La începutul clasei a IX-a…

La ușă, după ore, Ghiță Constantin, un coleg de la chimie-biologie, îmi pretinde:

„Mă poți împrumuta cu un leu? Ți-l înapoiez mâine!”.

L-am împrumutat.

A doua zi, dimineața, la prima oră, Costică mă aștepta, la intrarea în clasă, cu leul în mână (Mai tare decât Sf. Anton care plimba leul prin cetate!). Aproape uitasem, nici nu luasem în seamă împrumutul, din cauza sumei atât de mici. M-a impresionat prin cinste și mi-am spus că trebuie să am un asemenea prieten. În plus, am descoperit că avea același drum cu mine: își găsise gazdă în cartierul în care eu locuiam cu părinții (noi la casa noastră).

Costică îndemna mereu spre casă, în schimb, eu profitam de timp și mă uitam la oraș, care, în penumbră, avea o atmosferă de burg vechi, pe străzile respective umblase Traian Demetrescu sau Constantin Brâncuși, cu șepcile pe cap, de liceeni, ca mine atunci.

„Mă grăbesc să învăț!” – mi-a răspuns, la întrebarea mea: „Ce mergi ca tramvaiul?”. Impresionat, încă o dată, de seriozitatea lui, am relatat discuția altui coleg, nu-i mai știu numele, care a propulsat-o mai departe și „Costică tramvai” i-a rămas apelativul amicului meu, spre supărarea mea, care mă simțeam parțial vinovat pentru consfințirea unei porecle, posibil deranjante.

Când jucam fotbal, îl luam mereu pe Costică în echipa mea. Nu se pricepea cine știe ce, dar mă asculta. Observasem că alerga mult și-i furnizam indicația: „Tu, îl marchezi pe ăla! Chiar dacă trece de tine, te ții de el continuu”. Și așa făcea – se învârtea în jurul unui singur adversar, până se termina meciul.

---

În 1990, când eram studenți, m-a invitat pe la el la Morunglav. Am mers, pentru prima dată, la sugestia lui, cu ocazie. Cel care conducea, un șofer de dubiță (de marfă), cu mâinile groase, prinse de volan și cu vorbă ineptă. a depășit, în curbă, pe linie continuă, încât am crezut că ne răsturnăm. Am ajuns în Balș. Acolo, ne aștepta tatăl lui Costică, șofer de autobuz. Încă mai era aglomerație în rată. O replică, aparținând domnului Ghiță, mi-a atras atenția: „Știe ceva carte?”. O femeie, cunoștință a lor, s-a cam zgâlțâit: îi vorbise despre o fată, care ar fi fost adecvată lui Costică. Probabil, în spatele meu, Costică se roșise tot.

---

După ce, în compania domnului Ghiță, previzionasem gospodăria – într-o groapă, zăceau zeci de sticle de vin, adunate acolo de la botezul fiului Constantin, urmând să fie desfăcute la nuntă: în fiecare sticlă, se pusese un bob de orez, pentru fermentație – , ne-am retras să dormim.

„Oprește televizorul!” – i-am spus lui Costică. Văzusem că-l fură somnul.

„Nu. Eu adorm cu el aprins”.

„Ești ca altă emisiune!” – am conchis.

Ne uitam la un Diamant imens (încă nu apăruseră televizoarele color).

---

A doua zi, ne-am dus la un bâlci de toamnă, ținut în Morunglav, sat învecinat cu Bobicești (de unde era originar Sabin Bălașa).

La insistența lui Costică, m-am dat, pentru prima și ultima dată, în tiribombă. Senzația de zbor, atenuată de pericol, m-a pus în rând cu șirul infinit de temerari, de la înființarea acestei mașinării de relaxare, până în clipa aceea autumnală.

---

Peste vreun an, nu-mi mai găseam caietul de Sintaxă. Nu-mi mai aduceam aminte nimic, decât momentul în care i-l împrumutasem cuiva. Era sigur un apropiat, în care aveam deplină încredere, altfel, memoria mea s-ar fi alertat și ar fi reținut totul. Am întrebat în stânga, în dreapta, de caiet, teorie la care muncisem atât de mult, trebuitor și astăzi, dar toți negau, inclusiv Costică; totdeauna, când mă aflu într-un impas, oricât de neglijabil, vine asupra mea mâna Domnului și mă trage în sus: într-o noapte, l-am visat pe Costică plecând din apartament, cu Sintaxa. Pe zi, am reconstituit momentul: mi l-a cerut pentru o verișoară a lui, care a dat examen la Facultatea de Litere. Mi-a fost greu să-i reproduc scena, greu pentru eventuala-i rușine, dar am început să-l evit, precum îmi stă în obicei, pentru a mă proteja și a-l onora, într-un fel, pe Horatius, care afirma că „se ferește de vulg cât poate”. Mai avusesem un episod similar: citeam Freud. „După ce o termini de citit, să mi-o împrumuți și mie!”. Și împrumutată rămăsese, dar, câtă vreme, ne mai întâlneam, trăgeam nădejde să-mi văd cartea înapoi.

Pe o balanță fictivă, leul acela prim a fost aruncat în sus de către un caiet și o carte.

Costică era un băiat subțire, cuminte ca o fată mare, 1,83 înălțime, care își începea vorbitul printr-o scurtă aspirare a aerului. Visul său a fost să devină medic chirurg și, din câte am auzit, a reușit (poate că a ieșit chiar la pensie, lucrând într-un spital cu profil – nu mai menționez de care). Cert este că a plecat din oraș, fără să mă anunțe, și, de atunci, nu l-am mai văzut niciodată. El, cel din 1996, s-a contrazis pe sine, acela din clasa a IX-a.

În vale, unchiul, venit în permisie, stă în pat. Este îmbrăcat în haine militare, de sus până jos. Vorbește cu părinții lui (bunicii mei) despre experiența de la cazarmă, lovindu-se, câteodată, cu palma peste catarama aurie.

E primăvară… Soarele năvălește în casă, din răsputeri. Cu toate acestea, eu nu-mi desprind ochii de la soarele inscripționat pe cataramă: este, cu adevărat, palpabil.

Peste aproape șaptezsprezece ani sau câți vor fi fost, când eu însumi îmbrăcam haina militară, catarama își pierduse magia, pentru mine; încă din prima zi, începeam să număr zilele rămase („AMReul e în scădere: Vine biba la putere!”). Cei din ciclul al doilea își ridicau bonetele și ne arătau cuta de pe frunte, făcută de la îndurarea perioadei.

Nici în instrucție, deși eram transmisionist morsist, nici în permisie, pentru că, odată cu zborul orelor, deveneam grijuliu cu termenul de înapoiere la unitate, nu am regăsit resortul bucuriei unchiului meu de a fi fost sub arme. Și în fotografia ecvestră, surâde și debordează de energie (a făcut armata la grăniceri). Totuși, suportam mai ușor momentele de tensiune sau de muncă aiurea, amintindu-mi de ipostaza aceea a lui, de militar în termen; mă gândeam că și el servise patria, în condiții similare.

Astăzi, când scriu, clipa aceea lucește pe boltă, în locul soarelui, acoperit de fulguială…

De Paști, natura este vie, energiile subterane explodează în floarea din pom.

Mergeam cu ai mei, care îmi cumpărau pantofi noi, de lac, datorită bucuriei mele de a-i încălța și mă făli, la biserică, atent, pe drum, la ce fată puteam întâlni, pentru a mi se înălța și mie inima în văzduh, ca păsărilor guralive, deși, ulterior, mă împovăra părerea de rău de a nu fi întrezărit pe acea fetiță, decât pentru puțin timp și de a nu fi apucat să-i spun măcar atât: „A!”.

În biserică, parcă aș fi descins în rai: contemplam picturile și eram nedumerit, cum, poate, și în prezent, de ce este reprezentat diavolul în atâtea scene; eu nu l-aș fi configurat într-un asemenea templu al ortodoxiei, nu i-aș fi acordat niciun fel de importanță, pentru că, astfel, i-aș fi sporit forța destructivă de firi. În iezerul de foc și de pucioasă – scena de la pronaos – , chipurile apăreau desfigurate de chin și de spaimă, ori, pentru mine, copilul de atunci, omul era centrul universului, în jurul căruia gravitau planetele și îngerii.

---

Ținând în mână o lumânare aprinsă, stăteam în rând cu adulții, care vorbeau domol. În mirosul de ceară și de tămâie, așteptam să ajung la icoana de la altar, pentru a formula o dorință și a mă închina.

Înmuiate într-un strop de vin, bucățile de pâine (păștițele) îmi aromau gura și, în același timp, sufletu-mi simțea pacea datoriei împlinite față de Christos, cel pe care, în gând, l-am invocat, de-a lungul anilor, să-mi ajute în opreliști.

---

La ieșirea din biserică, mama intervenea: „Uite, este ruda noastră!”. Scoteam oul de câță, vopsit în roșu, din buzunarul hainei parfumate și-l ciocneam cu al acelei ramuri de neam. Puteri universale se angrenau în dispută, când rosteam: „Christos a înviat!”.

Călătoria către casă, pe un drum prăfuit, devenea o bună ocazie de a-mi cunoaște neamurile.

Acasă, ne așezam la masă, în curte, în mănunchiul de raze calde, și mâncam, invariabil, păcele (un fel culinar unic).

Cu inima, îmi îmbrățișam strămoșii din gând, cărora mama le dădea mereu de pomană. Porțile cerului se deschideau larg și poienile de acolo se luminau sub tălpile îngerilor care, în liniște, roboteau, spre slava Domnului.

Nu mai știu prin ce clasă, a doua sau a treia, am efectuat o excursie la Calafat. După ce am vizionat câteva obiective turistice, nea Săndel, organizatorul excursiei, ne-a invitat pe toți la o fotografie de grup, al cărei decor era marcat de prezența a două tunuri, utilizate de armata română în Războiul de Independență, de la 1877.

Am încercat să-mi găsesc un loc potrivit, pentru a fi vizibil în fotografie, dar, indiferent unde mă așezam, nu era bine, obturam persoana cuiva drag lui nea Săndel. Speram să-mi vină și mie rândul în ierarhia aceea a lui, datorită gradului de rudenie, vărul tatei, însă mă trezeam cu mâna-i micuță pe umăr, care mă tot muta de colo, dincolo. Am stat, din proprie inițaitivă, lângă tun: m-a „expulzat” și de acolo. Trebuiau să iasă în evidență fetele lui, Celestina și Luiza, mult mai mari decât mine.

În grija meticuloasă, de a ne fi surprins, pe simpatii, în obiectivul aparatului, nea Săndel se tot dădea înapoi, cu fața la noi, trasând indicații, ca un general de război. Strigătele dorobanților se adunaseră în vocea lui; mai avea un singur pas și ar fi căzut de pe acel platou înalt, unde se chinuia să fotografieze, și praf s-ar fi făcut până jos. Spaima de un deznodământ nefast ne-a marcat chipurile, mai puțin pe al meu, care aproape nu se vede, în schimb, călare pe tunuri, tronează Celestina și Luiza.

Când tata a mers să ia, pe bani, fotografia, l-a întrebat unde sunt eu. Ce mai putea spune învățătorul Săndel, care, complexat de statura-i liliputană, purta pantofi cu toc, iar, pentru a mai crește în importanță, vorbea rar, ca un savant ratat, mișcându-și ochelarii pe nas cu degetul? Eram un strop în poză, care observa, însă, totul, inclusiv intenția tribală a familiei respective, de a părea membrii ei mai cu moț, pe o bucată de carton, care imortaliza un moment estival și vârsta mea de atunci, deși, pentru a mă revedea, afirm încă o dată, este necesar să întrebuințez lupa.

În casa bunicilor, atmosfera era asigurată, pe timp de iarnă, de paleta de culori a pânzei din războiul la care se învrednicea, de la ora cinci dimineața, mama Ioana și de guralivul difuzor din perete. Prevăzut numai cu un buton, de la care sonorul se regla, mai tare sau mai încet, difuzorul îmi inspira o stare duală, mai ales când anunța: „Aici, București, ora exactă!”. Pentru acele momente, mă imaginam pe străzile unui oraș fastuos, pe care încă nu-l văzusem, iar inima îmi pulsa o melancolie fără margini, întrucât, pentru a ieși la joacă, pe drum, într-un sat aproape fără viață, pe o asemenea vreme, aș fi avut de înfruntat zăpada înaltă, precum și frigul care o însoțea „la braț”.

În jurul orei douăsprezece și jumătate, se difuza muzică populară. După câteva escapade pe la animale și păsări, bunicul revenea în cameră și regla sonorul difuzorului, la maximum. Doinele sau acordurile melodiilor dobrogene îmi inspirau peisaje austere, tulburate de nisip, dar cu oameni care aveau rutina de a o duce bine și în pace. Se pare că așa credea și bunicul, care, îmbrăcat în cămașă albă cu vestă de lână și în pantaloni de postav, strânși la gleznă, se întindea în pat și adormea. De obicei, se trezea când muzica înceta.

Când mă plictiseam și nu mai regăseam bucurie nici în cartea de povești sau de Amintiri de Ion Creangă, mă îndreptam către dulapul de lemn, prins într-un cui, pe celălalt perete, dinspre sobă. Vopsit în albastru, acoperit cu pânză albă, dantelată, mirosind a plante medicinale, dulapul mă atrăgea, datorită dulciurilor care se regăseau pe rafturi, dulciuri mereu altele, de parcă le aducea, pe nevăzute, un Moș Crăciun al casei. Borcanul de miere strălucea ca o bucată de bronz. Mama Ioana se ridica din război: „Mumă, îți fac un ceai de tei?”. Niciodată nu am spus „Nu!” – îl îndulcea atât de bine, cu miere sau cuburi de zahăr, încât gustul acela de dulce îmi stă și astăzi în minte și este irepetabil. Deși, în general, nu beau ceai și, mai ales, atât de zaharisit, acela îmi plăcea mult. Până fierbea apa la focul din sobă, în care mai azvârlea un lemn, mama Ioana se îngrijora: „Mumă, tu ai picioarele reci!” și-mi aducea o țiglă din cuptor, pe care mi-o fixa la tălpi.

Nu-mi trecea prin cap, atunci, ideea efemerității acelor zile, care păreau eterne, bătute în realitate, ca niște stâlpi inoxidabili, dar ele au trecut ca fulgerul și mi-au luat bunicii, fără să mă întrebe dacă mai am și eu ceva de spus; toate au dispărut ca melodia de la difuzor, dar lăsând atâtea ecouri în sufletul meu, cum rămâne mina marcată definitiv de lopata exploratorului după aur.

În anii șaptezeci, într-o dimineață de primăvară, dinaintea magazinului, oamenii discută cu foc despre noua monedă de aluminiu. Ascultându-i, precum erau adunați în hainele țărănești, luate ca din garderoba anilor interbelici, am devenit extrem de curios. Până la urmă, tot ducându-mă cu bani mai mari și schimbându-i în unii mai mici, am pus mâna pe monedă. Era atât de ușoară, încât mă așteptam s-o văd plutind ca un fluture prin poieni, dar moneda zbura din buzunar în buzunar; uneori, pentru divertisment, pentru a-i schimba forma, din cerc în dreptunghi sau numai pentru a o turti, o băteam cu o unealtă, de la ciocan, la pietre mai mari.

---

Mi-am cumpărat eugenii de trei lei. Nea Vasile, gestionarul, care mereu stătea cu mâna dreaptă într-un con de hârtie, în care urma să pună bomboanele sau alte produse cântărite, a numărat tare eugeniile, cu vocea lui groasă, mi-a dat rest… tot moneda de cinci lei. Am făcut vreo doi-trei pași mai încolo și mi-am dat seama că a greșit. M-am întors și i-am spus. Abia l-am convins. Nu-mi era prea simpatic, dar și datorită lui socoteam tot mai bine. Se zvonea că mai înșală (la rest, la cântar etc.) și eram în gardă, cu mintea la calcule, când achiziționam ceva de la el, de fapt, în fiecare zi de școală. Era de statură mijlocie, solid, cu față smeadă, nas lung și gros, căciulă de astrahan pe cap și beteag de un picior (din cauza unei răni, suferite în al Doilea Război). Pentru această rană, care-l chinuia, îl consideram, totuși, un erou.

---

Tot cu o… rublă de cinci lei, am ieșit în poiană, unde m-am așezat în iarba moale și verde, presărată de romaniță. Mai târziu, a venit și Cezar, un vecin mai mare cu vreo patru – cinci ani decât mine. Mi-a cerut să o contemple. După ce o frământă un timp în palmă, mă anunță, prin graiul lui subțire, că a pierdut-o în crăpătura din pământ. Ne-am apucat să scotocim după ea, dar în zadar. Am anunțat-o pe mama, care, spre mirarea mea, i-a reproșat, din prima, de cum a sosit, că mi-a subilizat banul. Nu mi-aș fi dorit să aibă dreptate, nu aș fi vrut să fiu martorul unui asemenea moment de rușine pentru Cezar, care s-a încurcat, s-a roșit, îl mai ținea, de formă, fără putere, pe „Nu” în brațe. Încă un prieten în care mi-am pierdut încrederea, fiindcă, la mine, așa funcționează moralul: dacă o persoană mă dezamăgește, câtuși de puțin, niciodată nu voi mai putea avea încredere în ea, pentru că nu știu când se va întoarce la a fi dezagreabilă iar.

Monedele m-au atras ca un magnet, probabil ca pe orice copil, dar aceasta de aluminiu, în jurul căreia se crease vâlvă anterior apariției, mi s-a părut unică, o roată picată de la un car roman de luptă.

În casa din vale, mama Ioana răstoarnă mămăliga pe suportul de lemn. Vorbește cu mama – una, alta…

Cred că, sub coaja galbenă a mămăligii, se regăsește alt univers, care ascunde o jucărie. Aștept momentul să smulg jucăria și acesta vine: bag mâna în mămăliga fierbinte și nu aflu decât durere. Speriate, mama și bunica îmi ung mâna buclucașă cu ulei, pentru a nu-mi rămâne urme de la opăreală.

---

Mai târziu, când eram puțin mai mare, mă jucam pe holul unui spital… Am zărit, deasupra canapelei, îmbrăcate în vinilin maro, o priză fără capac; scheletul metalic și, mai ales, cele două arcuri mi-au sclipit ștrengărește, cum îți face o fată cu ochiul. Am pus mâna pe arc și m-am curentat, spre marea spaimă a mamei și a asistentelor care m-au dus afară, pe sus, deși nu aveam nimic, decât amintirea pișcăturii, și m-au îngropat în nisip, ca să mă descarc de sarcina electrică pe care aș fi înglobat-o.

Curiozitatea era tovarășa mea de joacă și m-a împins, legat la ochi, precum în jocul De-a baba oarba, să fiu arheolog, pe un sol fierbinte ca lava, și „electrician”, imprudent cu soarta.

Am citit impecabil, de la litera „C” înainte…

În clasă, mă uitam pe textul din manual, pe care ne punea doamna să-l citim (ne asculta), atât de prins de vraja mesajului, încât îmi auzeam inima zdupăind ca o tobă, de emoție. Când ceilalți elevi se poticneau în lectură, mă întrebam ce-i oprește să respecte semnele de punctuație și să recunoască literele, ce problemă întâmpină ei în relevarea orală a ceva gândit și muncit de autori. Nu bănuiam că este vorba de vocația nativă de a fi totuna cu foaia, de însăși bucuria minții mele de a se fi regăsit într-un perimetru propriu și de a fi alergat mai tare decât un cal înfometat de libertate. Elefanții, dirijați de supușii lui Hannibal, se auzeau de pe lună, cum își apasă mersul pe stânci, ori inima mea, în acele momente, palpita în lună, uluind astronautul care urmărea lipăitul unui pui de extraterestru.

În clasa a VI-a, doamna Elena Joița a pus punctul pe „i”, încă de la prima oră: „Cine vrea să citească?”. Am ridicat mâna și nu m-a oprit deloc: „Este un text dificil, de Ion Creangă, și l-ai citit perfect!”. Era primul om care mă aprecia pe față…

La întâia lucrare de control, a cărei temă era descrierea unui colț de natură, pe a mea a lăsat-o la final: „Ai imaginație, ai talent!”. Compunerea: m-am imaginat pe tinda casei. Am ridicat din gânduri capul și am zărit pădurea, înspre care am și pornit. Pomii din margine păreau ostași zdrențuiți. Dar ce obiectiv aveam? Să întâlnesc pe regele pădurii, un copac falnic, înălțat chiar în mijloc. Am ajuns la el, ca un rob, și i-am îndrugat câte în lună și în stele. Regret că nu mai dețin lucrarea.

De atunci, de la vorbele doamnei Elena Joița, am mers pe drumul literaturii, datorită încrederii.

Oreionul a fost una dintre cele mai grele boli, îndurate de mine: zăceam în cameră, întins în pat, simțind o moleșeală ca metalul în corp. Eram conștient, dar nu mai mult decât îmi oferea prezentul, ceea ce mi se spunea își pierdea rapid ecourile, nu mai aveam forța mentală de a le prelucra, eram bleg și vegetativ, ca puii de găină moțăind. Mama și bunica vorbeau încet și îngrijorate, începusem chiar să nu le mai aud. Focul duduia în sobă, însă mie îmi era tot mai frig (de la febră). Simțurile îmi păreau separate, bucăți anatomice, pe care nu le mai stăpâneam și care nu mă mai ajutau. Fruntea îmi amorțea și privirea mi se încețoșa. Luam greu medicamentele, pentru că erau amare, le înghițeam numai îndulcite cu miere.

Am trecut peste boală, relativ repede. Mama Ioana (bunica) își amintea cum m-a cărat în spate, pe coasta Bălăciței, pentru a ajunge la spital, acolo unde lucra tanti Vetuța (asistentă medicală), care m-a tratat.

Am avut sentimentul că am reînviat, iar, odată cu mine, înseși mama și bunica: aproape au sărit în sus, cu extaz, că m-am refăcut. Rețin momentul: a fost de parcă aș fi trecut, subit, un prag, de la ființa pierdută în labirintul bolii, la aceea care eram în mod natural, vioi și adaptat realității. A fost ca un botez, precum în romanele lui Sadoveanu: am fost „zvârlit” pe fereastră, de mâinile mamei, eu, cel „vechi”, împovărat de oreion, și am revenit altul, chiar din punct de vedere identitar, astfel încât nu am mai fost recunoscut de boala care, într-un final, a plecat.

În grădina fraților Mamut, străjuită de un nuc bătrân…

E vară. Umbra asigurată de nuc îmi inspiră ideea unei acrobații. Ioana însăși, sora mai mare a lui Mitică, brunetă și ușor durdulie, cu păr des, ca o explozie, urcă des în nuc. Deasupra ei, un guguștiuc dă gură din cuib.

Îi spun lui Mitică să aducă niște sârmă. El, curios să vadă acrobația, aduce, în fugă, dintr-un ogeac*, un sul ruginit. Desfacem un fir și-l legăm de doi pomi, aflați la vreo zece metri distanță unul de altul. Sunt echipat corespunzător: am teniși în picioare, pantaloni scurți, iar sus, un tricou. Apuc o bârnă în mână, mă chinuiesc, sprijinit de Mitică, să fac un prim pas, dar, sub apăsarea tălpii, firul de sârmă se rupe și mă izbește în spate, zgâriindu-mă, de sus până jos. De acum, acrobația cea mai mare devine modalitatea în care-i voi ascunde mamei rana de la năzbâtie:

„Stai îmbrăcat și te schimbi de haine cu grijă!” – mă sfătuiește Mitică.

„Cam aceasta știu și eu…” – îi răspund, dezolat.

Am ținut secretul un timp, dar, când credeam că sunt vindecat, mama, pregătită să-mi toarne apa caldă pe spate, pentru a mă „lăia”, a observat dâra „bubii”. Sub iureșul întrebărilor, am mărturisit.

„Nu mai ai ce căuta acolo!” – mi-a interzis, fapt la care mă și așteptam.

Mica mea tentativă de a merge pe sârmă, fiind încrezător că pot, în baza unui echilibru fizic, mi-a rămas în memorie, dimpreună cu starea îndrăznelii, de a fi altfel decât alții.

---

Notă:

Ogeac (reg.)