Arhive categorii: Dan Ionescu

113 ani de la nașterea lui Mihail Sebastian

Am putut citi din opera lui Mihail Sebastian, când a trebuit, în liceu.

Aveam acest obicei, de a opri în orașele prin care treceam și de a intra în librăriile din cale (anterior anului 1989). Din Râmnicu-Vâlcea, am achiziționat cartea Teatru (apărută la Editura Minerva), o antologie. Eram curios să văd cum scrie, fiindcă auzisem de el, deși în manualele școlare nu figura cu niciun text, și am lecturat astfel toate piesele lui de teatru. Starea pe care mi-au creat-o a fost asemănătoare aceleia avute la citirea dramei Patima roșie de Mihail Sorbu. Sub acest aspect, al efectului artistic, ambii dramaturgi ar fi egali, deși despre ultimul se vorbește astăzi tot mai puțin.

Citeam romanele lui Mihail Sebastian iarna și din acest motiv, poate, mi-au transmis melancolie, o stare care ar fi trebuit să se estompeze odată cu încheierea lecturii, nu să-mi invadeze viața acelor zile, așa cum se întâmpla.

Am cumpărat romanele în etape, dacă mai găseam vreun exemplar uitat pe raft (când se primea marfă la librării, era aglomerație).

După anul 2000, am împrumutat (nu mai știu de la cine) Jurnalul (apărut la Editura Humanitas), pe care-l citise Ion Nemeș (fratele traducătorului lui Trakl) care mă întreba, uluit și aproape încântat de ceea ce descoperise: „Ai văzut cum îl prezintă Mihail Sebastian pe Camil Petrescu?” (ideea era că Petrescu umbla cu vorba de colo-colo, în mediul pe care-l frecventa, cafeneaua Capșa). Am căutat pasajele respective, dar impresia cu care am rămas nu a fost aceasta, că îl învinovățea fățiș pe marele prozator, ci a unui jurnalist delicat, prudent, că el, Mihail Sebastian, își consemna în coada frazei părerile peiorative despre oameni și context; nu era sigur că interlocutorii lui așa erau cu adevărat, cum se etalau în câteva ieșiri. Bucureștiul interbelic era evocat la fel cum își relata discursul epic, cu melancolie și tristețe, dar, din rândurile Jurnalului, totuși răzbăteau mai multe raze de soare, datorită ritmului urban destul de intens în care pulsa capitala.

Despre Patima roșie am aflat de la Titus Bălașa, profesorul de teoria literaturii din facultate: vorbea cu atâta pasiune despre această piesă, încât am devenit curios să o citesc. Am fost descumpănit la final (finalul dramei), dar mi-a folosit mie însumi în scrierea unei piese pe care încă nu am terminat-o, cu toate că am publicat fragmente din ea într-o revistă literară, acum douăzeci de ani (unul dintre amicii mei de atunci era convins că textul meu se joacă pe scena Teatrului Național).

Nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește…

Luminița V. îmi spune că va merge cu mine (cu mașina). Casa

ei e în drumul meu. Îi confirm că plec în curând. Între timp, primesc un apel și ies din cancelarie cu telefonul la ureche, mă îndrept spre baie, să mă dezinfectez. Țin telefonul lipit de ureche, proptit în umăr, pentru a nu fractura discuția.

Luminița mă vede îndepărtându-mă și crede că mă duc la mașină.

După ce îmi spăl bine mâinile, mă usuc și dau cu dezinfectant, reintru în cancelarie și mă uit de Luminița, care nu mai este. Întreb de ea:

-A plecat! îmi răspund mai multe colege. A ieșit după tine.

Altă colegă, în cadrul ușii, le face tuturor cu mâna, semn că pleacă.

-A! Uite, merg cu A.! spun eu, spre amuzamentul colegelor. Adaug tare: „Nu e pentru cine se pregătește”, „ci pentru cine se nimerește” (completează ele, în cor, celebra expresie populară).

17.X.2020

Marcus Aurelius

Ora 8,30

Am acumulat oboseală în săptămâna care se încheie, deși la suprafață nu s-a părut. Am adormit destul de devreme, în jur de ora 22,00 (cred). Mă apucasem să citesc despre P. P. Carp.

Tot devreme, m-am și trezit. Aseară, nu am publicat materialul programat să apară în revistă, am luat laptopul și l-am revăzut (evoc întâmplarea de luni, dar trebuie să consemnez și rapiditatea trecerii timpului, pentru că astăzi, sâmbătă, eu încă nu am ieșit din vibrația nefastă a evenimentului).

Pe fundal, rulează un film documentar despre Marc Aureliu. L-am urmărit (filmul) printre picături, pentru că o bună bucată de vreme, am crezut că este despre Marc Antoniu, personaj care îmi inspiră invincibilitate. Nu am fost dezamăgit să-mi dau seama că filmul e consacrat lui Marc Aureliu, întrucât îmi e un nume familiar, întâlnit în benzile desenate ale copilăriei, în textele traduse etc. Atenția mi-a fost atrasă de anii transcriși pe ecranul televizorului, anii campaniei lui Marc Aureliu în Germania: atâta zbucium pentru ca el însuși, în calitate de împărat, să asigure liniștea la frontiera cu Germania. Pentru ce? Putea fi eficient stând pe tron la Roma. Avea la dispoziție atâția generali! Și-a periclitat propria-i sănătate, și-a irosit cei mai frumoși ani ai vieții.

Realizatorii documentarului îl condamnă pe Commodus, fiul lui Marc Aureliu, care i-a urmat acestuia la putere, pentru că s-a retras la Roma, unde a trăit în lux și în liniște ani buni, că a părăsit garnizoanele romane etc. Ca om, eu consider că a procedat bine: ceea ce a pierdut tatăl și, totodată, el ca fiu, a recuperat cumva prin revenirea în urbe.

Privit din contemporaneitate, episodul e pozitiv (la scara istoriei universale). Dacă noul împărat Commodus ar fi continuat să țină piept germanilor, timpul de astăzi (trăit de noi) ar fi arătat diferit, ar fi fost întârziat și poate ne-am fi aflat la faza naționalismului acerb… Aș fi stat în casă, cu urechea la drum, la eventualele urmăriri / împușcături, iar de la radio sau difuzor s-ar fi anunțat cine știe ce asasinate politice. Ar fi fost o cotitură în istorie.

Cine i-ar fi putut opri pe germani să fie ceea ce sunt?


Cineva din telefon tot strigă: „Ce a vrut să spună cetățeanul turmentat” din articolul meu Din fuga mașinii? „Bătut” sau „Băut”? Redeschid fișierul și precizez. În schimb, nu-i pot răspunde la telefon, pe rețeaua de comunicare, pentru că am pus aparatul la încărcat, am probleme cu firul (cablul) de încărcare și nu ating telefonul, nu-l mișc din loc, doar văd ce mai apare pe display. Aștept să se încarce 100%.

Modernismul: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga

Modernismul: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga

Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, datorită multitudinii de curente, cenacluri și reviste, apărute în acest interval de timp.

Citește în continuare Modernismul: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga

14.X.2020

Dacă aș mai fi așteptat, articolul Din fuga mașinii s-ar fi putut intitula Din opritul mașinii. La publicarea articolului respectiv, intenționam să postez o fotografie reprezentând o roată.

Spre seară (12 oct.), am hălăduit cu prietenul Răzvan M. pe te miri unde. El vrea să achiziționeze un Mercedes (de vreo zece locuri). Am dat ture prin spatele unui parc auto, ghid fiindu-ne paznicul. În dreapta, cum mergeam, erau aliniate numai mașini de top, unele pregătite a fi dezmembrate, altele deja decupate. Ne însoțea și un câine negru, cu păr scurt. Paznicul, un om blajin și volubil, de la care am aflat (fără vreo intenție – mai multe despre proprietari), ne-a arătat, în stânga, vopsitoria, o hală care se întindea cât vezi cu ochii:

– 600 de lei elementul de remediat, dar au cuptoare, bazine de tratat tabla etc. (ne punea la curent, în seama întrebărilor lui Răzvan).

La ieșirea din parcul delimitat de câmpie printr-un gard de sârmă verde, în stânga, parca liniștit un Mercedes de transport persoane, ai cărui șoferi au intrat în vorbă cu noi. Răzvan fotografia tot cu telefonul. Unul dintre șoferi l-a invitat în mașină, să-i prezinte pe ecranul din bord traseul pe care-l încheiase:

– Săptămânal, parcurgem peste 5000 de km.

După alte câteva teme discutate (în paralel cu obiceiul lui Răzvan de a fotografia tot ceea ce i se părea interesant), ei s-au arătat dispuși să-i vândă mașina la 7500 de euro…


Automobilul a părut lovi ceva, deși în față nu era nimic, dar poate a fost ceva sub câmpul nostru vizual și nu am remarcat. Răzvan s-a dat jos, s-a uitat la roata din dreapta din față (pe care a văzut-o înțepenită în aripă) și a început să se închine, uluit de întâmplare: „Merge ca nouă” – apăsase pe cuvinte anterior. Acolo a rămas mașina, în mijlocul drumului (drum secundar intersectat cu strada principală):

-O las aici, s-a hotărât Răzvan. Pun numărul de telefon în geam și plec.

Între timp, l-am sunat pe Grig, care știam că ne va ajuta. Ne-a trimis o platformă. Cel care o conducea (ar fi trebuit să ne ia o sută de lei) nu a reușit să miște mașina din loc, explicându-ne ceva legat de o furcă pe care nu o are în dotare, furca să vină pe sub mașină, s-o ridice și s-o tracteze până la service. A sunat la altă echipă și a plecat precum a venit, fantasmă în seară (era în jur de ora 20.00).


Cei care i-au urmat individului (de altfel, și el bine intenționat) au fost mai hotărâți și mai siguri pe ei. Au reușit să lege roata cu probleme (la pivot). Le-am furnizat adresa unui service.

Grig m-a tot sunat să mă întrebe dacă am rezolvat…


A doua zi, dimineața:

– Să-l sun pe mecanic, să nu-l sun? mă întrebam în mașină. Grig mă sfătuise să-l caut la telefon după ora zece. L-am sunat.

– Veniți repede să-mi dați cheia de la mașină, pentru că e parcată în stradă și nu au loc mașinile să treacă. Mi-e să nu sune vreun vecin la ridicări…

Pilot de formula 1 am fost până la destinație.

(Va urma)

12.X.2020

10.00

Reiau lucrul la Prefața despre Urmuz și alții (o carte căreia încă nu i-am găsit un titlu definitiv). Pentru că nu am scris prefața, nu am putut da manuscrisul editurii, manuscris promis și pe care îl credeam gata încă din vară.

În starea de urgență, în martie, îmi propusesem să scriu câte o pagină pe zi: uneori scriam mai mult de două, alteori, niciuna și nu înțeleg nici astăzi de unde venea această discrepanță în ritmul meu.

Nu găsesc nicăieri criterii clare ale absurdului, curent literar în vogă… În consecință, selecționez opinii despre absurd ale autorilor asupra cărora m-am oprit. Am regăsit materialul despre Iona de M. Sorescu – mă gândesc în ce măsură această piesă e integrabilă în absurd. Între timp, se apropie ora să plec. Încerc să mai profit de soare. Mă voi duce în curte.


Pe o analiză de text la Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade:

protagonistul vrea să devină un personaj smart, un individ compus din butoane: când i se făcea dor să fie fericit, apăsa pe buton și euforia venea de la sine, din interior, fără a fi motivată extern, când voia să asimileze mai mult, de asemenea, acționa alt buton, care trimitea impuls materiei cenușii, animând-o ș.a.m.d.

Dacă vreun desenator de benzi ar fi fost atent, ar fi inventat un super-erou precum Omul Păianjen sau Batman. Stanley Lee însuși (dacă nu ar fi emigrat în America) poate ar fi reușit să realizeze un prototip de om singular, pornind de la lamentația de sine a adolescentului miop (căruia-i lipsea înzestrarea mecanică / electronică a eroilor de celuloid).

Din fuga mașinii

În mașină, pe drumul spre serviciu… În față, o mașină albă de București: merge atât de lent! Și, totuși, „reușește” să atingă oglinda alteia care vine pe contrasens, al cărei șofer, cu geamul deschis, îi strigă vorbe de protest, de om supărat, surprins de ceea ce i se întâmplă.

La revenirea de la serviciu, în stânga, tot din mersul mașinii (mă apropiam de un semafor), pe trotuarul de pe partea cu unitatea militară, observ patru oameni de la SMURD în jurul unuia căzut, un cetățean turmentat care, uitându-se la unul dintre ei, îl întreabă: „Tu ai fost bătut vreodată?”.

8 octombrie

În curte…

Vio D., către mine:

– L-ai sunat și tu pe Sandu B.? E ziua lui… Știam că sunteți prieteni, de aceea, ți-am amintit…

– Sunt prieten „din copilărie” cu el, dar, între timp, eu am crescut… E și ziua soră-mi și nu apucai să-i trimit nici măcar un mesaj.

– Îi urai eu – îmi răspunde Marilena, pe care o interpelez cu „doamna director” (după obiceiul lui Răzvan). Interpelarea îi determină protestul, pentru că vine spre mine cu un gest de a-mi pune mâna la gură.

– Da, are dreptate (Tatiana se referă la mine), consilierul educativ are rang de director adjunct.

– Doamna inspector a pus „pecetea” pe act!

Marilena trece peste situația indescriptibilă și îmi arată mesajul de la Cătălin (soțul): fotografia unui TIR (inscripționat cu mesaje ilustrative pentru vremurile pandemice pe care le trăim).

Despre medicul Ilie Marin

Medicul Ilie Marin are faimă în regiune. Colegii de facultate (a studiat Medicina la Cluj-Napoca) l-au apelat „Miki”, după numele unui actor american (căruia i-ar fi semănat). Cognomenul i-a depăşit numele. Şi la Cleanov, când venea, indiferent că stătea o oră sau trei, oamenii aflau şi-l consultau (Socrul lui, „moşicu“, e fratele bunicului meu patern). Îi mai aducea în vizită pe Rela şi Dan, copiii lui, cam de-o vârstă cu mine. Odată, deşi au stat foarte puţin, ne-am jucat „Du-te-vino!“ (joc bazat pe deprinderea de a trimite pe sfori o minge de plastic albastră, de la un jucător la altul).

În anul 1994, într-o zi de noiembrie, la intrarea în casă, am zărit în cuier o haină de piele. „E a doctorului Ilie“ – mi-a explicat mama. „L-au adus în Craiova, la spital. A făcut accident vascular cerebral“.

Vestea părea incredibilă. Ultima dată, l-am văzut acum două săptămâni, la Pleniţa. Acolo, e un târg săptămânal şi taică-meu, stând până iarna în Cleanov, unde avem o casă, intenţiona să vadă cum sunt preţurile la grâu. Noaptea, am petrecut-o la familia medicului. Casa lor e bine plasată, pe un platou de pe care, dacă pleci, ajungi destul de repede şi fără prea mare efort, în punctele importante ale comunei. Şi târgul e aproape, cum ieşi din curte, în dreapta, pe coastă. Destul de spaţioasă, casa a fost cumpărată acum vreo patruzeci de ani, de la un fost boier.

Am stat de vorbă ca niciodată. Nu mai trăisem o seară de asemenea factură (tata a cântat, a depănat amintiri).

A doua zi, pe scări, până am ajuns la secţia Reanimare ca să-l văd pe doctor, mai mult ca să-i stau şi eu la cap, am întâlnit numai oameni tăcuți și triști. Până la urmă, hainele lor erau singurele culori vii din clădire. În rest, aparatură grea, de metal murdar, cenuşiu, mucegai în colţul saloanelor…

Ca într-o reţetă, fără nimic optimist în preajmă, bolnavii stăteau nemişcaţi în paturi, încheindu-se cu meticulozitate – cei care mai aveau ceva putere – la ultimul nasture al pijamalei.

Am stat în uşa salonului şi am văzut, pentru prima dată în viața mea, un om în luptă cu moartea. Sau cu speranţa. Stând pe spate, racordat prin mai multe furtunaşe la aparate atât de mici şi de neînsemnate faţă de situaţie, doctorul se zbătea mereu. Îmi spuneam, când se întorcea spre dreapta, că precis e înspre viaţă; când se răsucea spre stânga, doream să uit că alocasem viaţa zonei din dreapta şi o replasam, ca într-un debut de meditaţie, laturii stângi. Gândul meu se purta ca un politician, ale cărui vederi se schimbă în funcţie de interesul temporar.

Am plecat destul de repede. Nu era zi de vizită. Aş fi fost observat uşor de jandarmii de pe etaj. Nici n-aveam halat alb la mine. Am ieşit pe vechea poartă a spitalului, cu o undă neglijabilă de amărăciune. Am căutat pretexte de consolare. Unul a venit din partea mătuşii Mărioara: „Are 58 de ani. Dacă am ajunge şi noi la vârsta asta!“. Altul, de natură livrescă – un vers din poemul Viața lumei de Miron Costin: „Viaţa e ca aţa“.

Medicul Ilie Marin a murit pe la mijlocul lunii noiembrie. Înmormântarea a decurs, bineînţeles, cu discursuri. Foştii pacienţi ori se alăturau ori numai, ieşind în linişte din curţi, aruncau priviri finale alaiului funerar – prin aceasta, își etalau de la distanţă respectul. 

Bunicul patern îşi dăduse pălăria jos. În locul ei, pe cap, pusese un fular negru. Avea palma dreaptă sprijinită de remorcă, de parcă ar fi vrut s-o ţină pe umărul mortului, ca semn de solidaritate postumă. Plângea şi vorbea încet: „Miki m-a atenţionat că în ritmul preocupărilor mele, cu alergături panicate la treierat, cu mânatul calului pe câmpuri, oricând îmi pot da inima bolnavă peste cap. Mezinului meu, lui Ionel, i-a predat o lecţie de prim-ajutor: dacă mi se va face rău, să mă lovească tare în piept, cu pumnul, aproape de inimă. De grijă, de atunci, de câte ori vine pe la mine, Ionel mă imploră să nu ridic nimic de jos… Eu însă n-am ascultat nici de unul, nici de altul. Trăiesc viaţa după bunul meu plac. Şi, uite, azi, doctorul care se temea pentru viaţa mea, intră în pământ, iar eu, octogenar, îl petrec la groapă, bocindu-l bărbăteşte. I-aş fi dat zile de la mine, de-aş fi putut“.

(Craiova, 2009)

07.10.2020

Grădina, azi

De dimineață, am fost cu mașina în oraș. La deal, ceață, lumină – la vale. La întoarcere, fenomenul meteo s-a inversat.

În curte… Atras de imaginea florilor îngreunate de brumă, le-am fotografiat. Mi-am pus apă și m-am tolănit în șezlongul de sub piersic. Mă uit în dreapta. Crengile care atârnau de la fructele pe care le-au dat, și-au revenit, înălțându-se. Am cules ultimele piersici acum două săptămâni. Miezul lor e dublu colorat (alb – roșu).

Am reintrat în atmosfera de anul trecut, de pe vremea aceasta, când sunam la reprezentanțe, pentru a-mi achiziționa un automobil. Demersul mă sustrăgea tensiunii programului diurn. Conversațiile erau prelungite și ilustrate cu fotografii ale unor modele din stoc. La volanul fiecăruia dintre ele, am navigat fictiv peste tot în lume, precum Radu Tudoran în romanul Toate pânzele sus! (Fiindcă nu putea obține pașaportul cu ușurință în acea perioadă comunistă, s-a hotărât să călătorească prin intermediul personajelor pe care le-a inventat). Dar miza mea era plauzibilă, amănunt care-mi sporea ardoarea de a discuta pe o asemenea temă, de a compara, de a face socoteli etc.

Ecran de navigație
Nivel Limited
Interior

(Va urma)