Indirect, despre Ileana Sărăroiu

În anii optzeci, într-una din zilele de vară moderată, mă nimerisem la rudele mele din Bălăcița. Pe seară, a venit și Gabi Rotaru. La masă, au discutat diverse, fie despre analizele politice de la postul de radio Vocea Americii, fie despre cărțile cu ecou în epocă, precum Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda. Volubil și cu umor, Gabi Rotaru, ai cărui ochi albaștri se luminau de bucuria de a fi în prezența unchiului Dorel (fratele mamei lui), pe care-l prețuia mult, descria, în gesturi minimale, cum a întrebuințat fierul de călcat în procesul de uscare a filelor cărții, pomenite mai sus, pe care o împrumtase de la un coleg de serviciu: volumul îi căzuse în cadă, fiindcă nu-l putea lăsa din mână, aproape în nicio împrejurare casnică.

Un subiect mi-a atras atenția și, aproape, m-a tulburat. Gabi Rotaru povestea despre cum, dezgropată mai târziu, pentru a fi mutată în alt mormânt, Ileana Sărăroiu ar fi fost găsită întoarsă în sicriu: „Îți dai seama cât s-a luptat să iasă la suprafață? Suferea de inimă, i s-a făcut rău și a intrat în moarte clinică, revenindu-și când era, deja, îngropată. Ce stări sufletești va fi având când s-a văzut închisă în sicriu, când și-a dat seama ce s-a întâmplat? Cred că a strigat atât de tare, încât s-a auzit în cer, numai pe pământ, nu. Ce disperare o va fi cuprins!” – discutau ei, întristați, pe seama zvonului.

Noaptea, am dezbătut și noi subiectul, eu și vărul Dorin. Cu mințile noastre de copii, ne-am spus că, într-un asemenea context, am fi reușit să ne salvăm, însă, dacă, atunci, în timp ce ne făleam, s-ar fi strâmbat cineva la noi, am fi lăsat cu mult iepurii în urmă.

Era perioada în care unchiul Dorel ratase emigrarea în SUA: chemat de securitate, pentru a-și defini motivul, a susținut că „Nu este dreptate în țară”. De la acel moment, până la Revoluție, a fost urmărit, în permanență, de către o femeie din servicii. „De atunci înainte, ar fi trebuit dumneavoastră s-o urmăriți!” – i-am spus, în glumă, pe când evoca situația, mult încoace, prin 1992. În paralel, fără știrea lui, mătușa Constanța era chestionată, pe aceeași temă: „De ce vrea să plece”. „Nu, eu nu vreau să emigrez, eu am părinții aici și nu-i pot părăsi, sunt mulțumită cu starea mea” etc. Acesta, se pare, a fost motivul pentru care îi respinseseră solicitarea, dar unchiul meu nu bănuia nimic; a aflat mult mai târziu, tot după 1990 (și despre interogarea mătușii Constanța și despre ceea ce ea a răspuns).

Astăzi, deși unchiul și Gabi nu mai sunt, le-am auzit vocile în gând.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *