Prin anul 1990 și…

În târgul sătesc, am oprit mașina, într-un loc mai retras. Tata a coborât, animat de gândul de a-și cumpăra un cal. Nu am mers imediat, ci am mai stat în mașină, precum îmi era obiceiul, pentru a-mi aduna gândurile, pe o melodie care să-mi dea imbold să ies în vacarm.

Peste cinci minute, am deschis portiera, să iau urma tatei, să-l regăsesc deja discutând cu vreun negustor – acesta era momentul la care mă pricepeam, altfel, timiditatea înnăscută, de care încă nu scăpasem și mă ținea strâns în chingile ei și când trebuia și când nu, mă determina să fiu atent la vorbele lui și să fiu dezarmat în a mă înscrie și eu la cuvânt, la tocmeală, de vreo idee sau de un ton al formulării ei – totdeauna mi se părea că este ceva nepotrivit în tratative și ardeam în mine însumi, ca fitilul lămpii și nu mă puteam afișa, decât ulterior, când urcam amândoi în mașină. Atunci, îmi exprimam părerea, fiind numai noi doi, pentru că, în târg, ne-ar fi auzit alții și ne-am fi dat de gol – o asemenea povară purtam printre oameni, că era mai bine ca tata să fi spus „asta” decât orice pronunțase, anterior, în context…

După câțiva pași, am zărit un mânz atletic, vioi, cu pielea de un cafeniu strălucitor.

(Va urma)

Algazy este un bătrân simpatic, știrb, zâmbitor și cu barba rasă și mătăsoasă, frumos așezată pe un grătar înșurupat sub bărbie și împrejmuit cu sârmă ghimpată…

Algazy nu vorbește nici o limbă europeană… Dacă însă îl aștepți în zori de zi, în faptul dimineței, și îi zici: „Bună ziua Algazy!” insistând mai mult pe sunetul z, Algazy zâmbește, iar spre a-și manifesta gratitudinea, bagă mâna în buzunar și trage de capătul unei sfori, făcând să-i tresalte de bucurie barba un sfert de oră… Deșurupat, grătarul îi servea să rezolve orice probleme mai grele, referitoare la curățirea și liniștea casei…

Algazy nu ia mită… O singură dată s-a pretat la o asemenea faptă, când era copist la Casa bisericii; dar nu a luat atunci bani, ci numai câteva cioburi de străchini, din dorința de a face dotă unor surori ale sale sărace, cari trebuiau să se mărite toate a doua zi…

Cea mai mare plăcere a lui Algazy – în afară de obișnuitele-i ocupații la prăvălie – este să se înhame de bunăvoie la o roabă și urmat cam la doi metri de coasociatul său Grummer – să alerge, în goana mare, prin praf și arșița soarelui, străbătând comunele rurale, în scopul unic de a aduna cârpe vechi, tinichele de untdelemn găurite și în special arșice, pe cari apoi le mănâncă împreună, după miezul nopții, în tăcerea cea mai sinistră…

Grummer are și un cioc de lemn aromatic…

Fire închisă și temperament bilios, stă toată ziua lungit sub tejghea, cu ciocul vârât într-o gaură sub podea…

Cum intri la ei în magazin, un miros delicios îți gâdilă nările… Ești întâmpinat la scară de un băiat cinstit, care, pe cap, în loc de păr, are fire de arnici verde; apoi ești salutat cu multă amabilitate de Algazy și poftit să stai jos pe un taburel.

Grummer stă și pândește… Perfid, cu privirea piezișă, scoțând mai întâi numai ciocul, pe care ostentativ îl prelinge în sus și în jos pe un jgheab anume făcut la muchea tejghelei, apare la urmă în întregime… Face prin tot felul de manopere pe Algazy să părăsească localul, apoi, insinuant, te atrage pe nesimțite în tot soiul de discuții – mai ales de sport și literatură – până ce, când îi vine bine, te plesnește de două ori cu ciocul peste burtă, de te face să alergi afară în stradă, urlând de durere.

Algazy, care are mai totdeauna neplăceri și discuții cu clienții, din cauza acestui procedeu nepermis al lui Grummer, iese în goană după tine, te poftește înapoi și, spre a-ți lua meritata satisfacție, îți dă dreptul – dacă ai cumpărat un obiect mai scump ca 15 bani – să… miroși puțin ciocul lui Grummer și, dacă vrei, să-l strângi cât de tare de o bășică cenușie de cauciuc, pe care o are înșurupată la spate, puțin deasupra feselor, ceea ce îl face să sară prin magazin fără să miște din genunchi, scoțând și sunete nearticulate…

Într-una din zile, Grummer, fără a-l anunța pe Algazy, luă roaba și porni singur în căutare de cârpe și arșice, dar la înapoiere, găsind din întâmplare și câteva resturi de poeme se prefăcu bolnav și, sub plapomă, le mâncă singur pe furiș. Algazy, simțind, intră după el acolo cu intenția sinceră de a-i face numai o ușoară morală, dar cu groază observă în stomacul lui Grummer că tot ce rămăsese bun din literatură fusese consumat și digerat.

Lipsit astfel pe viitor de orice hrană a lui mai aleasă, Algazy, drept compensație, mâncă toată bășica lui Grummer, în timp ce acesta dormea…

Dezesperat, a doua zi, Grummer – rămas fără bășică singur pe lume – luă pe bătrân în cioc și, după apusul soarelui, îl urcă cu furie pe vârful unui munte înalt… O luptă uriașă se încinse acolo între ei și ținu toată noaptea, până când, înspre ziuă, Grummer, învins, se oferi să restituie toată literatura înghițită. El o vomită în mâinile lui Algazy… Dar bătrânul, în pântecul căruia fermenții bășicii înghițite începuse să trezească fiorii literaturii viitorului, găsi că tot ce i se oferă este prea puțin și învechit…

Înfometați și nefiind în stare să găsească prin întunerec hrana ideală de care amândoi aveau atâta nevoie, reluară atunci lupta cu puteri îndoite și, sub pretext că se gustă numai pentru a se complecta și cunoaște mai bine, începură să se muște cu furie mereu crescândă, până ce, consumându-se treptat unul pe altul, ajunseră ambii la ultimul os… Algazy termină mai întâi…

Epilog[modifică]

A doua zi, la poalele muntelui, trecătorii putură vedea într-un șanț, aruncate de ploaie, un grătar cu sârmă ghimpată și un mirositor plisc de lemn… Autoritățile fură înștiințate, dar mai înainte ca ele să fi sosit la fața locului, una din soțiile lui Algazy, care avea formă de mătură, apăru pe neașteptate și… dând de două-trei ori, în dreapta și în stânga, mătură tot ce găsi la gunoi…

Note[modifică]

1. ↑ E fosta firmă a unui cunoscut magazin de geamantane, portmoneuri etc. din capitală, rămasă astăzi sub un singur nume. În tot cazul, ne permitem a crede că numele de Algazy sau Grummer, după imaginile ce trezesc prin muzicalitatea lor specifică – rezultat al impresiunii sonore ce produc în ureche – nu par a corespunde aspectului, dinamicii și conținutului acestor doi simpatici și distinși cetățeni așa cum îi știm noi din realitate… Ne permitem a arăta mai sus cititorilor cum ar fi trebuit și cum ar fi putut să fie un Algazy sau un Grummer „in abstracto”, dacă dânșii nu ar fi fost creați de o întâmplare, o soartă care mai deloc nu ține seama dacă obiectele creațiunilor ei corespund, în forma și mișcarea lor, cu numele ce li s-a hărăzit. Cerem scuze d-lor Algazy & Grummer pentru observările ce ne permiserăm mai sus; o facem însă și din dorința de a-i servi, deșteptându-i din vreme asupra măsurilor de îndreptare în această privință. Se pare că remediul nu ar putea fi decât unul și singur: sau să-și găsească fiecare alt nume, în adevăr adecvat realității lor personale, sau să se modifice ei înșiși, cât mai e timpul, ca formă și ca roluri, după singura estetică a numelor ce poartă, dacă vor să le mai păstreze…

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Algazy_%26_Grummer

Din durere, peste ani, rămâne imaginea momentelor consecutive evenimentului nefast care a produs-o. Astăzi, rememorând, nu văd dinaintea ochilor decât iconografia perioadei, nu prăbușirea sufletului în deznădejde sau teama care mă însoțea, la orice pas, ca nu cumva accidentul întâmplat tatei să se repete…

Mă revăd alergând pe lângă spital și așteptând SMURDUL, pentru a-l contempla pe tata, ale cărui clipe erau numărate – după cum eram puși în temă de către echipajul care-i acordase primul ajutor. În fața mea, era unchiul, fratele tatei, pe care, în șocul de care eram cuprins, l-am întrebat dacă voi putea trece peste suferință. Nu am reținut ce mi-a spus, dar nu mă simțeam deloc bine în veșmintele cuvintelor presupuse de întrebare, fiindcă nu trebuia să fiu eu în acel context – mulți prieteni mi-au mărturisit că nu le venea să creadă că mie mi s-a putut întâmpla una ca asta, precum nici mie nu-mi venea să accept modul acelei pierderi neremontabile și nu aveam încotro fugi – aceasta este limita noastră ca oameni să nu putem da viață de la noi acelora pe care-i iubim (și, poate, și altora aflați în pragul sfârșitului).

Cel mai nedrept fapt este să aștepți la ușa muribundului (nu-i un cuvânt potrivit pentru personalitatea tatei, un om fără teamă de nimic), să nu ai nicio putere să-l ajuți și să fii informat de către medici, că, până dimineața, viața i se va scurge din trup, că va supraviețui atâta vreme cât inima îi va rezista (însă nu mai mult până a doua zi). Obosit, m-am dus până la mașină, pentru ceva. Am închis ochii, pentru câteva momente. Somnul m-a prins subit. Am visat că pulsul tatei ajunsese la peste 200 de bătăi pe minut, m-am trezit speriat și am presupus că visul mi-a semnalat sfârșitul vieții tatălui meu scump.

Cu imaginea deplasărilor mele – eram un du-te-vino perpetuu – am rămas.

Sub imboldurile suferinței, ești ca butucul supus loviturilor securii și, dacă, undeva, în timp, intensitatea nu încetează, tu însuți mori, te îngropi de viu în faldurile tristeții și ale gândului că nu ai fi meritat să treci niciodată prin așa ceva.

(Va urma)

De teama pieirii,

porcul spărsese gardul (cu mustăți de cioară în uluci).

După fuga prin grădină,

a așteptat,

în fața văii înzăpezite,

ca sacrificiul să-l transfere peste profunzime.

Sub perdeaua de fulgi,

focul de paie

cuprinsese partea de carne a patrupedului.

Nepotul a imobilizat animalul în tăria privirii,

sperând să prindă, în focosul camerei,

când peste moment sare bunicul,

ca atletul din televizor,

de la stadion, peste garduri.

Vinul destinde oamenii,

veniți să dea o mână de ajutor; își ridică brațele în aer,

ca Atlași fără poveri planetare.

Doar umbra obiectelor zbura din gravitație.

Înainte de Ignat, tata se gândea la cel mai priceput măcelar din apropiere și la alți vecini în stare să țină de porc. Făcea o listă cu ei și prestabilea ora.

A doua zi, oamenii se adunau (mereu se mai nimereau vreo doi-trei în plus) plini de voioșie, ciocneau un pahar de vin, apoi, în grup, se îndreptau spre cocină, vorbind între ei că bietul animal sigur și-a visat sfârșitul. Înainte de toate, era o luptă pentru a-l scoate din „bârlog”. Tata avea sensibilitate și nu se încumeta să împingă în spinarea porcului, să-l dea afară din cuibul de paie.

Odată, de spaimă, porcul a zbughit-o prin gard și a alergat până când nu a mai putut, rămânând fără șansă în coama dealului. De acolo, abia l-au tras spre locul desemnat pentru sacrificiu. Mie îmi era milă și când era lovit cu unealta în gât, mă întorceam cu spatele, însă mama avea pregătită o mână de tămâie pe care o apropia de gâtlejul spintecat al animalului și-i vorbea ca unei vietăți demne de respect, pentru felul în care s-a luptat să mai supraviețuiască: „Gata! Mânca-ți-aș aburul tău”. Vorbele încheiau momentul dramatic, atenția tuturor fiind concentrată pe focul de paie sau de la flama arzătorului. Cu alte cuvinte, se pârlea porcul. Mă impresiona focul de paie: se ducea în sus ca piramida, prilej pentru mine și pentru alții să ne mai încălzim. Ulterior pârlitului, porcul era întors când pe o parte, când pe alta și curățat de către un bărbat mai energic, volubil și haios ca bărbierul din Sevilla. (Îl curăța, întrebuințând „baioneta” – cuțit lucrat de tata la fabrică). Din șoriciul bine spălat, cei mai pofticioși (între care mă număram și eu) primeau câte o bucată presărată cu sare.

O operațiune de pricepere și de migală era tranșarea carcasei de carne, mereu în spate fiind un coordonator: acum plămânii, splina, ficatul ș.a.m.d. Căpățâna se depozita ca un trofeu în camera cea mai răcoroasă.

Prin clasa a doua probabil, eram curios cum se putea juca Nică din Amintiri cu „bășica porcului”. Am insistat pe lângă bunicul, care mi-a făcut hatârul. Dar proba a durat puțin, fiindcă am dat mai tare în balon (cum o credeam) și s-a spart imediat: „Aceasta a fost tot?”. „Dar tu ce ai fi crezut?” mi-au răspuns cei de pe lângă mine.

Atmosfera evenimentului era aparte, percepută numai cu sufletul, oricât de mult aspectele se amplificau în ochii mei…

Acum vreo zece ani, am vrut să fotografiez oamenii care participau la ignat, dar am filmat clipa, o animație scurtă, pe care ziua respectivă a dus-o în istorie, acolo de unde nu se mai poate recupera și nici aceia care nu mai sunt printre noi nu mai au cum să iasă din clip și să trăiască.

Abia intram în casă, la amenințările mamei, altfel m-ar fi apucat dimineața prin nămeți. Cizmele erau doldora de apă (zăpada topită care îmbiba ciorapii). Cât m-am bucurat în clasa a treia, când doamna învățătoare a organizat un concurs de săniuș.

Aveam o sanie din corn (așa li se spunea țevilor din care erau făcuți tălpeții). Am pierdut concursul, pe care am fost convins că-l voi câștiga, pentru că doamna stabilise o regulă, să nu ne punem pe burtă pe sanie. Când a dat startul, sfoara a intrat sub tălpeți și, evident, sania mea a luat-o în stânga pârtiei.

Am avut, pe când eram și mai mic, alta, din lemn. Plângeam pe lângă mama că nu am pe ce să mă dau, rupsesem atâtea nailoane, bunicul m-a auzit, a venit în deal cu sania aceea făcută de el, căreia i-am făcut proba imediat în curte și am fost dezamăgit, fiindcă abia se târa pe lunecuș. Am stat bosumflat până mi-a adus tata sania aceea adevărată. Bine, la Craiova, vedeam altele în magazin, mi le doream, dar tata îmi explica pe îndelete de ce e mai bună și mai rezistentă sania mea.

Pe înserat, ieșeam în poiana din fața porții, eram singur și aveam timp să-mi închipui că sunt Ștefan cel Mare pe cal. Sau Mihai Viteazul. Manevram sfoara precum voievozii căpăstrul, priveam semeț zarea și când mi se părea că dau năvală turcii, porneam în „goană” spre ei. Învârteam în aer sabia de lemn. În plin avânt spre dușman, mai cădeam de pe „cal”, fiindcă nu se făcuse pârtie încă.

Dar agream schiurile. Cu toate acestea, o singură dată le-am pus în picioare, tot la vârsta copilăriei. Cezar, un băiat mai mare cu vreo patru ani decât mine, a ieșit cu ele în drum. I le confecționase bunicul lui. L-am întrebat cum: „A înmuiat scândurile în apă caldă, pentru a le încovoia la vârf”. Aceasta am reținut. Mi se părea un artificiu incredibil (pe atunci), nu mai auzisem despre posibilitatea de a modela astfel lemnul. M-am urcat pe ele și dus am fost, pe ulița îngustă și abruptă. Mai târziu, mi-am dat seama că aveam talent la schiat. Nu am căzut o dată și nici nu mă gândeam că mi s-ar fi putut întâmpla.

---

Cam în vremea aceasta, așteptam vacanța, plin de bucurie. În ultima zi de școală a primului trimestru, am revenit liniștit de la școală, am deschis televizorul pe lămpi și m-am uitat la filmul Vlad Țepeș (rol jucat de Sihleanu). Mă feream să privesc finalul, când marele voievod urma să fie trădat și ucis de către propriii-i boieri (sfârșit încă neclarificat de istorici): la viclenia lui înnăscută și unică în istorie, s-o pățească atât de rău? Nu înțeleg.

---

Înainte de Crăciun, recăpătam o stare de pace și de siguranță.

---

Regăseam sub pernă sau lângă sobă cadourile aduse de Moș Crăciun. „Pe unde a intrat?”. „Pe horn!” – mă lămurea mama, în timp ce eu încercam să-l redefinesc în minte pe abilul bătrân. Cum a încăput pe coș, apoi cum a trecut el prin cuptorul de tablă al sobei și a ajuns fără zgomot în cameră la mine, să-mi lase cadouri și să plece mai departe la alți copii nerăbdători să-l vadă. Mă simțeam nedreptățit când îmi auzeam verii de la Craiova jurând că l-au atins, că era îmbrăcat în mantie purpurie, că i-au spus poezii și au primit în schimb darul la care au visat. Am rugat-o pe mama să ne mutăm și noi la Craiova, să-l întâlnesc și eu pe Moș Crăciun, însă ea mereu argumenta că este mai generos al nostru și, dacă mai insist, poate îl supăr și nu mai trece pe la noi la anul.

Fiindcă m-am depărtat de copilul care am fost, iernile au devenit cu adevărat mai apăsătoare și am început să fiu atras de atmosfera de basm în care scria Vasile Alecsandri, foc în cămin și liniște plenară…

O întrebare de actualitate ar fi: de ce nu este citită astăzi opera dadaiștilor?, iar un posibil răspuns ar fi că elementele experimentale conținute au fost preluate și dezvoltate. 

            E posibil ca dadaismul să fi apărut din gândul inițiatorilor, de a inventa ceva, pentru ca istoria literaturii să le rețină numele în primele rânduri. În acest fel, își recunoșteau dezavantajele față de predecesori, capi sau reprezentanți ai altor curente literare, a căror operă se împlinise într-un curent literar consacrat.

            Manifestul dadaist conține substratul că există undeva o legătură cu publicul destul de cumpătat sau cu acei scriitori dornici de schimbare, dar care se afiliaseră, până atunci, altor mișcări.    Dadaiștii au omis a-și elabora articolul-program în maniera pe care o recomandau altora, hazardul total. Manifestul lor de forță acesta ar fi fost, ca, prin hazard, să fi stabilit o conexiune cu lectorii, altfel, printr-un program logic și așezat, nu s-ar fi diferențiat de predecesori.

            Prima scriere teoretică a elaborat-o Tristan Tzara, Manifest despre amorul slab si amorul amar. Impresia primordială pe care o lasă manifestul e că a fost gândit pentru a determina o relaxare în procesul creației pentru cei interesați de literatura originală, dar citindu-l mai atent, vom observa că, subscriind normelor lui, puțin e afectată singurătatea în creație, prin sugerarea unor instrumente auxiliare de lucru, ca săculețul, ziarul și foarfeca. Indicația finală, de a nu avea așteptări mari de la „oamenii vulgari”, confirmă credința lor că hazardul nu e înțeles de oricine; acest avertisment e de natură clasică, în conformitate cu opinia lui Horatius, că vulgul trebuie ocolit. Prin extrapolare, am regăsi o corelație cu prevederea clasicismului, că poezia eufonică și de idei se adresează unei clase instruite.

            Apelul la hazard, prin interzicerea accesului la orice tip de mesaj din partea conștiinței, este explicabil prin faptul că, dacă ar fi fost efectuat, în literatura nouă a acelui început de veac, ar fi pătruns datele unor evenimente care prin atrocitate înspăimântaseră o lume și încă erau de actualitate, precum Primul Război Mondial, ori prin literatură și prin artă în general, Tristan Tzara și adepții mișcării pe care o inițiase urmăreau să iasă din cotidian. În baza acestei recomandări, actul artistic era la îndemâna oricui, indiferent de vârstă: „Pentru a face o poezie dadaistă, /
Luaţi un ziar. / Luaţi o pereche de foarfeci. / Alegeţi din ziar un articol care să aibă lungimea pe care vreţi să o daţi poeziei voastre. / Decupaţi articolul. / Tăiaţi cu grijă toate cuvintele care formează respectivul articol şi puneţi toate aceste articole într-un săculeţ. / Agitaţi-l încetişor. / Scoateţi cuvintele unul după altul, dispunându-le în ordinea în care le veţi extrage. / Copiaţi-le cuviincios. Poezia vă va semăna. / Şi iată-vă un scriitor infinit de original şi înzestrat, cu o sensibilitate încântătoare, / deşi, se înţelege, neînţeleasă de oamenii vulgari”. Joaca face parte din poezie, hazardul este un fel de joc, dar prin hazard s-ar ajunge destul de rar la adevăratele zbateri interioare ale omului. Acest prim program, care a coincis cu avalanșa de orori a Primului Război Mondial, a promovat subpuncte noi, traduse de teoreticieni prin încurajarea liberului arbitru, a valențelor subconștientului etc.. Interesant ar fi de revăzut și al doilea manifest important al mișcării, redactat în 1918, la finalul războiului, și de comparat principalele obiective.

            Impresia de dezarmare în fața realității halucinante nu mai există în al doilea manifest important, din 1918. Se revine la acel principiu formulat de Baudelaire în Corespunderi, la importanța senzației valorificate în scriitură, cu deosebire, în poezie. De fapt, senzația e boaba spumei de care vorbea Mihai Eminescu, de la care ei trebuie să recreeze spațiul urban, acolo unde, în cafeneaua Voltaire, își puseseră în plan să schimbe lumea, prin forța artei. Adversar declarat a tot ce e sistem, Tristan Tzara abstrage din darurile ființei, pe rând, tot ce o ajută să se implementeze în realitate, nu pentru a face o glorificare, ci dimpotrivă, pentru a arăta cât de inutile sunt artei, aceste aptitudini ancestrale: „Dacă toți au dreptate și dacă toate pilulele Pink, să încercăm să n-avem dreptate. În general, se crede că e posibil a explica în mod rațional cu gândirea ceea ce se scrie. Toate acestea sunt relative. Gândirea e un lucru frumos pentru filosofie, dar e relativă”. Dacă am schimba, din ultima propoziție, cuvântul „filosofie” cu „mister”, am avea  schițată concepția filosofică a lui Lucian Blaga din Trilogia cunoașterii, conform căreia datoria omului în fața unui mister este să-l amplifice și nu să-l elucideze pe calea rațiunii.  

            Psihanaliza este văzută, în mod paradoxal, ca un domeniu care deteriorează obiectul (instinctul) de studiu, încurajând viața de salon (dialogurile pe marginea a ce reține subconștientul, în timp ce persoana intervievată poate s-ar face utilă în altă parte, între timp): „Psihanaliza e o boală vătămătoare, adoarme tendințele antireale ale omului și face din burghezie un sistem”.

            Esența dadaismului ar fi că, indiferent de învățătura dobândită și de sistemele care arhivează atâtea precepte, important e să avem atitudinea unui om liber, în stare să fie el însuși în creație.

În poemul Cântec din volumul Sensul iubirii (1960), orizontul are viața lui, exprimată prin vocabula „inimă”, o metaforă personificatoare; totuși, oricât de animat, devine un disc, mișcat în spațiu de mirajul exercitat „de-un răsărit de lună”, zboară din mâna unei magii, deviază dintr-un impact. Nu există departajare între cele două categorii ale universului, relevată și criptică, pentru că perspectiva poetului e creaționistă, orice aparență are în spate un imbold pe care i-l acordă plăsmuitorul, Dumnezeu însuși. În reprezentarea opticii, poetul se distanțează de mitologia elenă, pământul nemaifiind susținut de Atlas, ci învârtit în urma ciocniturii eventuale dintre material, ceea ce este planeta, și imaterial, fantazia apariției lunii pe bolta cerească. Acum, orizontul nu mai are consistența materiei. Poetul a dispus ca model statuia „Aruncătorul cu discul” sau „Discobolul”, a sculptorului antic, Miron. Percepția naturii de către poet este conformă condiției acestuia, de ființă mai atentă la evenimentele din jur. Undeva în spațiu, există un punct, în care, acumulate, sunetele toate sunt ca un puls, dar imaginea, reevaluată din alt unghi, e comparabilă cu aceea a unui tambur lovit de cantitatea materială pe care o poate deține raza lunii. Viziunea asupra lucrurilor, într-un tip egocentric de interpretare, poate fi hiperbolică. O impresie extrem de puternică despre legătura dintre sinele propriu și natură determină eul poetic să ilustreze trăsătura demiurgică pe care o deține, crede aceasta, din proximitatea aceluia de care depinde totul, e de ajuns să emită un gând, pentru ca arborii să foșnească „mai pur”, cu un plus semantic față de manifestarea simplă de până atunci. Reverberarea propriilor intenții la nivelul vegetal sporește încrederea poetului în ipostaza lui de creator, de arhitect al naturii și interesul față de interiorul lui sufletesc: reflectând în sine, ajunge la o paralelă între pulsația inimii și orizont și-l vede înglobat acesteia sub formă de sunet, cu alte cuvinte umanizat, captat de ființă sub forma a ceea ce poate ea domina, un biet semn sonorizat. Perspectiva se restrânge, dar i se oferă un motiv: față de tezaurizarea curentă, zariștea primește un aspect nou, care o schimbă, ajungând la dimensiunea unui disc, în timp ce ecoul șocului (de ordin vizual, apariția lunii) devine „larg”, înlocuitor al spațiului. Pentru a înțelege răsunetele, care marchează un eveniment vesperal (întrevederea lunii), drept pulsație, protagonistul liric trebuie să aibă o vârstă care să-i confere o experiență în fața acestor fenomene cosmice, să fi avut timp să asimileze mișcarea aștrilor pe firmament, precum incașii: „C-un gând foșnesc toți arborii, mai pur/și cu-o bătaie-a inimii, răsună larg discul orizontului din jur/parcă lovit de-un răsărit de lună”. E un moment în care poetul pierde veleitatea discobolului, de a azvârli piesa din mână pe o direcție a succesului, cât mai departe, ca în atletism. Totul, de acum înainte, se va întâmpla fără el, fără vreun control din partea lui.

Nichita Stănescu se simte asociat la renașterea unei societăți eteroclite (care în mod paradoxal avea ca ideal egalizarea între oameni, o aplatizare neexperimentată în istoria omenirii până la începutul secolului trecut, o doctrină care a bântuit un veac), el însuși, de dragul ideii, se supune unei eventuale mineralizări: „cărămida trupului mi-o pun/la ridicarea lumii comuniste”. Determinarea spațiului, lumea comunistă, pentru care este predispus la sacrificiu, abandonarea propriei identități în favoarea unui debut social (nu prea bine cunoscut în esență maselor largi, din cauza propagandei virulente în anii șaizeci ai secolului trecut), etalează o nevoie de fixare într-un context a poetului; definirea tendinței, de apartenență sigură la o postură socială, implică mai mult decât afirmarea faptului: o manieră bravă, dincolo de romantismul care a inaugurat stanțele celor mai râvnite situații visate, dar niciodată împlinite. De aceea, surprinde, în cazul lui Nichita Stănescu, situarea, prin temă, în preajma creației eminesciene, precum în poemul O călărire în zori, dedicat „Lui Eminescu tânăr”. Metamorfoza spiritului/sufletului în rocă ori a altor fapturi, precum tăcerea, în arie coloristă ca zarea și, mai departe, în ordine paratactică, în granule de stâncă, e recurentă în lirica semnată de Nichita Stănescu, aspect care o situează în descendența operei lui Ovidiu: „Tăcerea se izbește de trunchiuri, se-ncrucise,/se face depărtare, se face nisip” (O călărire în zori); „Metamorfoza-n noi forme a formelor gândului îmi este/Să povestesc, o zei (și-acelea-s a voastră lucrare);/Fiți de-ajutor năzuințelor mele și-mi duceți povestea/ 13 De la obârșia lumii până în vremurile noastre” (Ovidiu, Metamorfoze). Ipostaza este renascentistă, prin antropocentrismul relevat. Tânărul pleacă în lume, din sfera inepuizabilă a mitologiilor, fiind capabil, prin geniu, să transforme destule în cale, chiar pe sine însuși: în ultima secvență, de fapt el adresează același salut soarelui care-l semnalizase identic: „Soarele saltă din lucruri, strigând/ clatină muchiile surde și grave./Sufletul meu îl întâmpină, ave!”. Inspirat de o „liniște ca la-nceput”, când sunt condiții oportune genezei, imboldul poetului de a fi zeu creator se transformă în contemplare, într-o lume deja existentă. Strofa surprinde maniera în care s-ar putea concepe o lume paralelă, la nivelul ecourilor care sunt cele mai apropiate domeniului spiritual. Interiorizarea devine legătura nemijlocită a individului cu alteritatea.

Jalea de la moartea lui P M S l-a cuprins și pe A. (al cărui nume, Drâmboi, are sonoritățile unui instrument muzical, drâmba, instrument care face mai multă gălăgie, precum însăși vocea lui A.), care, trântit pe scaun, ca un pașă în mijlocul atelierului, frunzărea pagini pe youtube, în căutarea cântecelor fostului rapsod: „Și el și alți interpreți ai zonei – mă pune în temă A. D. – au învățat să cânte de la Domnica Trop”; pentru exemplificare, redă melodia Foaie verde ca aluna, melodie pe care o ascultasem de mai multe ori.

M-am înscris în conversație, cu uimirea mea, încă nestinsă, legată de impresar, care mi-a fost coleg de serviciu, acum mulți ani. Nu bănuiam că el se poate ocupa de impresariat, mai ales că mi-a părut a fi un ins îndârjit, fără umor și, poate, fără simț al artei. Purta căciulă mare, de cazac pierdut de cal. Două-trei vorbe am schimbat cu el, însă, când l-am revăzut, ocazional, ne-am salutat cu distincție, fiindcă, totuși, nu-l pot defini – are darul de a se dedubla, de a sta sub căciulă, tocmind cine știe ce planuri…

(Va urma)

            Îngerul, în propria-i apariţie pe care o susţinea prin efectul curant al bătăilor mai repezi din aripi, se însenina şi din efectul de aur al vorbelor mele şi-a asigurat combustia de a rezista sfârşitului în scop: cineva din grija lui îşi oprea mărturisirea în marginea adevărurilor din Biblie.

Faţă de Anca, lumea din jur căzuse. Apreciam intervenţii simple: „Niciun autobuz nu pleacă din oraşul acesta la o asemenea oră. În nicio direcţie“ ca semne de inteligenţă aparte. Atât eram atent la oameni, cât să-mi furnizeze o informaţie utilă mersului pe mai departe. Eram uimit că mă înţelegeau.

            Îndelungatele discordii nu le mai clarificam decât în defavoarea mea: eu sunt vinovat prin repetate întrebări care induc neîncredere, prin mirări în marginea unor situaţii de la care aşteptam o explicaţie. Numai în faţa răspunsului: „Of! dacă nu poţi avea încredere, de ce să mai continuăm?“, ca un taler greu, săltându-l pe celălalt în lumina atenţiei, îmi recăpătam calmul necesar perpetuării dialogului fin.

Între noi, între mine şi Anca, nu era decât o poveste. După ce n-am mai crezut în nimic, expresiile conţinând culmea unor fantezii, au regresat, rămânând în aer zăpada fabulosului pur. Sub presiunea dreptăţii, oscilam între bine şi rău, ca între două toarte de cupă; la un moment dat, am sărit peste măsura celor două valori şi, ca să-mi dovedesc mie însumi că sunt în afara comunului, am ucis-o pe gazdă, izbind-o cu fruntea de pereţi. M-am plasat peste fascinaţia referentă a echilibrului. În sângele uscat pe lespezi, am întrezărit, înfiorat, micul testament, pe care-l pregătea: între beneficiari, eram şi eu. Dorinţa mare de a-şi fi  împlinit subpunctele inscripţionase fluxul sanguin. Planuri îi curgeau din vene. Am eliberat-o de planuri şi de tensiunea lor. E binele pe care i l-am făcut. Vreau răsplată pentru aceasta. Voi merge în lume şi voi spune doar atât: am pus punct la planuri.

Am căutat un spaţiu de îndreptare a greşelii de a fi ucis o persoană. Cel mai bun ar fi fost interiorul unei balene, unde m-aş fi refugiat de întregul teluric, nu doar de semnificaţia noţiunii Om, şi nu m-ar fi ajuns, perisabile pe traseu, invidia şi cutezanţa.

La o masă de lemn cu o lampă aprinsă, pregătit să dau mai departe o pagină din carte, în pragul cel nou al amintirii de a mă fi sustras la naştere, dintr-un sine care, fără tiparul văzutului ulterior,  a derulat în traiul părelnic destinul din cer, am scris mai multor posturi de televiziune şi unor centre de cercetare ştiinţifică. Mă ofeream voluntar: să mă expedieze cu echipament elementar de supravieţuire, în pântecele unui chit. Am luat legătura cu mai mulţi filosofi în vogă. Nu m-au luat în serios; au presupus că voi reveni dintr-un adânc asemănător ca solitudine profundului omenesc, cu o foaie de observaţii firavă, redusă la anxietate. să le ofer o fişă de observaţii. În fond, mă devora în condiţia mea civilă procesul-verbal, la care scria un plutonier. 

Mă raportam îngerului în situaţii fără ieşire: „Dă-mi elan din firea ta de lumină, să mă înalţ peste mânia care în avans, o simt în prezent!“