Singurătatea mătușii Constanța

Ieri, am fost la Severin, împreună cu mama, pentru a o smulge singurătății dureroase, pentru câteva zile, pe mătușa Constanța.

În fața blocului, în timp ce trebăluiam pe lângă mașină, le-am surprins îmbrățișându-se îndelung; ar fi fost o statuie apolinică a dragostei frățești.

În apartamentul de la parter, am fost dominat de amintirile de acum treizeci de ani, când, militar, efectuam vizite vară-mii Otilia, bucurându-mă de ospitalitatea ei desăvârșită.

Simțeam frigul, pentru că, la această dată, nu se mai furnizează căldură, însă, cel mai mult, am fost cuprins de solitudinea pe care, de patru luni, o suportă mătușa mea, în mod nedrept și dintr-o cauză, la care voi face referire, probabil, cândva. Din toți pereții, izbucnea suferința pierderii propriei fiice, la numai 54 de ani.

Există un impuls, pe care l-am trăit și eu, la moartea tatei, de a fugi într-un loc unde să nu mai fii ajuns de tristețe, dar, din păcate, nu-l găsești nicăieri pe pământ, nici în peșteră, nici în lună (dacă ai zbura, printr-o minune, acolo) și te uiți spre Dumnezeu, ca un om deznădăjduit, să te ajute cum poate, să-ți umble în suflet, fiindcă, în jur sau în viitor, tu nu mai ești capabil să identifici motive de fericire firavă. Te întrebi dacă a doua zi îl reîntâlnești, poate, pe stradă, pe cel drag, pierdut de curând, și acesta este un gând care te liniștește și-ți aduce o mângâiere. Dimineața, regreți că te-ai trezit și nu ai avut parte de un somn mai lung, întrucât realizezi, din nou, momentul nefericit în care ești. Camera te sufocă, vrei să alergi și, în efort, să te lepezi de doliu, dar nu ai nicio șansă: celulele tale sunt vopsite în negru. Speri să adormi la loc, să ai un vis luminos, dar nu te mai poți culca; suferința gravă te cotropește și îți anulează instinctul de a mai fi viu.

E atât de mare chinul, încât te seacă pe dinăuntru, îți ia pofta de mâncare, ajungi să te simți vinovat că trăiești, limba îți devine o piesă de fier în gură și, când o miști, ai impresia că îți destramă chipul și îți și dorești desfigurarea.

Înspre Bălăcița, acolo unde aveam să ne oprim și la mormântul unchiului Dorel, natura eternă, zărită pe geamul mașinii, părea a oferi o lecție temporară, pentru că pe mătușa mea nimic nu o mai consolează, decât, după cum spune, propria-i moarte: și pe frigul din această primăvară, plantele își văd de drumul lor.

Un gând despre „Singurătatea mătușii Constanța”

  1. Absolut minunat! Numai tu poti reda in cuvinte, intr un mod atat de frumos, aceste trairi.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *