Mi-am pus pătura în cap.
Nu mai vreau să văd 
lăcomia oamenilor,
însă, paradoxal, 
în minte,
toate mi s-au desfăcut, pe larg:
mesenii, 
pe care i-am întrezărit din drum, 
înfulecă, în amintirea mea despre ei,
mai mult, decât în realitate. 
Nu le mai vizualizez chipurile, 
în mod complet, 
ci doar niște guri mă surprind,
care înghit, repejor, tot ce prind,
de pe masă.
Castroanele de varză dispar, 
hălci de carne, 
ca niște vitrine,
hulpavii le ridică în mâini
și le toacă mărunt, 
cu dantura lor, oarecum stricată. 
Pântecul li se umflă sub veșminte,
un pic de-i împingi pe convivi,
o vor lua la vale, 
ca niște mingi. 
Puțină abținere i-ar fi oprit 
de la a se da de-a dura,
în disprețul lumii cumsecade. 

Ce este moartea, maestre?
-Nu este nimic,
decât o simplă dispariție,
ca în toate regnurile. 
În ultima clipă,
amețim și ne trece prin cap
ideea că murim.
Spaima ni se va cuibări în trup,
ca o pasăre neagră
ne va înșfăca din ochi
peisajul care ne înconjoară.
Din retină, 
vor dispărea, pe rând,
noptiera, ecranul tv.,
chiar zidul dintre oameni. 

Nu mai apuci să formulezi ultimul gând -
îl înfunzi în suflet, 
ca pe o hârtie mototolită.
La rădăcina limbii,
se va înșuruba greața
și față de contemporani,
dacă vei mai năzui la o analiză
cât de sumară, în pragul extincției apropiate
și față de condiția de om neputincios față de vârstă
și boală. 

Pe când scotea oaia sacrificată, 
umplută cu mere,
din groapa cu jar,
a urcat, pe scara lăcomiei, 
până la ultimul etaj; de aici, 
scrutând zarea,
l-a zărit pe Dinu, învelit 
în păturică. Și numele protagonistului 
așa a rămas (Dinu Păturică).

La concerte, din lojă,
o cucoană îi părea ușuratică, 
atrasă de bal; degrabă, un simț erotic 
exagerat i-a atașat.

Din șaretă, 
a ochit un moșneag,
înfipt în poartă, ca un steag. 
În spatele părului alb,
a intuit calitatea 
de boier pământean, cu sate în zestre
și curteni - o armată de fețe!
Cum pe toate 
i le-a capturat Păturică al nostru, 
cel bolnav de avere,
N. Filimon a început 
să le spună pe șleau, în roman.

„Ciocoii vechi și noi” a devenit o sintagmă
pentru orice meteahnă. 
 
 

Caracterizarea lui Zoe Trahanache

               Epoca marilor clasici se caracterizează printr-o efervescență creatoare fără precedent, fiind ilustrată de scriitorii Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ioan Slavici și Ion Creangă.

            În acest context cultural, dramaturgul I. L. Caragiale este un martor cu nerv satiric al vremii lui, în cele patru comedii: „O noapte furtunoasă” (1879), „Conu Leonida față cu reacțiunea” (1880), „O scrisoare pierdută” (1884), „D ‘ ale carnavalului” (1885).

            Reprezentată pe scenă în 1884, comedia de moravuri „O scrisoare pierdută” satirizează aspecte ale societății contemporane autorului, fiind inspirată de farsa electorală din anul 1883, dar și din viața de familie.

            Zoe Trahanache, unul dintre personajele principale ale operei, este prezentată în toate momentele – cheie ale acțiunii.

Statutul social.

            Prin statutul ei social, Zoe aparține burgheziei politice de la sfârșitul secolului al XIX-lea, fiind singurul personaj feminin al piesei, soția venerabilului domn Zaharia Trahanache, bărbat influent politic ce conduce numeroase „comitete și comiții” în orășelul de provincie.

Statutul moral.

            Prin statutul moral, Zoe Trahanache este tipul cochetei și al adulterinei, fiind amanta prefectului Tipătescu, și reprezintă tipul femeii ambițioase, cu o personalitate puternică. Zoe exercită o influență mare asupra soțului și amantului. De asemenea, ea se manifestă autoritar față de cei din jur, care sunt conștienți de forța pe care o deține și încearcă să-i facă pe plac. Pristanda recunoaște că se află în slujba ei: „al dumneavoastră, coane Fănică, și al coanii Joițichii”, iar Farfuridi afirmă că partidul înseamnă, în primul rând, „madam Trahanache și apoi ceilalți”.

Trăsătura dominantă / două secvențe

            O trăsătură dominantă a personajului este ambiția, trăsătură care se manifestă progresiv din momentul în care își dă seama că reputația ei este în pericol.

I Scenă

            O scenă ilustrativă în acest sens este aceea în care ia inițiativa și îl trimite pe Pristanda să încerce să afle ce anume l-ar putea convinge pe Cațavencu să nu publice documentul compromițător. Când află că acesta își dorește mandatul de deputat, își concentrează întreaga forță în a-l convinge pe Tipătescu să accepte candidatura acestuia. Datorită ambiției și inteligenței ei, îl va convinge pe Tipătescu să negocieze returnarea scrisorii cu Nae Cațavencu, pe care tot ea îl eliberează, după ce prefectul, prin abuz de putere, îl arestase. Cunoscând îndârjirea prefectului, recurge la diverse strategii, folosind, în funcție de situație, un întreg arsenal de arme feminine: se lamentează, plânge, leșină, proferează amenințări. Astfel, dacă într-o fază incipientă, adoptă o atitudine imploratoare: „Fănică, dacă mă iubești, dacă ai ținut tu la mine măcar un moment în viața ta, scapă-mă, scapă-mă de rușine”, în final, când vede că nu are sorți de izbândă, amenință cu sinuciderea: „Trebuie să-mi cedezi, ori nu și atuncea mor și dacă mă lași să mor, după ce-oi muri, poate să se întâmple orice”.

A doua scenă.

            Altă scenă semnificativă pentru ambiția ei se găsește în finalul piesei. După ce recuperează scrisoarea și devine stăpână pe situație, vrea să-i dovedească avocatului Nae Cațavencu că este o femeie iertătoare și tolerantă, cerându-i să conducă festivitatea alegerilor. Îi amintește în același timp, pe un ton ironic, că „asta nu-i cea din urmă Cameră”. Astfel, nu doar că nu se răzbună pe Cațavencu, dovedind că este „o damă bună”, ci, în plus, destramă orice opoziție politică în județ, preluând puterea.  

Elemente de structură și de compoziție.

            Titlul este un element anticipator, care desemnează instrumentul șantajului politic, o scrisoare pierdută, aparent neînsemnată, dar care ajunge să producă mari răsturnări de situație.

            Satirizarea dorinței de parvenire în timpul unei campanii electorale pentru alegerea deputaților constituie tema textului.

            Caracterizarea directă rezultă din replicile altor personaje și din autocaracterizare. În acest sens, Farfuridi afirmă că „damele sunt mai ambițioase”, replica surprinzând tocmai această dominantă de caracter. Zoe însăși se autocaracterizează: „Nu ți-a ajutat Dumnezeu, pentru că ești rău; și pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu bună ca și până acuma”.

            Zoe Trahanache este un personaj construit admirabil, prin intermediul căruia scriitorul satirizează tare (defecte) mereu actuale: adulterul, ipocrizia, caracterul duplicitar și dorința de parvenire într-o societate lipsită de repere de ordin politic și moral. Zoe Trahanache este o femeie puternică și inteligentă, care trăiește în corsetul social al unei epoci de tranziție către modernitate.

(688 de cuv.)

*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 3 / 2023

Laureat al norilor se autointitulează Ion Cristofor în antologia de autor, apărută la Editura Școala Ardeleană, anul trecut. Sigur de sine, cu emfaza acceptabilă a aceluia care își asumă propria viziune asupra vieții, Ion Cristofor se consideră câștigător în fața sieși, datorită explorării spațiului terestru, pe ale cărui domenii le denominează prin simboluri. A pune ștampila înseamnă a cunoaște cu desăvârșire obiectul vizat, a-l clasa și plasa, ca pe dosar, în raftul memoriei.

Astfel, are temeritate în fața fulgerului, emanație a forțelor incomensurabile ale naturii, iar modalitatea de a-l fi oglindit în pagină justifică pe deplin atributul menționat încă din titlu, acela de laureat al norilor: „Se aude fulgerul căzând în carierele de marmură” (După-amiază). Nu manifestarea fulgerului este primordială, ci sonoritatea numelor „celor morți”, dintre care acela al iubitei iese în evidență, fapt care confirmă sfârșitul iluziei: „Basta cu confidențele iluziei / (mâinile iubitei ca frunzele toamnei) / după-amiaza este frumoasă ca alcoolul călăilor / cum clinchetul banilor / se bănuiește o retragere strategică a luminii în / pietre”. Înrudită cu fulgerul, este flacăra. Datorită luminilor specifice, luna octombrie pare a se defini prin suportabilitatea unei „lumini suverane” care „piaptană arborii în delir / cenușa stăruie să-i înveți inutila sa limbă / și iar te izbește peste gură tăcerea / cu mânușa de fier” (Flacăra). Când sursa luminilor, precum stelele, devine „rece, lătrătoare” (Repetiție generală), poetul, cu nostalgia paradisului pierdut, își arogă dreptul de prim demiurg, pretinzând: „Fiat lux!” și așteaptă, încrezător, ca peisajul lugubru să descrească: „Mări de cenușă în reflux / Cuvinte-n sânge, sigilate / Se-ncheie ora”. 

Din rândul fenomenelor atmosferice, poetul este fascinat de zăpadă, care, prin repetabilitate și inspirarea aceluiași mister, asigură legătura cu alt veac: „La nesfârșit cade zăpada altui veac pe umerii tăi” (Tăcut cobori în vâltoare). Chiar într-un context hibernal, simpla așezare a fluturelui cap-de-mort pe fața poetului, duce la declanșarea unor evenimente cu dimensiuni aproape apocaliptice, întrucât prevestirea unui fapt tragic, precum dispariția liricii însăși (aceasta ar fi sugestia metaforelor), amalgamează lucrurile: „prea limpede ați auzi pe străzile pustii / strigătele taurului lui Phalaris / lebăda izbindu-se de ziduri în ceață / singurătatea poetului așezându-se pe tronul de foc” (O, dacă fluturele). Altă consecință ar fi șubrezirea lucrurilor, a realității însăși, în favoarea imaginii acestui fapt, rămase în conștiința poetului: „O, tristețe a vulturilor / întâlnindu-se pe un hoit / și vrabia ciripind / bucuroasă de plecarea iernii / pe lama unei ghilotine” (Vrabia). În orașe, ceea ce poate fi înspăimântător, precum sunetul sirenelor anunțând primejdii generale, nu dispare, efectiv, niciodată, dimpotrivă, este conservat „în țevi de plumb” (Miezul nopții), ca sub acțiunea unei legi de a păstra calmul la suprafață și de a permite etalarea numai a ceea ce este permisibil. Când predomină ateismul sau, în mod oficial, religia este interzisă, regnul vegetal preia de la oameni reguli din credința milenară, aplicându-le chiar sub nasul lor : „E miezul nopții / sirenele tac / retrase în țevile de plumb / ale blocului / în care locuiești // Vaiete și șoapte îndepărtate se aud / îndrăgostiții din camera de alături pesemne / sau poate frunzele în aer / la judecata de apoi / a anotimpului”.

Lirica scrisă de Ion Cristofor are note bacoviene, dintre acelea care te urmăresc tocmai prin străbateri surprinzătoare de culori, ca o izbucnire de raze în toba unui amurg plumburiu.

Volumele revăzute, din care sunt selecționate poemele, au fost publicate într-un interval de aproximativ patru decenii: În odăile fulgerului (1982), Cina pe mare (1988), Marsyas (2001), Casa cu un singur perete (2004), Sărbătoare la ospiciu (2004), O cușcă pentru poet (2007), Angore et taedio (2009), Cine a dat foc Romei (2010), Geamantanul de sticlă / The glass suitcase (2011), Orchestra de jazz (2012), Gramofonul de pământ (2014), Nopți de jazz / Nuits de jazz (2015), Cronica stelelor (2017), Vida de reserva / Viața de rezervă (2017), Poeme canibale (2021). 

Din alaiul de curente literare, Ion Cristofor a luat ritmul (din ce în ce mai rapid, prin eludarea elementelor de legătură), deci, haina, pe care a potrivit-o propriului sine creator. Ca în situația oricărui autor important, temele au rămas aceleași: dragostea (doar sugerată, nu împopoțonată cu împliniri și eșecuri), natura (văzută ca prin ochelari fumurii, numai în acele aspecte frapante), orașul (cu toate metamorfozele presupuse de trecerea vremii și a regimurilor politice) etc.

Inclusiv prin numărul mare de pagini, peste șase sute, volumul Laureat al norilor (1981 – 2021) este ca un stâlp care sprijină universul interior clădit pe seama decriptării cosmosului cu zei și fără margini, la care se uitau, deopotrivă, egiptenii, tracii și mayașii.

Țăranca își ia tălpășița,
dornică a revedea câmpurile.
Ca o zvârlugă trece pe drum
și cântă. 
Straiul ei își va scutura 
figurinele din cusătură.

I se va lua urma țărăncii,
după bobocii în floare,
răsăriți din stamba plăcut mirositoare, 
ceea ce și face bărbatul 
cu pălărie neagră,
răsucindu-și mustața 
în oglinda neștearsă -
el a întârziat prin gospodărie,
dând animalelor fânațuri
și apă. 

Ogorul nu este departe de casa lor...
Cu sapa în spate,
îi vei vedea urcând colina,
cu un suflet ușor,
ca fulgul de adineauri.

O, pierit-a melancolia
din glasul păsărilor! 

Un meșteșugar nocturn 
a bătut flori în crengile de prun. 
Ciocănelul de abur s-a auzit, prelung.

Altul a pus farmec în gâturile păsărilor,
însoțit de un amic, dăruit 
cu arta de a le fi ascuțit glasul. 

La fel, 
în orele noastre, 
îngerii detașează, din sufletul lor,
stări de bucurie sau de melancolie,
pentru a le trăi noi -
ei stau, la poarta raiului,
în șiraguri. 

Din colțul tău, 
ai zice, despre cosmos,
că este un piept viteaz,
care poartă scutul minunilor, 
cu mândrie, 
când, de fapt, coliziuni
și explozii rezidă în sine. 

Totul este aparență...
De ce nu ar fi poemul meu 
o suprafață lină
a adâncului în dezbateri, mereu?

„Când m-am hotãrât sã diversific temele
pe care le-au tratat cei mai îndrãzneți fiosofi greci,
alãturi,
încrâncenați și siguri pe traiul lor,
unii, din culpa îngrijirii și a mãsurii în preocupare,
vor scrie despre dezacordul cu propria inimã,
atribuindu-mi-l exclusiv; alții, cu aplecare la oral,
vor declama impresii despre natura în rang inferior.

În al doilea rând,
sprijinindu-mã pe autoritatea imboldului vetust,
voi diminua,
pe cât posibil departe de mãști,
conflictul de virtuți.
Voi reclasifica, dupã opinii ample,
de la Aristippus încoace, pe toþi cyrenaicii.
Decurge din plãcere, indiferent de felu-i,
forma înțeleasã a gestului de pace.

Finala destinație în trai a cailor este pãscutul?
Umbletul acestor animale,
grele de nesaț,
este insuflat de zei, anterior istoriei trapului.

Cine aduce aminte despre manopera creatorului sãu,
în aparențã de curs sau de atitudine?

În rãscrucea de sânge a Imperiului,
mijește nisipul de barbã roșcatã”.