pentru tine, pe care încă nu o știu; o stăpânești cu istețul tău gând, însă inima îți suferă atât de intens! Bătaia ei dureroasă iese ca o toartă de goarnă, spunând urechilor (care aud) tristețea înfundată, ca într-un sac, în adânc... Hai! în poiană, să ne învârtim pe lângă femeile care au ales, astăzi, să coasă. Am haină, ieri achiziționată, și vreau să vezi cum îmi stă. Tămâioarele s-au înșirat... Se plimbă, din floare în floare, albina, până la ceasul cel mai întârziat.
Transpir, mergând pe stradă. Soarele nu mai are nicio însemnătate pentru mine, pentru că m-a prins oboseala. Bucuria de a mă uita în curțile oamenilor s-a topit, odată cu zăpada. Strig la poartă, după un coleg de clasă. Ca niște bănuți de aur zornăie glasul gâștelor. -Hai să dansăm! aud o fetiță, ieșită, pe poarta deschisă, în stradă. Ca o petală îmi tremură în mână. Cu surda-i ureche, lipită de ață, un ac de cusut zăcea, aproape neștiut, într-un ochi de apă. Și-a făcut apariția, la geamul de la mansardă, un băiețaș, al cărui degetar sclipea în soare, în timp ce o mâță, pe burlan, își executa numărul de acrobație, cu mare înverșunare.
Totdeauna, în sat, m-a încântat noaptea de vară. Așezat pe scaunul de aluminiu, cu pânză de husă, mă uitam la pomii în care nicio frunză nu fremăta și la umilele găini urcând, una câte una, pe ramurile prunului. Acolo, tata proptise, de trunchiul bătrân, scări ușoare de nuiele. Când vedeam frunzele cum stau atât de țepene în creangă, mă gândeam la pastelul de vară al lui I. H. Rădulescu și mă uimeam de cât de mare dreptate avea poetul! În aer, nimic nu se mișca, doar sufletul în oameni mai palpita.
O, printre pomii care nu au înverzit, pândiți, în starea lor, de frigul încă prezent, o pasăre își face veacul. Cuișoarele pătrund mai adânc în garduri, vine în patentul ager, mânuit de gospodari, vibrația de la avântul, trezit în văzduh, de foamea păsării în grații, la rândul ei, cuprinsă în brațe de propriu-i zbor și dusă peste arii. Am legat o privire de piciorușele ei, ca să-mi arunc ochii peste pământul, bătut, în februarie, de parii mucenicilor și văpăile cum se aud urcând! Iarna întreagă, un coș de lumini a stat îngropat în țărână, veghind la rădăcinile pomilor - să nu fie înghețate de zăpadă. Ies țăranii să măsoare la pas hectarul pe care-l au de lucrat. Inima le este veselă. Mergeau, în ritm interior, peste coline, în urma lor, pomii se înzestrau cu floare și dunga de la orizont s-a luminat, cum rămâne o linie pe copertă, de la șifonare. Caii dau din picioare în sat. Lângă ei, flăcăii spun vorbe, cu mâinile prinse în căpăstru. Sateliții merg molcom pe boltă. Îi urmăresc, uimit, din curte. Aștept ca, în locul lor, să apară un ochi de înger solitar. Spre seară, pasărea se întoarce la cuib și îmi aduce, din depărtare, priveliștea de mai sus, înscrisă, în creierul ei abil, ca pe mucava, tușa creionului chimic.
Am pozele încă în aparat și pe tabletă. Nu am pornirea să le arăt altcuiva, pentru că nimeni, în lume, nu are inima ta. După susținerea tezei, te-aș fi sunat și am plâns iar în mine. Nu puteam auzi bucuria cea mai sinceră, decât din gura ta, of! care, pierdută în mormanul de pământ, se fărâmă și tace. De ce ai ieșit din casă? Ce te-a scos: nevoia fără nevoie sau, cum spuneai tu despre Eminescu (când discutam despre cât de tânăr a murit), soarta? Așa ți-a fost dat ție? Refuz! Nimic din ceea ce te caracteriza nu merita un sfârșit instant și bulversant pentru mine, pe care nu-l realizez nici astăzi. Am nevoie de tine, vino! și arată nepoților, cu blândețea irepetabilă a ta, ce e bine să facă în viață.
Mai devreme astăzi ca niciodată în vara aceasta, am început lectura unei cărți de dragoste, recomandate de cineva pe baza vreunei afinități cu personajele, am deschis fereastra și hohotul de lumină din gâtlejul soarelui m-a inspirat să tac. Bunicul stă în balansoar, ca sub povara unui fir de poveste, nimic din ziua aceasta care a început, fără vreo poruncă de la cineva, nu-l apasă. Două ochiuri de apă găzduiesc niște gâște albe, ale căror pene zboară în mâinile așilor scrisului, ca niște condeie. Dacă voi scrie despre nestemate, strălucirea acestora va fi asimilată de firea mea? Se poate să mă reclădesc în poezie? Copil, duceam în suflet atâtea visuri mari. Nu vedeam lumea, din cauza lor. Amintirile pe care le am din adolescență, când mă uimea amurgul cu lumina lui de lampă, vin peste mine. O, pământ al depărtării, ars de îndoieli, te afirmi în versuri!
