După ce am lăsat mașina la service, l-am sunat pe Sandu B. să vină să mă ia, pentru că, așa după cum bănuiam, Adi Popescu s-a eschivat: lucra (la 9 dimineața la matematică lecțiile cu fiul lui).

„Într-un sfert de oră, sosesc. Îmi trag pantalonii pe mine și ajung. Poate mergem să bem o cafea” – mi-a sugerat Sandu B.

Pe bancă, în părculețul frontal, mă întrebam pe unde se vor fi găsind îngropate oasele lui Vasile Cârlova. În același timp, am zărit în iarba tunsă de curând, un pahar de carton, uitat, probabil de un om al străzii. În spate, un magazin de calculatoare se pustiise, de când a fost închis: nu aș fi crezut niciodată că va da faliment și încă nu înțeleg cum se va fi întâmplat, fiindcă, de câte ori îi eram client, aproape invidiam atmosfera interioară – răcoare, vara, și cald, iarna, în timp ce monitoarele redau continuu muzică bună.

Gândurile îmi sunt întrerupte de sosirea amicului meu, care și-a schimbat opțiunea: luăm câte o „macedonia”, însă la arhicunoscuta plăcintărie „Eugenia” este închis. Sandu B. întoarce mașina, Renault său, înspre strada care urcă de la ISJ; după ce oprește în mijlocul străzii, parchează cu măiestrie într-un spațiu minor, lângă trotuarul din dreapta. Dinăuntrul frizeriei, ne urmărește o doamnă cu mătura în mână. O întrebăm dacă o importunăm. Ne răspunde că nu. „A! chiar trebuie să mă tund” – are o revelație Sandu B., „dar după ce bem o cafea”. „Bem pe urmă! Hai la tuns! – am pus eu punctul pe „i”.

(Va urma)

Datorită iubirii nestinse pentru propria-i țară, Mihai Eminescu este numit „poet național” (și, prin aceasta, universal – G. Călinescu).

Între 1870 și 1872, a studiat la Viena, iar, între 1872 – 1874, la Berlin, în urma unei burse oferite de către Junimea, societate cultural-științifică, înființată de tinerii burghezi, întorși din străinătate.

În prezent, pentru a vizita, pentru câteva zile, unul dintre aceste orașe, este nevoie de o capacitate financiară deosebită (de cheltuieli foarte mari), dar pentru a sta câte doi ani?

Bursa i-a fost acordată cu scopul de a-și fi luat titlul de doctor în filosofie și, la revenirea în țară, să fi ocupat un post de profesor universitar. Alături de Mihai Eminescu, a mai primit acest ajutor de studii și poetul Samson Bodnărescu (care și-a atins țelul).

Dar ce a făcut statul român, pentru singurul geniu recunoscut al literaturii noastre?

Acum vreo douăzeci de ani, eram în posesia unui cd care conținea tot ce era legat de Eminescu, de la cel mai mic document despre el ca om (diverse procese-verbale, precum acela din vara lui 1883, când poetul a fost ridicat din baia publică etc. sau cele care vizau comportamentul său în sanatoriul dr. Șuțu), până la ultimul său rând (scris). Ceea ce m-a întristat a fost „chinul” superfluu al autorităților de a-i acorda o rentă viageră. La inițiativa „comunei Botoșani”, chestiunea s-a tot dezbătut în Parlament, până când poetul și-a dat obștescul sfârșit.

Mai este ceva de spus, când, astăzi, la vârsta la care poetul a murit, alții ies la pensie, cu venituri de pașă?

Parchez lângă o instituție, al cărei steag flutură în vânt, ca un salut al timpului pe care-l trăim, către istorie.

Un porumbel își potolește zborul în crengile unui brad; cum stă acolo, înfășurat în liniște, departe de furia din inima oamenilor, porumbelul pare fericit.

Fix deasupra mașinii, trece în zbor un avion de pasageri, al cărui zgomot coincide cu saltul porumbelului din ramuri, înspre acoperiș, acolo unde se prinde într-un joc drăgăstos cu o porumbiță.

În fața mea, vine o mașină, cu pizza, pentru cei care lucrează în instituție; unul dintre angajați, însoțit de o duduie suplă, își freacă mâinile de bucurie (până la poartă, pare a fi fredonat ceva). Ce material este gestul omului față de acela al păsării, deprinsă de gravitație! Aș vrea să fiu orice, numai să am parte de finalitatea imboldului pe care mi-l conferă inima! Fericirea gândului nu este niciodată sigură.

În momente de extaz, ți-e teamă să-l trăiești până la capăt…

*Cronică literară apărută în revista „Scrisul Românesc”, nr. 6 / 2021, p. 18

http://www.revistascrisulromanesc.ro/work/reviste/sr_06_2021.pdf

Ion Agârbiceanu este unul dintre scriitorii prolifici ai literaturii române; în cariera sa, întinsă pe o perioadă de șase decenii (1899 – 1963), a scris „peste 30.000 de pagini”, după cum menționează Ilie Rad în Notă asupra ediției la cartea intitulată sugestiv Ion Agârbiceanu. Scrieri inedite cu profil religios (Ed. Casa Cărții, Cluj – Napoca, 2021), care, totodată, într-o sinteză a celor mai interesante opinii relative formulate, de-a lungul timpului, asupra operei competitive a scriitorului, scoate în relief câteva aspecte inedite, precum: „Ușurința cu care scria Agârbiceanu creează impresia că opera i-a fost dictată de… Duhul Sfânt” (Antonio Patraș), „chiar când tratează aceeași problemă de mai multe ori (să spunem Învierea, Crăciunul, mântuirea etc.), el nu reia niciodată articolul anterior”. Cele trei mari cărți de meditații filosofico-religioase: Fața de lumină a creștinismului, Pe urmele Domnului și Cutezări cu gândul ale ieromonarhului Visarion, au această particularitate stilistică, de a nu fi constituite din „articole anterioare, cum se întâmplă în astfel de cazuri, la alți autori” (Ilie Rad).   

Însoțite de o Notă introductivă, semnată de Ilie Rad, în volumul de față, sunt publicate, în premieră, cele două lucrări inedite cu profil religios (aparținând lui Ion Agârbiceanu): Pe urmele Domnului. Material pentru predici în duminecile de peste an (finalizată în 1943), respectiv Epistolele Apostolilor. Scurte comentarii (1944). După cum se menționează în Nota introductivă, manuscrisele lucrărilor de față „se află în posesia profesorului și teologului clujean Cristian Langa, care le-a moștenit de la tatăl său, Pr. Tertulian Langa, care, la rândul său, le-a obținut de la fiica scriitorului, Maria Magdalena Agârbiceanu (Uca), în anii 90”.

Prima dintre lucrări, Pe urmele Domnului, conține, în prima parte, predicile din zilele de duminică: Adevărul istoric al Învierii, Învierea sufletului din păcat, Divinitatea Cuvântului, Necesitatea generală a credinței etc.; în partea a doua, sunt vizate duminicile ulterioare Înălțării Sfintei Cruci, al căror subtitlu aduce lămuriri asupra diverselor întrebări existențiale ridicate de către credincioși. Astfel, se regăsesc răspunsuri la mai multe dintre gesturi; de exemplu, de ce este bine să avem milă de cei necăjiți sau care este înțelegerea pentru formularea arhicunoscută, a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. De asemenea, sunt tratate chestiuni actuale și de mare profunzime, menite să determine atitudinea omului în general față de propriu-i rost în viață: Certitudinea morții și nesiguranța sosirii ei, Formalism și viață, Răsplata urmării lui Hristos. O concluzie pertinentă la aceste frământări interioare, adjuvantă drumului pe care trebuie să insistăm, ar fi aceea de a ne exercita vocația nativă: Răsplata atârnă de folosirea talantului. Partea a treia a lucrării realizează o conexiune cu mai multe confesiuni, datorită interpretărilor lui Agârbiceanu cu privire la practica Tăierii împrejur sau la rostul persecuțiilor, a căror îndurare ar aduce „biruința”. Multe dintre temele dezbătute în secțiunea secundă își află finalitatea în partea a treia, precum unde ar duce Cinstirea Sfintei Cruci sau Virtutea milostivirii. Pentru credincioși astfel de lămuriri asupra meditațiilor, cărora li se consacră, sunt o adevărată mană cerească.

A doua lucrare, Epistolele Apostolilor. Scurte comentarii, cuprinde: Epistolele Sfântului Apostol Pavel (către Romani, Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni etc.), Epistola Sfântului Apostol Iacob, Epistola Catolică a Sfântului Apostol Petru, Epistola I Catolică a Sfântului Apostol Ioan și Epistola Catolică a Sfântului Apostol Iuda. În Anexe, interpretările lui Ion Agârbiceanu sunt strânse în două capitole: Ceva despre sfinți și Răspândirea creștinismului. În primul capitol, surprinde interogația de actualitate: Pentru ce sunt azi mai puțini sfinți?, pe când al doilea vizează, la scară largă, răspândirea creștinismului, posibilă datorită „propovăduirii prin fapte”.

Prin reeditarea celor două cărți semnate de Ion Agârbiceanu, Ilie Rad, a cărui exegeză urmărește soarta și valoarea acestor manuscrise, aduce în atenția publicului tânăr numele unui scriitor important, în vogă în perioada interbelică.      

Sunt sunat și întrebat cu care dintre cele două echipe voi ține, la începerea campionatului. Răspunsul meu este fără echivoc: Țin cu orice echipă numită „Craiova” și la orice sport. Pot fi zece! La fel țin cu toate.

Înființarea CS U: S-a votat acordarea unui loc în liga secundă. În oraș, s-au găsit oameni capabili să înființeze o echipă competitivă. Astfel, eu, ca suporter, am fost interesat să mă uit la meciurile de Liga 1. În plus, copiii din oraș au avut o țintă de urmărit, echipa de seniori. De asemenea, părinții au fost motivați să-și dea copiii la fotbal.

FC U a demonstrat că se poate lua de la capăt, cu succes, prin sacrificiu și efort. Dreptatea pentru această echipă a fost făcută de către jucătorii ei și de către patron (care nu s-a lăsat și a luptat să iasă în față). M-a durut (era inechitabil) să-i văd jucând pe alte stadioane și nu acasă, la Craiova.

Nu înțeleg adversitatea absurdă dintre aceste două echipe. Cum eu, indiferent de ce și cum, aș putea vreodată, în viața mea, să urăsc ori să huidui o echipă intitulată „Craiova”? Bineînțeles că nu.

La meciurile dintre ele, ar trebui să răsune, din piepturile a mii de suporteri, imnurile dedicate Craiovei Maxima, precum și strigătul de luptă: Știința! Știința! Știința!, strigăt unic în lume. În același timp, ar trebui scandate, fără încetare, numele marilor fotbaliști, de la cei din Campioana unei mari iubiri, echipa lui Ion Oblemenco, până la cei din Craiova Maxima, condusă de inegalabilul Ilie Balaci (care a făcut parte și din echipa lui Oblemenco: „era ca țânțarul printre ei” – tata).

Miercuri…

Îmi zăresc mașina parcată pe stradă, scoasă din service.

Intru să plătesc, dar nu am cui. Totuși, un angajat o strigă pe „patroană”, care vine într-un suflet: „Câtă abnegație!” – îmi spun. Mă conduce la etaj, într-un birou semiobscur. În timp ce scrie ceva în factură, se strâmbă ca un copil râzgâiat. O întreb dacă o deranjez. „Trebuia să ajung la clinică, am programare”. „Care este vina mea?”. Îmi răspunde tot printr-o figură facială.

Mergem jos, să plătesc prin card bancar. Însă POS nu funcționează. Agitată și nervoasă, cheamă pe un tânăr bărbos, care ar fi responsabil cu tehnica. Acesta apare, de parcă ar fi fost trezit din somn: prinde un mănunchi de cabluri în mână și le conectează la prize, însă niciun impuls electric nu bate în ecran. Ambii își dau seama că prizele s-au ars: „Apa a răbufnit în service, până la nivelul prizelor, în timpul furtunii de aseară și le-a afectat”. Îmi sun prietenul, pe Sandu B., și-l întreb dacă poate veni cu bani cash, cu suma de 2333 de lei. Îmi confirmă. Până la sosirea lui, sunt obligat să asist la jocul de actriță ratată al femeii cu fasoane.

Între timp, ajunge și patronul însuși. îmbrăcat în același tricou maro, precum și în aceiași pantaloni ca alaltăieri, ca în toate zilele în care am trecut pe acolo și ne-am văzut.

În cele din urmă, reușim să plătim, dar nu primim factura și chitanța, pentru că a dispărut contabila, nu patroana, care deja a sărit într-o mașină și a zburat la clinică.

Nu avem ce mai face, fiindcă nici noi nu mai avem timp de așteptat. Rămâne să fiu sunat să mi se comunice data și ora când pot ridica factura etc. Sentimentul meu era că mi se ascundea ceva, dar ce?

Am aflat mai încolo: nu au schimbat uleiul de motor și filtrele, care ar fi intrat în acest preț. Azi, sper să mă lămurească actele, pe care, însă, când să le iau?

Mașina nu se mai oprește, decât dacă apăs pe butonul de anihilare a activității, schimbătorul de viteze rămâne blocat… La un sens giratoriu, sunt claxonat, de peste tot, pentru manevrele pe care le fac, la limită. Am avariile pornite, dar pe ei, pe șoferii grăbiți ai patriei, înfumurații Europei, nu-i interesează.

Sandu B. vine să mă ajute; conform stilului său, îmi explică una, alta, dar ce să înțeleg?

La service, acolo unde ne-am hotărât că ar fi cel mai bine, patronul îmi spune că pot aduce mașina. E vineri, în toiul zilei. Amintirea încercărilor matinale este recentă și mi-a pierit curajul să conduc, la ora de vârf a traficului. A rămas pentru a doua zi, sâmbătă, la ora 9.00.

Sâmbătă…

Urc în mașină, extrem de stresat: o pornesc și, până la vestitul service, nu mai sunt nevoit să acord nimănui prioritate și, implicit, să frânez, manevră imposibilă aproape, în condițiile tehnice atât de precare. În cinci minute, am ajuns la destinație, într-o fugă. Sunt uluit!

Îi dictez respectivului intervențiile prezumtive: kit de ambreiaj – 500 de lei plus manopera, la fel cotată (ca prețul pieselor) de către interlocutor; ulei de motor și filtrele: 300 de lei – îmi precizează.

În total, am plătit 2330 de lei, fără să fi fost schimbat uleiul etc., după cum ne înțelesesem, pe motivul că nu le menționase în caiet, nu erau trecute. Însă, în suma neașteptat de mare, pentru ce știam că necesită automobilul meu, s-au mai adăugat prețurile pentru discurile pe spate și etrierele de frână.

Calculatorul automobilului indică probleme la motor, evident, din cauză că nu am schimbat uleiul și filtrele. Mai durează supliciul mecanic?

Am prezentat o carte consacrată lui Ion Agârbiceanu, scriitor important, însă, astăzi, aproape uitat. I s-au editat, la o editură din Cluj-Napoca, două cărți inedite, despre credință, elaborate din perspectiva oricărui om care-și ridică unele întrebări despre ce se întâmplă dincolo, dacă există o viață de apoi etc. Prima dintre cărți, intitulată Pe urmele Domnului – material pentru predici în duminicile de peste an, cuprinde (după cum se precizează în subtitlu) predicile ținute în biserici, în fiecare zi de duminică. A doua, Epistolele Apostolilor. Scurte comentarii, conține scrisorile Sfinților Apostoli (către romani, către efisieni, către corinteni ș.a.) și are două Anexe în care se regăsesc opiniile autorului despre Sfinți: Pilda bună, Pilda Domnului, Biserica nu cinstește cu ușurință pe cineva de sfânt, Pentru ce sunt azi mai puțini sfinți?, precum și despre Răspândirea creștinismului.

În cariera sa de scriitor, întinsă pe o perioadă de peste șase decenii (1899 – 1963), Ion Agârbiceanu a scris peste 30.000 de pagini: literatură de ficțiune, articole social-politice, culturale, religioase, teatru, versuri, memorialistică etc. „Opera lui e atât de covârșitoare ca întindere și de sățioasă, la nivelul conținutului, încât pare zămislită de o forță supranaturală”, scria recent Cristian Bădiliță, în revista „Tribuna”. Alt exeget, Antonio Patraș, spunea că ușurința cu care scria Agârbiceanu creează impresia că opera lui a fost dictată de… Duhul Sfânt!

Manuscrisele lui Agârbiceanu sunt aproape fără ștersături.

Joi, în drum către serviciu, pedala de la ambreiaj s-a înțepenit în podea. Am apăsat mai tare și s-a desprins, dar, în cursă, pe o pantă, s-a blocat, din nou, chiar în trafic, dinaintea unei intersecții; mașina nu se mai oprea, fiindcă nu mai puteam schimba vitezele. Am apăsat frâna, însă degeaba. Mi-a venit ideea de a opri motorul, ceea ce am și făcut, în claxoanele șoferilor din spate, deși acționasem butonul de avarii. Am reușit să disloc automobilul. Mi-am sunat mecanicul, pe nume Cristi, care mi-a spus că mă așteaptă la service, în jurul orei 14,00.

Am ajuns, la ora stabilită. Mecanicul a urcat în mașină și a dat la pedala de ambreiaj de multe ori: „Kitul de ambreiaj trebuie schimbat. Sun acum la firmă, pentru comandă”. S-a dus mai încolo, a bombănit ceva în telefon: „800 de lei vă costă și nu o pot repara, decât sâmbătă”.

Mașina își revenise, schimba vitezele în mod normal. A doua zi, tot în drum către serviciu, simptomele au apărut cu mai mare virulență. Încercat de emoțiile pericolului, am ajuns în curtea instituției, unde am și parcat și am reluat firul nesfârșit al telefoanelor, primul, către amicul Sandu B., care a sosit în cinci minute, să mă ajute și să vedem încotro o apucăm: „Prietenul la ambreiaj se cunoaște!” – i-am spus.

În februarie, am mers la mecanicul auto (recomandat). A constatat că trebuie schimbate numai plăcuțele de frână pe față: „Pe spate, nu!”. Am luat pachetul în „buzunar” și am plecat liniștit. La o lună și jumătate, a început să se audă un huruit la roțile din spate. Din lipsă de timp, am amânat să trec, din nou, pe la atelier, până de curând: pedala de la ambreiaj s-a înțepenit la podea și nu s-a mai ridicat, pe o pantă, într-un trafic infernal. Am avut inspirația de a opri motorul, pentru că, altfel, aș fi apărut la ziar. Am „vizitat” același mecanic: „Kitul de ambreiaj este afectat”. A dat de câteva ori la pedală și, de moment, ambreiajul și-a revenit. A rămas să ne vedem a doua zi, pentru remediere.

În cele din urmă, m-am deplasat la alt mecanic, după mai multe peripeții (pe care le voi aminti, mai târziu), care m-a sunat ieri, aproape panicat: „Discurile cu etrierul sunt defecte. Nu mai puteți merge. Discul pe dreapta s-a subțiat ca lama de cuțit”. Pentru patru plăcuțe de frână, pe care le aveam, sunt nevoit să schimb atâtea piese, al căror preț este exorbitant.

(Va urma)