În paradis, 
strămoșii noștri 
și-au pironit ochii în măr, 
de plictiseală, dar nu aveau sentimente, 
doar privire.
Eva nu era obișnuită a se uita în jos...
Din iarba verde, 
un cap de șarpe veninos se va fi ivit. 
Când o astfel de vietate începe a vorbi, 
în timp ce, în Eden, doar vântul se aude, 
îi uiți răutatea și viclenia 
și te încrezi în ea; nu însuși Dumnezeu 
i-a permis târâșul prin bătrânul rai? 
„Dar unde-i nuiaua?” - a întrebat Eva.
„A! este încărcată de mere, 
nu-i păcat să le dobor din ram, 
în van? Ia să gust din fruct, 
of! dar ce m-a hrănit cu dorul de a da naștere
unui copil! 
Nu-i loc de vaier în paradis.
Adam, hai s-o ștergem până jos!
Eu trebuie să țip, ca să mă aud 
în cosmos, drept glas de primă mamă. 
Din sunetul vocii, lipit pe stâlpi de soare, 
va apărea Iisus, 
mai altfel decât tine, bărbate!”. 

Un rol important în grăbirea procesului de romanizare l-a reprezentat creștinarea în masă; pătrunsese, dar nu se putuse manifesta pe față.

Cea mai veche mărturie legată de continuitatea noastră în Dacia o constituie opera misionarilor, a propovăduitorilor, veniți din dreapta Dunării, din cele două Moesii. Un astfel de misionar a fost Niceta, care a vorbit populației de pe ambele maluri ale Dunării.

Continuă lectura Romanizarea prin creștinism →

Retragerea aureliană (271 – 275) a dus la un declin al provinciei.

Împăratul Aurelian a retras din Dacia armata și administrația și pe cetățenii mai înstăriți. Grosul populației a rămas. Deși a avut o victorie asupra geților, Aurelian a lăsat în mâinile acestora provincia, încheind o alianță.

(Va urma)

Traian a rămas în Dacia, pentru a se ocupa de organizarea stăpânirii.

Aproximativ cincisprezece corpuri de trupe romane erau constituite de daci, ai căror conducători au jucat un rol important, candidând pentru funcția supremă în imperiu.

Scenele de pe Columna lui Traian îi înfățișează pe daci, trecând înarmați și cu avutul lor, prin fața romanilor.

Potaisa și Apulum au reprezentat centre de asigurare a pazei de nord a teritoriilor ocupate.

Procesul de romanizare a fost de lungă durată.

Pliniu cel Tânăr a militat pentru romanizare, pentru eliberarea sclavilor și mulți dintre aceștia, înrolați în armata romană, deveneau cetățeni romani.

În anul 212, împăratul Caracalla decretează ca locuitorii Daciei să devină cetățeni romani, fapt care a avut ca urmare o dezvoltare necunoscută până atunci, a acestei provincii. Se intensifică exploatarea subsolului. Dacia cunoaște o înflorire pe plan cultural. Formele de civilizație romană pătrund masiv: se ridică foruri, temple, amfiteatre, terme. Se construiesc apeducte. Apar drumuri noi, modernizate.

(Va urma)

Hotărât să mă despart de mine însumi, 
de acela gravitând 
pe orbita utopiei, 
m-am imaginat într-o condiție nouă, 
de la al cărei punct înainte, 
nimic nu mai bătea cu problemele curente, 
de existență răstignită pe stinghiile rutinei, 
în aceeași obsesie, 
a dependenței fericirii mele
de zâmbetul Afroditei.  

Tristețile care bat dinspre lucruri,
anunțând toamna,  
reușesc să preschimbe  
în galben
culoarea orizontului. 

Pomul a dat drumul unei păsări, 
de la piept. 
A trăit iluzia 
că va zbura, odată cu ea. 
Pare că înainte ar fi murmurat:
„Am aripi!”.
O parte dintre frunze s-a revoltat,
amenințând cu plonjonul pe alei: 
„Să nu creadă pomul nostru adierilor!”
- au pretextat. Altă parte (galbenă)
s-a pierdut pe calea ideii 
că poate umbla pe străzi, 
braț la braț, 
cu persoanele 
și a aterizat pe o pălărie de paie, 
care a scuturat-o în odaie.    

Îndrăgostiții au uitat, 
în discuțiile lor, 
luna aprinsă, până când 
aceasta a ars. 
Fumul a înnegrit trandafirii 
din brațele mele. 

Apostolul dă toga
unui copil, să o primească drept premiu,
pentru întreaga lui inocență. 

Cerul își ține,
închisă în avioane, 
amiaza. 

Vântul serii a zburat peste pajiște
și a furat fărâma de fluturi,
pe care a proiectat-o în odaie, 
pe când priveam fotografia miresei 
din ramă. 

Pomul ronțăia 
din pământul cu multe ruine antice,
pentru a-și întări scoarța, 
pentru eternitate. 
O bucurie nevăzută vibra în seve, 
întrucât săgețile timpului 
se rupeau în trunchi. 

Pomul și-a tras acoperiș de vrăbii 
pe creanga tinzând să migreze în lună, 
doar l-ar menține în loc, 
în mod perpetuu, 
deși povestea dinainte a fructului 
se putea afla din bumbi, 
dar, pe scoarță, urcau amintiri, 
purtate, în spate, de gângănii.

Caesar și-a rezemat fruntea pe o masă,
în cortul de campanie, 
și gândurile-i de piatră au străbătut epocile.  

Pe cărările din lan, 
merge luna, în baston, 
întrebată de gospodar: 
-Nu ești sătulă să privești porumbul copt, 
care așteaptă mâinile culegătorului  
să-l scoată din păpușoi,
mâine, începând cu zorile, 
până în seară? 
-Eu am întârziat în lan, 
tot pentru tine, 
ca să te văd 
și tu ai mereu ceva de reproșat!