Merg în fundul grădinii... Între solarii și tarlaua de varză și praz, este o potecă îngustă, cât zgarda câinelui din lanț.
Chemarea liniștii, în acest vacarm de pregătire a pomenii, cu femei vecine care mai de care mai pricepute în meniuri, este mai puternică decât redobândirea echilibrului de mers întins către răgaz.
Nu mai regăsesc frunza lată în gutui, nici aur - doar un trunchi zdrențuit, care nu mai știe cum se acoperă la iarnă.
Mă așez în lumină ca într-un creier de soare. Sunt o idee a lui despre...
aburul vinului plutește încet pe la nările bărbaților adunați la masă. își pomenesc prietenul plecat într-o lume fără ceasuri.
unii spun că l-au văzut când a intrat pe poarta de stele — avea haina curată, fața liniștită, și heruvimii l-au poftit să se așeze în iarbă, pe un scaun de stambă.
s-a mirat — el, bărbat colosal, lat în umeri, înalt cât să atingă stelele. încă de aici putea muta Carul Mare în ce zodie voia.
și totuși, i s-a oferit un scaun fragil. atât cât trebuie pentru un suflet.
acum, cei rămași și-au desfăcut limba. vorbesc despre solarii, despre peștele de apă dulce încărcat de metale grele, despre vreme și zilele de post.
preotul de lângă mine spune că sufletul se curăță încet — ca lumina care sapă și azi în vin.
Soarele sapă în vinul din pahare cu lopeți de aur. Tot ce rămâne din munca lui de cârtiță se preface într-un abur ușor, care plutește pe la nările bărbaților așezați la masă, veniți să-și pomenească prietenul plecat, de câțiva ani, în lumea de apoi.
Câțiva spun că l-au văzut, când a intrat pe poarta de stele din cer. Era liniștit, cu haină curată, poftit de heruvimi cu barba până în piept să ia loc în iarbă, pe un scaun de stambă.
El s-a mirat — se știa bărbat colosal, cât lozul cel mare, lat în umeri, înalt cât să ajungă între stele. Încă de aici, din viața pământeană, putea muta Carul Mare în ce zodie voia și, totuși, i s-a oferit un scaun atât de fragil...
Dar era mai mult decât suficient pentru sufletul lui — ca pentru al oricărui om de pe acolo.
Fiecăruia dintre cei rămași i s-a desfăcut limba. Se vorbește despre solarii, despre peștele de apă dulce, încărcat de metale grele, după cum spune preotul de lângă mine…
Soarele sapă în vinul din pahare cu lopeți de aur. Tot ce rămâne din munca lui de cârtiță se preschimbă într-un abur fin, care plutește pe la nările bărbaților adunați la masă, veniți să-și pomenească prietenul plecat, de câțiva ani, în lumea de apoi.
Unii spun că l-au văzut când a intrat pe poarta de stele - avea haina curată, fața liniștită și heruvimii cu barba până-n piept l-au poftit să se așeze în iarbă, pe un scaun de stambă.
S-a mirat — el, bărbat colosal, lat în umeri, înalt cât să atingă stelele. Încă de aici, din viața pământeană, putea muta Carul Mare în ce zodie voia.
Acolo, în paradis, i s-a oferit un scaun atât de fragil. Dar era destul — pentru sufletul lui, ca pentru al oricărui om din locul acela.
Fiecăruia dintre meseni i s-a desfăcut limba. Se vorbește despre solarii, despre peștele de apă dulce, încărcat de metale grele, după cum enunță preotul de lângă mine...
ce legătură o mai fi între pământ și lumea de apoi, acum?
la casa celui răposat se robotește pentru pomenire.
pe foc, oala afumată dă în clocot. norii de sub avion nu sunt atât de denși pe cât e gura aceasta de abur – care a adunat toate duhurile satului la un loc.
o bătrână cu batic pe cap întoarce peștii, când pe o parte, când pe alta, în tigaie.
masa se pune pe la ora unsprezece. se așteaptă preotul.
până atunci, mă duc sub gutuiul din grădină — îl regăsesc zdrențuit, ca un soldat uitat în post de comandant.
mă așez pe o cutie de inox și mă bucur de soarele cald.
liniștea care se ridică din vegetal e un monument suspendat în aerul tomnatic.
repausul mă ține alături de sfinții din calendar, pe care îi aud vorbind în clișee religioase.
altceva ei nu știu să se fi schimbat în cer, lângă Dumnezeu, pentru a trece dincolo de ticurile verbale.
Ce legătură o mai fi între pământ și lumea de apoi, acum?
La casa celui răposat, se robotește pentru pomenire.
Pe foc, oala afumată dă în clocot. Norii de sub avion nu sunt atât de denși, pe cât este gura aceasta de abur - precum toate duhurile satului adunate un loc.
O bătrână cu batic pe cap întoarce peștii când pe o parte, când pe alta, în tigaie.
Masa se pune pe la ora unsprezece. Se așteaptă preotul... Până atunci, mă duc sub gutuiul din grădină — îl regăsesc zdrențuit, ca un soldat uitat în post de comandant.
Mă așez pe o cutie de inox și mă bucur de soarele cald.
Liniștea, care se ridică din vegetal, e un monument suspendat în aerul tomnatic. Repausul mă ține la un loc cu sfinții din calendar, pe care îi aud vorbind în ticuri religioase. Altceva ei nu știu să se fi schimbat în cer, lângă Dumnezeu.
