Acum, am aflat că a murit Otilia, vara mea, din cauza virusului COVID-19. Avea 54 de ani.

Mama îmi spuse plângând că „Otilia s-a zbătut pe patul de spital, strigând să-i dea drumul acasă, pentru că are o mamă bătrână și bolnavă, de care trebuie să îngrijească”.

Acum, orele 19,30, am terminat convorbirea cu tanti Tanța, mama „bolnavă” a dragei mele verișoare: „Să vă feriți cât puteți, că uite nouă ce nenorocire ni s-a întâmplat!”.

În Ars amandi, poetul latin, Publius Ovidius Naso, își recunoștea imposibilitatea de a regăsi vorbe de alinare pentru o mamă îndurerată de pierderea fiului. Totuși, mi-am luat inima în dinți și am îngăimat: „Tanti Tanța, dacă am putea fugi de chin, am face-o, dar îndurăm, fiind pământeni… Gândiți-vă că, dacă v-ar vedea în jalea de acum, Otilia s-ar întrista”. „Ce să se mai întristeze, sărăcuța, de acolo de unde e!” – mi-a replicat. Încă o dată, mi-am dat seama: „Cu o mamă nu te pui și zeu de ai fi!”.

Otilia a fost renumită prin fumusețe. Avea părul ondulat, dantură sănătoasă, ochi negri și față albă. Poza ei de la nuntă a stat mult timp în vitrina aceluia care o fotografiase, în centrul Severinului.

Rămas bun, dragă verișoară! În sufletul meu, vei rămâne așa cum erai: senină, curajoasă, sufletistă, senzuală și o mare cititoare.

P.S.

Soră-mea:

„Ce o fi fost în sufletul ei, când și-a dat seama că pierde lupta pentru viață?”.

Am urmat același „protocol” de astă-vară: am făcut testul COVID-19, care mi-ar fi trebuit pentru Austria, însă, cu o zi anterior plecării, s-au schimbat condițiile accederii în această țară (test făcut iar degeaba). M-am dus la București vineri, cu mașina personală, nu înainte de a achiziționa un încărcător de telefon. Pe drum, de poftă, am oprit și am mâncat trei mici, într-un restaurant la șosea, ca în perioada interbelică. La două mese distanță, o femeie își învăța companionul (care părea englez) cuvinte în limba română. Vorbeau despre aur. Am recurs la sticluța de spirt, pentru a mă dezinfecta. Coșul în care mi-a fost adusă pâinea nu era complet acoperit cu stambă, de aceea, nu am mâncat feliile care-l atingeau. Un mic era cam ars, dar pofta mea nu se putea împiedica de crustă. Am lăsat trei sau patru lei femeii care mi-a servit. Deși relativ tânără, îmi vorbea cu „mamă”…

Sabin și Grig m-au sunat de mai multe ori, să vadă pe unde sunt. Mi-au transmis pe WhatsApp locația.

La magazinul IKEA, m-am întâlnit cu Sabin B., care m-a preluat și m-a dus la Hotelul Charter din Otopeni, zonă aflată în carantină. La intrarea în localitate, ne-a oprit un echipaj de poliție, căruia i-am înmânat declarația completată în prealabil. Sabin a completat-o direct pe telefon, sub ochii mirați ai polițistului. În fața hotelului, mi-am luat rămas bun de la Sabin (conducea mașina prietenei lui).

201 a fost camera mea, destul de bună, cu baie modernă (cabină cu jakuzzi). Am urmărit meciul Craiovei, dar, din cauza jocului slab al echipei, am preferat să discut cu băiatul de la recepție. Am stabilit să primesc micul dejun la pachet, să mă sune la ora 5 și să fie mașina deja pregătită, pentru a mă duce la aeroport (ca în filmele cu James Bond). Din acest film, am reținut secvența în care spionul, interpretat de Roger Moore, se bărbierea în baie, în timp ce un șarpe se apropia să-l muște; cu prezență de spirit, protagonistul îndreaptă către reptilă spray-ul, pe-al cărui jet îl aprinde cu bricheta. În sfârșit, James Bond a trecut proba curajului, ca Harap-Alb.

Temperatura în cameră era atât de bună, încât nu m-am mai gândit la faptul că este iarnă sau că este frig afară. Nu știu ce sistem au în ultima vreme la unele hoteluri, dar apa vine direct caldă la robinet sau în para de la duș, fără să mai aștepți să se potrivească. Am stat sub duș mai bine de o oră, după care m-am aruncat în pat, în speranța de a adormi. La cinci, eram deja în picioare, am răspuns la telefonul din cameră și m-am pregătit pe îndelete, atent să nu uit ceva și să-mi pun lucrurile in ordine. La recepție, aveam pachetul pus pe măsuță. L-am desfăcut: două sandviciuri, două cutiuțe de unt și o roșie. Leguma mi-a inspirat priveliști de vară. Avea un gust deosebit de bun și mi-am spus că pe viitor voi însoți și eu preparatele matinale cu o roșie. Mușcam din legumă cu pofta aceluia ce nu mai văzuse roșie în viața lui. De fapt, atât de dimineață nu prea văzusem. Aveam și o sticluță de apă plată, pe care, după ce am băut o gură, am plasat-o în rucsac. Șoferul mă aștepta în mașină. Pe drum, mi-a vorbit despre jobul lui, la o firmă de închiriat mașini. I-am lăsat bacșiș 10 lei.

Nu am stat prea mult în aeroport. Am întrebat la primul ghișeu despre zborul care mă interesa. Am rezolvat repede și m-am trezit la serviciul de securitate, acolo unde am pus rucsacul pe bandă. Un bărbat se dezechipase aproape de tot. Își scosese cureaua de la pantaloni, rămăsese în pulover. Eu nu m-am dedat unui astfel de zel și nici nu era nevoie. Banda s-a blocat, din cauza unei genți proeminente, mare cât un porc de Crăciun. Au uns geanta… Glumesc. S-a rezolvat în curând și bagajele și-au urmat calea, ca oamenii, destinul.

În avion, am ajuns printr-un tunel retractil. Avionul era lung cât un tren. Aveam aceleași loc, 31, precum în vară, în coada „zmeului”. Am întrebat-o pe stewardesă dacă îmi pot alege scaunul de la fereastră, de pe rândul celălalt: „Suntem puțini și trebuie să ne menținem locurile, pentru echilibrul aparatului”. M-am conformat. Lângă mine, s-a așezat un tânăr chelios. Scaunul din față a fost ocupat de o jupâniță cu accent moldovenesc, preocupată de telefon. Stewardesele ne-au distribuit niște declarații pe care trebuia să le completăm și să le semnăm. La aterizare, nu ni le-a cerut nimeni.

În aeroport (la destinație), nimeni nu găsea ieșirea. Aeroportul este ca un monstru cu multe capete. Tânărul, jupânița și o mamă cu un copil de vreo opt ani s-au grupat în jurul meu. Le-am câștigat încrederea prin întrebările adresate în stânga și în dreapta. Jupânița rămăsese fără baterie la telefon. O aștepta prietenul ei. I-am împrumutat telefonul meu să-l sune. Căra și o geantă destul de grea. Roamingul încă nu se activase. Eram și eu în vecinătatea panicii. Odată cu nimerirea unei ieșiri, toți cei patru ne-am despărțit. Fiul meu a reușit să mă sune și să-mi comunice locația. Ne-am întâlnit undeva afară, în preajma unei stații de autobuz. Când m-a revăzut, a surâs… Ne-am îndreptat înspre parcarea subterană, acolo unde-și parcase mașina. L-am regăsit mai înalt, tuns modern – părul mai înspre blond, cum i se schimba vara, în copilărie, din negru în blond. Pantalonii de trening, pe care îi cumpărase din România, păreau de promenadă, așa de bine îi veneau în asorteu cu geaca multicoloră. Coborând din lift, am reîntâlnit-o pe fata vorbind moldovenește. Încă își căuta prietenul. L-a sunat din nou de pe telefonul meu. Epuizată, mi-a înmânat mie aparatul să-i explic tontului pe unde ne aflăm. S-a așezat pe geantă, în dreptul barierei… Acolo am lăsat-o în așteptare.

Era o zi cu soare… Fiind în dreapta, am avut răgazul de a face fotografii. Am zărit ferme, case ca în povești. Într-un perimetru îngrădit, păștea o căprioară. Am observat și doi cai, alb și negru.

Nu am mai oprit decât în Germania, exact în locul în care astă-vară funcționa un McDonald’s și despre care scrisesem in precedentul jurnal. Acum, nu mai era decât o tejghea și o singură vânzătoare. Destul de trist. Astă-vară, apreciasem frenezia vânzătoarelor (de toate vârstele). În niciun Mc, nu văzusem femei cu părul alb precum acolo.

Calculatorul mașinii ne-a avertizat că trebuie să punem benzină. Pe waze, apărea o stație la o sută de kilometri distanță. Am căutat Shell, iar prima stație a mărcii figura la șase kilometri. Ne-am abătut de la autostradă. În dreapta, în marginea unui lan, era parcată o mașină. L-am întrebat pe șofer în engleză despre peco, dar nu a înțeles. Fiu-meu îmi spunea să ieșim cât mai repede din acel sătuc, pentru că suntem în Germania de Est și auzise numai lucruri aberante de la colegul lui, Mike. Eu îl contraziceam: „Nu mai există diferențe între Germania de Est și de Vest. S-au atenuat”.

La Praga, ne-am cazat la un hotel de patru stele, etajul al șaptelea. Am comandat prin telefon produse de la KFC, produse sub calitatea celor de la noi, iar cartofii cehi nu au niciun gust.

Dimineața, nu am mai stat la micul dejun, de teamă să nu depășim termenul de douăsprezece ore, cât ni se permitea să tranzităm etc. Mă și vedeam intrat în carantină.

Pe drum, a nins. Mașinile cu platformă (aduceau din Germania automobile SH) aveau numai numere de Ro.

Am oprit la o benzinărie, convinși că am intrat în Slovacia, dar de unde… Nu am mai băut nicio cafea, am urcat rapid în Jeep și am pornit din nou la drum. Cred că am și depășit termenul de douăsprezece ore, dar ce mai conta? Am avut emoții în Slovacia, la ghișeul de la care am achiziționat taxa de drum. Afirmația casierei: „Dobre, dobre!” m-a înseninat.

Cel mai greu trafic a fost de la Arad către casă. Pe un drum îngust, dacă ai în față două tiruri, cum ni s-a întâmplat nouă, întârzii incomensurabil de mult.

Pe un asemenea drum, am condus eu… În față, aveam o mașină care de vreo două-trei ori intrase pe contrasens. Când am depășit-o, am răsuflat ușurat.

Notă:

Încă o dată, mi s-a confirmat că datele de pe siteurile oficiale sunt discordante realității. Cei de la ambasade te pasează de la unul la altul, habar nu au. O pasă a fost către poliția de frontieră, care, cu voci groase, tot înspre serviciul de la ambasade te redireționează. În ce țară trăim? Funcționari cu bani mulți, pensionați devreme, pe care îi deranjezi dacă-i soliciți. Mersi!

Soarele anunță zilele de vară ale anului care vine. E forfotă în oraș, de câteva zile bune. Toți oamenii parcă s-au deșteptat deodată și au început să alerge înspre treburile lor. Senzația de oboseală a trăirii acestor „sărbători” se amplifică de la tot ceea ce acestea implică.

Încerc să-mi aduc aminte de ziua aceasta, de 24, a anului 1989, dar nu reușesc să-i mai recompun detaliile.

Înainte de 16 decembrie, când am intrat în prima gardă, am cules cu sufletul câteva episoade.

1. La depunerea jurământului, m-au asistat sora și părinții. În timp ce defilam, au strigat la mine. După momentul festiv, am mâncat din pachetul adus de acasă. Mă așteptam să apară și un văr al meu, la al cărui jurământ participasem cu doi ani înainte, tocmai în ideea de a veni și el la mine, dar nu s-a întâmplat. Și ce greu ajunsesem la el, la unitate! Am suportat aglomerația infernală din tren. Am stat în picioare, pe durata călătoriei. La destinație, de-abia m-am dat jos din tren.
2. Am mers la un meci de polo (singura dată). Căldura din sală mă reconforta și m-aș fi aruncat în apa din bazin. Am mai încurajat echipa locală (de la care primisem invitația).
3. Am trecut prin piețele din Timișoara, de Ziua Recoltei.

Primul zvon bun a fost că muncitorii de la fabrica de pâine (din Timișoara) s-au „înfrățit” cu armata. Culmea este că primul „ajutor” umanitar a venit din Ungaria, un tir cu pâini albe, imense. Starea mea interioară era alta, visam la călătorii senine în Occident.

Acum treizeci de ani, la Revoluție, eram la Timișoara, pe timpul serviciului militar. Păstrez un jurnal, însă nu-mi face plăcere să-l recitesc, pentru că mă duce în atmosfera aceea sumbră a evenimentelor. Cu puțin înainte de șaisprezece decembrie (când oamenii au început să iasă pe străzi, strigându-și nemulțumirea față de un regim închistat în timp și în concepție), am scris un poem intitulat Sfârșit de an (care a apărut în primul meu volum, Biblioteca într-o alocuțiune). Nu știu ce abilitate anticipativă am avut, dar încheierea desemna metaforic veridicitatea. Mă simt atașat de poem, mai mult decât oricărui fapt trăit în acea perioadă. Cred că versul final suna astfel: „Pendula stinge anul”.

Pe cincisprezece, ieșisem în oraș, cu permisie de câteva ore. Am fost la cinematograf (un film de comedie) și am mâncat o prăjitură, ce se mai găsea în vitrină, dintre acelea cu margarină. La întoarcerea la cazarmă, după ce am coborât din tramvai, am luat o plăcintă – gust bun, pe care-l țin minte.

Când a fugit Ceaușescu, eram în foișor, de gardă. Soldații își aruncau în sus căciulile, se îmbrățișau de bucurie. Irimescu, un camarad din Mangalia. poreclit Melcul, îmi făcea semn să cobor, insista, fiindcă ezitam, neavând voie să părăsesc foișorul. Până la urmă, am mers la el: „A fugit Ceaușescu!” – mi-a spus. Evident, nu l-am crezut, dar el se jura pe toți sfinții că este adevărat.

Pe seară, am așteptat să fiu înlocuit din gardă. Nu mai venea nimeni pentru schimb. Am rămas în post mai mult de șaisprezece ore. Dormeam de-a-n picioarelea, cum nu mi s-a mai întâmplat niciodată, nici anterior, nici până astăzi. În câteva secunde, cât dura clipitul, visam. Purtam o luptă cu mine să mă dezemeticesc, între gesturile naturale de a clipi.

Din depărtare, dinspre stradă, se auzeau țipete și oameni strigând: „Vrem libertate!”, toate ca un puls.

În sala de aștepare…

Două fetițe, însoțite de mamă (care tot un fel de fetiță e), trec pe dinainte-mi. Cea mai mică abia merge și se împiedică ușor de gheata mea. E morocănoasă, trezită de dimineață, are o față rotundă, ochi mari (precum copiii din picturile lui Tonitza), părul prins în codiță verticală. Toate trei se așază pe banca din stânga, la o distanță socială corespunzătoare normelor pe care crainica le anunță iterativ  la difuzoare. Ce trist e totul la șase dimineața! Simt nevoia să-mi arunc ochii în telefon, parcă e mai multă viață pe site-uri. Ocolesc subiectele despre fotbal, din cauza eșecului de aseară al echipei favorite, dar mă bucur pentru Larisa Iordache, o gimnastă care zâmbește delicat.   

Fetița de adineauri se face auzită, din când în când: „Ma-ma!” (cum vociferează mecanic păpușile dotate cu mecanism de sunet și de mișcat ochii) – primul cuvânt răsună clar, însă celelalte abia se deslușesc, fiind rostite în șoaptă.   

Peste un rând, au apărut două femei corpolente, care au în grijă un băiețel de vreo șase ani. Deranjantă devine una dintre ele, care tușește gros, dând impresia că infectează aerul, cu toate că poartă mască. Pe banca din față, s-a așezat o tânără, picior peste picior. Îi văd numai buclele.

Afară, e încă întuneric. Nu-mi dau seama ce discerne băiețelul (care și-a tras gluga treningului pe cap) prin geam, fiindcă mai mult se vede reflexia celor dinăuntru, decât orice nălucă exterioară.  

De undeva din partea dreaptă, vine un huruit. Un bătrân înalt trage după el un troler minuscul. Are în minte să deranjeze, îl simt impertinent (pe bătrân, nu trolerul, care nu are nicio „vină” în ansamblu). În aceeași notă lentă a mersului, dă din gură o „jucărie stricată”, baba lui: „împachetată” în blănuri, își trece interlocutorul pe spicher. Între timp, un tânăr cu părul lung, prins în coadă, se chinuiește să citească din carte. Îmi este milă de el: se instalase confortabil pe banchetă, credea că va fi liniște de bibliotecă.

Nu se mai aude nimic, de vreo zece minute. Mă uit spre grupul de moșnegi (se adunaseră vreo două, trei cupluri – zburau împreună): dorm ca valizele. Dar telefonul, tot cel al vorbitoarei anterioare, sună și răsună. Un englez strigă: „Stop the phone!”. Nu există niciun stop: de acum, încep taclalele. Ce va fi lecturând tânărul din colț? Amestec de cuvinte pe foaie și de vorbe urcate ca ploșnițele în urechi.

Ca să mai omor din timp, merg să-mi cumpăr o gumă de mestecat.

(Va urma)

Cred că am suferit de covid în ianuarie, anul acesta. Era miercuri, mă îndreptam spre mașină și mi s-a făcut frig. Nu mă durea însă nimic: „Am febră?” – m-am întrebat. Ajuns acasă, m-am aruncat în pat, m-am acoperit cu trei plapume și abia peste trei zile m-am ridicat. Era 23 ianuarie (când a început calvarul). Pe bursierele televizorului apăreau primele știri despre pandemie. Nu aș fi făcut nimic altceva, decât să dorm. Printr-o asemenea stare, nu mai trecusem niciodată. Nu am mâncat nimic, dacă se întâmpla să mă dezvelesc la tălpi, mă lua iar cu frig și cu tremurat.

Cel mai rău îmi era când tușeam. Simțeam că se destructurează plămânii, aproape țipam când îmi venea să tușesc. Gripă sau răceală nu putea fi, pentru că nu aveam dureri de gât. După aceste trei zile de zăcut, l-am sunat pe Mihai Filip, regretatul meu amic, despre care aflasem că întâmpinase ceva asemănător: „Se rupeau toate în mine când tușeam” – îmi mărturisea. Cu acest punct comun urcam în mașinile despre care ne continuam discuția.

Când s-a decretat starea de urgență, l-am apelat pe medicul Herțog, să-l întreb despre covid: „Este un virus rezistent și extrem de transmisibil. A intrat în țară încă din noiembrie, anul trecut” – au fost cuvintele lui care s-au instalat precum pe o tablă în mintea mea.

Am ieșit extrem de slăbit din boală, dar îmi stătea bine. Toți mă complimentau, fără să fi cunoscut prețul transformării mele.

Am primit mesaj de Sf. Daniel, zi onomastică, pe care nu mi-am însușit-o până acum.

Reflectez la convorbirea cu Sandu B.:

– Doamna Ene a dereticat prin casă… În raftul de mijloc al bibliotecii, a dat peste o cheie enormă: „Cristina (fiica ei, medic rezident în prezent), de unde ai cheia aceasta?”. „Este cheia de la Bastilia (metonimie de tip argotic pentru un liceu – renumit pentru atmosfera severă – n.m.,D.I.). Dacă ai ști tu câți bani am făcut eu cu această cheie, furată portarului! Luam 10 lei să descui fiecărui elev care voia să chiulească”. Vezi, dacă scrii despre cheie, să scrii frumos, să nu o punem pe Cristina într-o situație ingrată.

Astăzi, aproape fără voie, am fost martorul unei distribuții de reviste. Am mers la gară, la două chioșcuri de ziare, la Universitate în centru și la alte două destinații, proxime Parcului.

Persoana care a fost cu mine mi-a oferit colecția revistei pentru anul curent, plus încă vreo trei cărți: o antologie în care apare și textul meu și încă două volume, al căror destinatar eram chiar eu.

La telefon, aflu că unul dintre amicii mei vechi are covid. Iar cu o săptămână în urmă, îl apelasem, pentru că aveam nevoie de curent pentru bateria mașinii. Până să fi venit el, dintr-o inspirație, l-am sunat pe Grig, care s-a oferit imediat să mă ajute. La mustață, am evitat contactul, deși la fața locului a ajuns și amicul în cauză. Era cât pe ce să dăm mâna, dar, știindu-ne amândoi precauți, nu am avut această pretenție (nici eu, nici el) să ne salutăm prin strângerea mâinii, doar de la distanță, prin semne. Am atins niște cabluri, mânuite însă de Grig, iar acum stau și despic firul în patru, pe seama faptului: a fost inspirație sau ce?

Primul apel, către cel de la care aveam mai multă nădejde de ajutor:

„Vin la tine – mi-a spus – , dar, mai întâi, trebuie să trec pe la service. Durează cam un sfert de oră”. Nu am avut răbdare, ușor panicat de situație, și am dat telefon lui Grig.

Până la ideea de a-i suna, am rugat vreo patru tinere, pregătite să traverseze, să mă scoată din impas (credeam că în doi metri, cu impuls mecanic, mașina o va lua din loc fără probleme). Le-am surprins cu privirea, când au venit în dreptul meu să mă întrebe dacă a pornit: îmbujorate la față de la efort și în continuare dornice să-mi dea o mână de ajutor – le-am fost atât de recunoscător în sinea mea.

Muncă de Hercules au făcut doi bărbați. Pe o străduță, fiind convinși de rezultat, au pus umărul și au împins automobilul tocmai în vârful pantei, de unde, la vale, motorul ar fi trebuit să duduie, iar bateria să se încarce. La indicațiile lor pedante, am tras de volanul înțepenit, ba în stânga, ba în dreapta. Sedanul trebuia întors cu fața la vale. Eram ca în filme. Probabil și lor le era drag că ieșiseră din casă. Unul dintre ei alerga pe lângă mine să-mi dea în continuare indicații. M-am luat după ce-mi sugera și nu am cuplat cu treapta întâia de viteze, ci cu a doua… Ne-am lăsat păgubași. Și uite așa mă apropiam, fără să știu, de „virus” (de purtător). Dar s-a opus Grig, cu temeritatea și amabilitatea lui. A sosit călare pe un roib (un Audi Q 7 – cât un tanc!)…

După toată zarva, automobilul mi-a părut avion, iar volanul ca uns, jucărie în mâinile mele.

P.S.

Bateria originală a ținut peste șapte ani.

Ultima cumpărată este Bosch, dar nu este cu nimic superioară celorlalte mărci (nu a ținut mai mult de doi ani).

Am ieșit în curte, am dat ocol piersicului, atent să nu alunec pe pământul jilav. Așezat pe bancă, mă uit la grădină. Azi, atmosfera este autumnală, dintre acelea care îndeamnă la vânătoare de vulpi. Cel puțin, la aceasta mă gândesc, la o vânătoare englezească, la care nu am participat niciodată și nici nu intenționez vreodată s-o fac, dar scena mi-a rămas imprimată în suflet, de la vreun film care o evoca.

Uneori, am impresia că sunt compus numai din privire. Nu degeaba Nichita Stănescu a scris Prin tunelul oranj. Gândul însoțește privirea, însă aduce din străfundul firii stări sufletești sincrone sau discordante cu mediul surprins, încât regret că nutresc emoție, pentru că emoția limitează bucuria de a fi element viu în mecanismul cosmic, de a-i trece prin vene ca un impuls.

Probabil, este confortabil să fii aparat, însă greul de a nu mai fi deloc, pierdut în hibă, apare atunci când te-ai defectat și depinzi de-o mână iscusită să fii reparat. Dar aparatului îi lipsește angoasa bolii, amuțind subit, înțepenit în timp, ca relicvă și nu mai dă socoteală în lumea de apoi, la cine știe ce judecată, după ce deja a mai trecut prin suferință o dată.

Și pentru ce ar pătimi sufletul mai departe de viața aceasta? Pentru ceva simțit la foc automat, precum invidia (când încă nu apuci s-o reprimi cu forța gândului distant și trăirea te-a și împins în păcat) sau ura momentană (când te-a călcat din greșeală cineva pe bombeu și nu mai ai răgazul de a o percepe drept întâmplare firească, întrucât gândul a formulat în cuvinte obida). Și logosul le-a creat pe toate, inclusiv păcatele noastre – le dă contur liminal materialului și imaterialului. De aceea, nu senzația de foame, căpătată în paradis, din cauza râvnei la fructul interzis, ci logosul rostit ori nerostit este suveranul sorții noastre (pe pământ și în cer).

În minte, îmi vin cercurile din Infern, după cum le-a imaginat Dante, deși el considera că a văzut la propriu spațiile prezentate. Toți cei întrezăriți de marele poet erau chinuiți de tarele firii lor, dar tot prin naștere le-au dobândit, de la Adam și Eva. A fi sfânt înseamnă să-ți domini firea, să fii Iisus (Adam perfect), dar cui îi reușește, fără putere dumnezeiască, singur în lupta cu sine? Mie nu cred…

Înainte de ignat, tata se gândea la cel mai priceput măcelar din apropiere și la alți vecini în stare să țină de porc. Făcea o listă cu ei și prestabilea ora.

A doua zi, oamenii se adunau (mereu se mai nimereau vreo doi-trei în plus) plini de voioșie, ciocneau un pahar de vin, apoi, în grup, se îndreptau spre cocină, vorbind între ei că bietul animal sigur și-a visat sfârșitul. Înainte de toate, era o luptă pentru a-l scoate din „bârlog”. Tata avea sensibilitate și nu se încumeta să împingă în spinarea porcului, să-l dea afară din cuibul de paie.

Odată, de spaimă, porcul a zbughit-o prin gard și a alergat până când nu a mai putut, rămânând fără șansă în coama dealului. De acolo, abia l-au tras spre locul desemnat pentru sacrificiu. Mie îmi era milă și când era lovit cu unealta în gât, mă întorceam cu spatele, însă mama avea pregătită o mână de tămâie pe care o apropia de gâtlejul spintecat al animalului și-i vorbea ca unei vietăți demne de respect, pentru felul în care s-a luptat să mai supraviețuiască: „Gata! Mânca-ți-aș aburul tău”. Vorbele încheiau momentul dramatic, atenția tuturor fiind concentrată pe focul de paie sau de la flama arzătorului. Cu alte cuvinte, se pârlea porcul. Mă impresiona focul de paie: se ducea în sus ca piramida, prilej pentru mine și pentru alții să ne mai încălzim. Ulterior pârlitului, porcul era întors când pe o parte, când pe alta și curățat de către un bărbat mai energic, volubil și haios ca bărbierul din Sevilla. (Îl curăța, întrebuințând „baioneta” – cuțit lucrat de tata la fabrică). Din șoriciul bine spălat, cei mai pofticioși (între care mă număram și eu) primeau câte o bucată presărată cu sare.

---

O operațiune de pricepere și de migală era tranșarea carcasei de carne, mereu în spate fiind un coordonator: acum plămânii, splina, ficatul ș.a.m.d. Căpățâna se depozita ca un trofeu în camera cea mai răcoroasă.

---

Prin clasa a doua probabil, eram curios cum se putea juca Nică din Amintiri cu „bășica porcului”. Am insistat pe lângă bunicul, care mi-a făcut hatârul. Dar proba a durat puțin, fiindcă am dat mai tare în balon (cum o credeam) și s-a spart imediat: „Aceasta a fost tot?”. „Dar tu ce ai fi crezut?” mi-au răspuns cei de pe lângă mine.

Am mai probat ceva: mămăligă în zahăr. Moșicul, fratele bunicului, spunea că în copilărie mâncau zahăr pe mămăliga. Am cerut cu încăpățânare să gust și eu… Nu recomand nimănui!

Atmosfera evenimentului era aparte, percepută numai cu sufletul, oricât de mult aspectele se amplificau în ochii mei…

P.S.

Acum aproape zece ani, am vrut să fotografiez oamenii care participau la ignat, dar am filmat clipa, o animație scurtă, pe care ziua respectivă a dus-o în istorie, acolo de unde nu se mai poate recupera și nici aceia care nu mai sunt printre noi nu mai au cum să iasă din clip și să trăiască.