În București, în centru, nu există loc umbros, la care să-ți poți trage sufletul.

Un licean, prins într-un grup, își îndeamnă colegii să meargă în parcul Cișmigiu. Deodată, îmi revin în minte ecouri din cartea Cișmigiu & comp. de Grigore Băjenaru, dar și ipostaze ale fotografului cărând pe alei aparatul acela greu (cu plăci, pentru poze alb-negru). Aș fi vrut să trăiesc astfel de vremuri, pentru care a te fotografia constituia un eveniment, un prilej de a comenta cu oaspeții momentul imortalizării.

În timp ce mă cufund în astfel de gânduri, în dreapta, răsare Palatul telefoanelor: mâinile care au potrivit cărămizile, care au turnat betonul, ale cui au fost? De unde veneau acei muncitori? Își imaginau, pe când făceau diverse glume pe șantier, că va trece unul pe stradă, ca mine acum, întrebându-se în legătură cu ei, că, totuși, gura lor va tăcea definitiv, astupată de pământ? Ca floarea veștejindu-se este omul.

P.S.

Bucureștiul are aspectul unui oraș neîngrijit!

(Va urma)

Ajung în dreptul Muzeului de Artă, care, evident, este închis, dar cad pradă unei reflecții deprimante. Muzeul adăpostește opere valoroase, protejate cu atenție, ale unor autori ale căror oase zac pe cine știe unde. Opera îi rămâne într-o instituție maiestuoasă, pe când despre artist, nu se mai știe nimic. Unde este îngropat Leonardo da Vinci?

Raportul dintre om și obiectul pe care-l făurește este inversat, poate ar trebui un mausoleu al marilor artiști, de ale căror rămășițe pământești să se aibă grijă, precum de opera lor.

Tablourile lui Grigorescu, Luchian, Andreescu etc. sunt luminate, la această oră de noapte, expuse în săli strălucitoare, pe când mâinile care au zămislit pictura se odihnesc în negura mormântului, într-un peisaj lugubru, în cimitire cu paznici moțăind.

De teama unei astfel de ruinări (firești, dar gândul meu, la această oră, e absurd) a celui care, în sclipiri de diamante și de aur, a condus dinastia, vechii egipteni au ridicat piramidele, dar nici ei nu și-au dus ideea până la capăt, fiindcă au exclus edificiul circuitului larg al publicului, izolându-și idolii în singurătate milenară.

(Va urma)

Noaptea, Bucureștiul este auster, deși animație există – vin tineri pe motoare ambalate, din stânga, dreapta…

Nu poți mânca decât pizza, care e mai mult o coajă de pâine uscată, care-ți rămâne în gât, decât o porție suculentă, bine preparată; după ora 23, nici pizza nu mai ai de unde să ronțăi, fiindcă tejghelele se închid, în timp ce lucrătorii duc în spate saci imenși de gunoi.

Înghețată la cupă este oriunde și oricând, nu se topește, indiferent de oră și de caniculă. Orașul întreg pare un cauc de înghețată.

(Va urma)

Când te plictisești de mersul pe străzi, totdeauna zărești o casă maiestuoasă – precum aceasta din fotografie – , pe care o contempli și îți imaginezi traiul pe care l-ai putea avea în saloanele acesteia. Identifici un turn (în aripa stângă / dreaptă a casei) și te gândești la „slujitorii” care-l locuiau (de fapt, locuiau la mansardă). Până și apartamentele din perioada monarhică erau prevăzute cu încăperi destinate slujitorilor.

Eminescu oare a trecut pe aici, își va fi aruncat ochii în curtea aceasta? La ce poem se gândea sau ce tristețe îl împovăra?

Am mai surprins, pe telefon, altă casă, înspre biserica romano-catolică. De la întrebarea mea interioară, dacă mai este locuită, a venit răspunsul viu: pe balcon, a răsărit o duduie îmbrăcată în roșu, fumând tacticos din țigară. Din greșeală, am șters fotografia, însă nu și din suflet… În case vechi, de patrimoniu (nu neapărat), faptul că există cineva arată că trecutul nu e mort, că fondatorul casei nu a muncit în van; istoria a așteptat acel proprietar în stare să învieze casa.

Intru și în Catedrala romano-catolică „Sfântul Iosif”. Pe zidul de la intrare, figurează două plăcuțe, care amintesc de vizitele a doi papi, Francisc și Ioan Paul.

Configurația interioară, cu bolta înfiptă în cer, îți dă impresia că te duci până în Evul Mediu; la altarul, abia întrezărit, din cauza lungimii sălii de rugăciune, ești convins că vei da peste Leonardo da Vinci. Impresia dispare cu pași repezi, când vezi, pe banca de meditație, un bărbat în pantaloni scurți, încercând să se redescopere.

(Va urma)

În Centrul Vechi, la o terasă, o mică orchestră întreține atmosfera. Mesele sunt ocupate de tineri (îmbrăcați în haine colorate) care par a se împăca bine cu muzica romantică.

La care dintre aceste restaurante au cântat Zavaidoc, Cristian Vasile sau Gică Petrescu?

Ce gânduri au nutrit oamenii care-i auzeau? Ce imbold aveau să intre să-i vadă pe scenă? Aveau sentimentul unicității, al irepetabilității? Sau că sunt martorii unor fapte de istorie muzicală? Cu siguranță, nu, fiindcă Bucureștiul trăia, iar pătura mijlocie o ducea atât de bine, încât aceia care o alcătuiau se credeau ei înșiși, pe bună dreptate, eroii zilei.

Unul dintre gânduri se duce mai departe, la una dintre fotografiile care-i unește, la aceeași masă, pe I. L. Caragiale, G. Coșbuc și G. Ranetti: ce unghi vor fi contemplat? Care le va fi fost posibila bucurie sau îngrijorare, după întâlnire și fotografie? Ce vor fi discutat fiecare acasă, ce impresii își vor fi lăsat unul altuia? De câte ori se vor mai fi revăzut de atunci, de la acel moment (surprins în fotografie)?

Reflecția îmi este întreruptă de telefon, din a cărui carapace vocea interlocutorului mă informează despre o expoziție de artă.

-Hai, fă-mă bogat! – se aude îndemnul pe care un jucător la loz în plic îl adresează bătrânelului care poartă pe mână cerculețul de sârmă, de care sunt prinse biletele. „Uite, își continuă dialogul, am câștigat 300 de lei. Nu te supăra pe mine, dar trebuie să mi-i dai”. „Vai de mine, îi răspunde vânzătorul ambulant, mă bucur pentru dumneavoastră”. Îi numără banii și-i strânge mâna.

(Va urma)

Țesătura de vorbe, înflorită de scriitorii veniți la Capșa, în perioada monarhică, pare a stărui în cafenea. Zumzetul de albine al unor tinere, care trec pragul librăriei Cărturești, aflată mai încolo, îmi întrerupe șirul gândurilor; ce va fi spus Cezar Petrescu despre Nichifor Crainic sau Ion Minulescu despre Mihail Sebastian etc. Sper ca tinerele să caute și cărțile mele, așezate pe un raft special.

Îmi continui drumul către Centrul Vechi, cu ochii după vreun minimarket, de unde să-mi iau Pepsi rece, însă nu întrezăresc. Setea pune stăpânire pe mine și-mi ia din suflet orice urmă de bucurie, pe care mi-ar putea-o trezi vederea peisajului citadin. Aș fura calul lui Mihai Viteazul, de la Universitate, și mi-aș grăbi galopul către o dugheană cu băuturi răcoritoare, dar unde să fie aceasta? În schimb, observ vitrine cu înghețată, o cupă fiind 8 – 9 lei, însă tot la gura de apă, pe care aș bea-o după înghețată, mă gândesc.

Mă deplasez prin caniculă, precum prin clei. Îmi sună telefonul și nu am elan să răspund, nu-mi trebuie decât apă. La un colț de stradă, acolo unde niște muncitori meșteresc la aparatul de aer condiționat, plasând scara pe balconul de la etajul unu, găsesc apă și Pepsi. Mă așez la rând, ca la poarta raiului. Setea m-a învins.

(Va urma)

palpită de căldură.

Pe Calea Victoriei, îmi răsare, dinainte, fotografia din perioada interbelică, avându-l în centru, pe piticul Charlie (ghidând o bicicletă de copii) – așa a fost prins în cadru.

Mă uit la clădirile vechi, pe ale căror ziduri, s-au proptit, ca alpiniști, ochii atâtor oameni care nu mai sunt.

Ce au simțit femeile din fotografiile vechi, pe aceeași stradă, pe care trec și eu? Unde zac oasele lor, astăzi? Însă, în sufletul lor, ce era, atunci, când au fost surprinse de peliculă? Se gândeau la slujba de a doua zi, trăiau nostalgia duminicală?

Cele două dame elegante, zâmbind din trăsură, simțeau superioritate? Aveau slujnica, în apropiere, gata să răspundă comenzii?

Ajung în dreptul cofetăriei Capșa, fondată în 1850. Numele care-mi vine în minte este cel al lui Camil Petrescu. Ce-l aducea pe el aici și din care parte a Bucureștiului venea?

(Va urma)

Dintre scriitorii acelei serii, am păstrat legătura cu Mihai Antonescu, prozator bucureștean, care avea în plan să realizeze o epopee consacrată lui Vlad Țepeș. Ulterior, am corespondat. I-am prezentat câteva cărți în diverse reviste literare.

Inițial, poetul Dorian Drăgoi (prieten cu Mihai Antonescu) manifesta emfază. Cu ochelarii lui mari pe nas, instalase o barieră între el și ceilalți. Mi-a cerut o carte de poeme, pe care i-am oferit-o, cu autograf. După ce a citit-o, m-a oprit pe terasa vilei și mi-a recomandat și mie să fiu mai distant față de restul lumii, datorită calității versurilor mele. Când am plecat, Dorian m-a condus până la gară, ne-am îmbrățișat și ne-am urat succes. Într-o convorbire telefonică de acum câțiva ani, Mihai Antonescu mi-a spus despre Dorian că trăiește în Dobrogea, într-un sat, acolo unde s-a căsătorit.

Doamna Victoria Milescu, mirosind puternic a săpun Protex (avea fobia virușilor), era extrem de bine educată: o veritabilă colegă; vorbea decent, cu mult bun-simț. De asemenea, i-am comentat câteva volume de poeme.

Cea mai vorbăreață dintre toți era Elena Vulcănescu, a cărei pasiune pentru Veronica Micle era totală. Elegantă, cu păr blond, prins în coc, doamna Elena cunoștea amănunte aparte despre exegeții operei eminesciene, despre cum unii dintre ei au șterpelit pagini de incomensurabilă valoare din manuscrisele marelui poet (dacă o fi așa!). De asemenea, doamna Elena ne vorbea despre fetele Veronicăi Micle, în special, despre mezzosoprană, cea care a trăit până prin anii 1960 și ceva.

Simona Grazia Dima, apropiată de generația mea, în ciuda aparenței ursuze, avea umor.

Cu doamna Bârlădeanu, cea care a fost comeseana mea pe toată durata bursei, două săptămâni, am discutat omenește, în mod firesc; Mihai Antonescu, scos din sărite de capriciile vremii, a exclamat: „De aceea, extratereștrii tot dau târcoale și nu rămân, din cauza vremii potrivnice”. Replica doamnei Bârlădeanu a fost realistă și demnă de reținut: „Dacă ar exista, extratereștrii ar fi fost descoperiți de către știință”.

Cea mai tăcută a fost Maria Logan, care mi-a oferit un roman, pe a cărui contrapagină surprinsese atitudinea mea, ceva de felul că și acolo, într-un mediu izolat, când aveam ca misiune scrierea unei cărți (al cărei manuscris trebuia predat la Uniune), eu le confeream energie și le inspiram umanitate (dedicația era deosebită – o voi transcrie, cândva). Maria Logan prefera, de ani de zile, aceeași cameră în vilă, la margine, cu fereastra deschisă înspre mare. Deși în vârstă, surprindea prin feminitate și bun-gust.

(Va urma)

La Neptun, am descoperit un târg, dominat de meșteșugari maghiari; treceam zilnic, pe acolo. O vânzătoare mi-a mărturisit că a cumpărat un apartament în stațiune, pentru a nu mai plăti chirie.

Eram atras de o cutie de șah, cu piese mari. Între altele, am aflat cum le confecționează, scufundând piesele de lemn într-un bazin cu lac.

Târgul era frecventat și de ceilalți scriitori. Astfel, schimbam opinii, ne mai opream pe o bancă, mai deconspiram din planurile literare etc.

Aveam tren, de pe la ora 12,00. Săgeata albastră. În stație, m-am întâlnit cu Maria Logan, care mi-a vorbit despre amiciția ei cu Marin Sorescu. Mi-a oferit o carte, cu autograf.

Ușa trenului nu se deschidea. Totuși, nu se poate ca un oltean să rămână tras pe sfoară de mecanică – mi-am spus – și am apăsat pe toate butoanele, până când unul dintre ele a acționat ușa.

În vagon, era confort… Am scos cartea lui Mihai Antonescu, am așezat-o pe măsuță și am citit, cu totul diferit de până acum: când oboseam, fapt marcat de sfârșitul agrementului, mă uitam pe geam, la ultimele limbi de mare din peisaj. După o pauză de câteva minute, două-trei, reluam lectura, cartea fiind atractivă. Până la destinație, am citit-o pe toată. Mi-a rămas în minte secvența cu un păsărar, prieten al autorului: ținea pițigoi în captivitate.

Însuși Mihai Antonescu mi-a mărturisit că nu mai e prieten cu el: când l-a vizitat, păsărarul monta inele de metal pe piciorușele pițigoilor.

În captivitate, pițigoiul se sinucide, înfigându-și gheara în gât, iar inelele de metal, prinse de piciorușe, sunt suficient de grele, pentru a-l împiedica să aibă acel gest (fiindcă nu le mai poate ridica la nivelul gâtului).

(Va urma)