Cum am citit primul roman polițist

Într-una din clasele primare, mama, Domnica (pe care o strigam „mica” – derivat de la „mămica” – mama fiind destul de înaltă), m-a trimis, cu autobuzul, în satul bunicilor materni, ca să cumpăr orez, dar eu, ajuns la șosea, am preferat să merg la vărul Dorin, care locuia în direcție opusă, în Bălăcița.

Dorinel nu era acasă, ci în sat, la unul dintre prietenii lui, de atunci, un băiat care desena frumos pe placaj, prin utilizarea pistolului de lipit. În casă, am căutat prin mulțimea de cărți, extrăgând una mai colorată. Intriga acțiunii era atât de captivantă, încât nu mai lăsam cartea din mână și aveam emoții, ca nu cumva Dorinel să apară mai înainte ca eu să fi terminat lectura, fiindcă, dacă sosea, ne apucam imediat de joacă.

Pentru mine, casa vărului meu era paradisul pe pământ: „Copiilor mei nu le-a plăcut!” – mi-a spus, încoace, destul de întristată, mătușa Constanța, auzindu-mi etichetarea.

Cu excepția acelei zile de vară, în care îmi omoram timpul citind, speram să-l fi regăsit acasă pe Dorinel, iar dacă nu era, mă duceam după el cu bicicleta Tohan (bunicii lui, care locuiau în aceeași curte, mă informau); odată, l-am întâlnit la magazin: „Hai la tăticu!” – m-a îndemnat și ne-am îndreptat către CAP, acolo unde unchiul Dorel lucra (contabil-șef). Dorinel i-a cerut bani. După ce a primit o sumă, l-am auzit (și am apreciat gestul): „Dă-mi și pentru Dănuț, că, uite, veni pe la noi!”. După ce ne-am asigurat buzunarul, am fost la cinematograf: rula, probabil, un film indian, sala fiind arhiplină (de fiecare dată); ne luasem câte o pungă de pufuleți înveliți în ciocolată.

Omenia rudelor mele era fără seamăn, iar soarele acelor vizite, pe care le efectuam fericit, strălucea la fel ca în paradis. Nu m-aș fi mirat dacă, pe acolo, prin curtea lor, aș fi întrezărit vreun înger sclipind.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *